Pianomania (Austria/Germania, 2009)

Pianomania

(Austria/Germania, 2009)

Regia: Robert Cibis, Lilian Franck

Cu: Stephan Knüpfer, Pierre-Laurent Aimard, Alfred Brendel, Lang Lang.

Rating: 4/5

Pianul, acest monstru neîmblânzit

Experiența ”Pianomania” pentru mine a fost una foarte interesantă. Filmul rulează săptămâna aceasta în Cluj, la Cinema Victoria și din câte știu eu, nu a mai fost arătat niciunde altundeva în România. Cu toate acestea, în vinerea „premierei”, am fost singurul spectator în sală. Ceea ce este păcat, pentru că ”Pianomania” este un documentar de calitate, făcut pentru marele ecran și care merită văzut. „Eroul” acestei povești este Stephan Knüpfer, tehnician Steinway angajat al Filarmonicii din Viena, cel care acordează pianele marilor interpreți. Îl vedem mai ales alături de Pierre-Laurent Aimard, care urmează să înregistreze Arta Fugii a lui Bach, dar și alături de Lang Lang, Alfred Brendel sau duo-ul Igudesman & Joo (dacă nu știți cine sunt, căutați ”A Little Nightmare Music” pe youtube... you will not be disappointed!)

Subintitulat ”În căutarea sunetului perfect”, filmul este o incursiune unică în lumea misterioasă și (se pare) necunoscută a sunetelor. Poate vorbesc un pic prea personal, dar secvențele în care Knüpfer manipulează pianul în fel și chip, uneori chiar brutal, în încercări repetate de a obține sunetele potrivite, așa cum sunt ele cerute de interpreți. La fel de interesant este modul în care acesta observă elementele din fiecare spațiu de concert care ar putea modifica sunetele sau cum găsește soluții pentru amplasarea microfoanelor care îl înregistrează pe Aimard, avertizându-ne în același timp că există și păcatul de a controla lucrurile prea mult. 

Nu cred că este chiar întâmplător că filmul este construit în jurul Artei Fugii a lui Bach, o operă misteriosă, rămasă neterminată, construită în jurul unei singure teme, reluată prin numeroase variațiuni în contrapunctele atât de dragi lui Bach. Mai mult, deși opera se poate interpreta în întregime la pian, nu este sigur pentru ce ansamblu de instrumente a fost concepută. De aceea, pare cu atât mai potrivit pentru acest film faptul că Aimard își dorește anumite melodii să sune ca un clavecin, altele ca o orgă sau altele să sugereze un mic ansamblu cameral.

Portretul pe care documentarul îl face eroului său pare, inițial, cel al unui singuratic, un tehnician profesionist a cărui viață se învârte în jurul acestui instrument. Dar, pe parcurs, îl descoperim ca o personalitate vibrantă, aflat în centrul acestei lumi a artiștilor și tehinicienilor, a producătorilor muzicali și a specialiștilor în înregistrări. Cât despre interpreți, Knüpfer îi admiră, dar în același timp nu le invidiază viața, dovedindu-se până la urmă și el un artist în felul său. Genericul de final în regăsește singur la pian, construind din disonanțe o stranie, dar autentică melodie, care încheie perfect această operă.

Nu sunt singurul care recomandă ”Pianomania”. Anul trecut a fost nominalizat de Academia Europeană de Film la Premiul pentru Documentarul Anului. Așa că, dacă sunteți prin Cluj săptămîna asta, poate nu ar strica să încercați acest film, mai ales dacă vă găsiți pe lângă Cinema Victoria.

Michel Strogoff (Franța/Germania, 1926)

Michel Strogoff

(Franța/Germania, 1926)

Regia: Viktor Tourjansky

Cu: Ivan Mozzhukhin, Nathalie Kovanko, Acho Chakatouny, Jeanne Brindeau

Rating: 4/5

”Mihail Strogoff” este unul dintre cele mai interesante romane ale lui Jules Verne. Deși păstrează simțul aventurii și exotismul specific autorului, povestea are un substrat politic și personaje foarte bine conturate. Filmul de față (care este doar una dintre cele câteva adaptări ale romanului) este o versiune destul de diluată a cărții, chiar dacă are o lungime de aproape 3 ore, dar este totuși o realizare fascinantă. Pe scurt, acțiunea îl surprinde pe Strogoff, curier al Țarului rus, trimis să ducă o solie foarte importantă într-un teritoriu ocupat de tătari.

Ca multe alte filme mute, deși filmate în alb-negru, și pelicula acestui film din 1926 este vopsită în diferite culori, în fucție de momentul zilei sau starea de spirit pe care o evocă (de exemplu, ziua în deșert este mai degrabă portocalie, noaptea este albastră/violet etc.) La fel, precum alte filme de prestigiu ale vremii, și ”Michel Strogoff” are câteva secvențe filmate în 2-strip technicolor, una dintre primele tehnologii care permiteau, folosind 2 pelicule (una colorată în roșu și una în verde) obținerea mai multor culori în același cadru. Una dintre scenele care beneficiază de această tehnologie este cea mai impresionantă parte a romanului, în care, odată capturat de tătari, Michel Strogoff este orbit cu o spadă încinsă.

Deși filmul este ușor melodramatic, în rest are cam tot ce își poate dori un cinefil de la un film mut: bătăi, bătălii, monarhi și baluri, doi jurnaliști pe post de comic relief, locații exotice, intrigi, spioni, trădători, țigani și o secvență de delir. În plus, menține și un ritm alert, iar de câteva ori surprinde prin tăieturile dese de montaj care par venite dintr-un film modern. Și mai trebuie menționată prestația lui Viktor Tourjansky, care începe ușor crispat, dar până în final dă dovadă de un mare talent pentru jocul în pantomimă.

Mystery Train (SUA, 1989)

Mystery Train

(SUA, 1989)

Regia: Jim Jarmusch

Cu: Masatoshi Nagase, Youki Kudoh, Nicoletta Braschi, Steve Buscemi, Screamin' Jay Hawkins.

Rating: 4/5

Trei povești diferite converg înspre un hotel din Memphis, Tennessee în aceeași noapte. ”Far From Yokohama”: un cuplu de tineri japonezi veniți să viziteze locuri din America care au marcat istoria rock-'n-roll-ului. ”A Ghost”: o italiană care urmează să-și transporte a doua zi soțul mort în Italia este nevoită să împartă o cameră cu o localnică vorbăreață. ”Lost in Space”: trei bărbați nevoiți să fugă de lege au nevoie de o ascunzătoare.

 

Nu există un liant foarte puternic între toate aceste povești. În fiecare dintre ele apar însă un portret al lui Elvis (Prestley) și cei doi angajați ai hotelului, interpretați de bluesman-ul Screamin' Jay Hawkins și Cinqué Lee, care au câteva schimburi de replici foarte amuzante în doi. Acestora li se mai adaugă vocea lui Tom Waits, care se aude în fiecare poveste ca DJ al radio-ului local. În rest, deși unele personaje din diferite povești se cunosc, tematic ceva trei povești nu au nimic în comun. În schimb, ele par să urmeze un tipar structural (rătăcire prin oraș, cazare la hotel, moment climactic - mai mult sau mai puțin - în camera de hotel, iar a doua zi viața o ia de la capăt), iar tonul peliculei este unitar.

Sigur, Jarmusch a făcut și filme mai bune și filme mai interesante. Dar ”Mystery Train” te invită să te lași vrăjit de atmosfera Memphis-ului, de întâlnirile cu personaje stranii pe care le propune și de coloana sonoră care abundă în clasice ale rock-'n-roll-ului timpuriu.

The Evictors (SUA, 1979)

The Evictors

(SUA, 1979)

Regia: Charles B. Pierce

Cu: Vic Morrow, Michael Parks, Jessica Harper

Rating: 2/5

”The Evictors” seamănă ușor cu un alt horror al vremii (chiar din același an, de fapt), ”The Amityville Horror”. Doi tineri însurăței se mută într-un oraș nou, într-o casă care pare perfectă. Dar, în timp ce soțul este la muncă toată ziua, tânăra soție începe să afle că această casă a fost locul unei serii de crime oribile, iar în scurt timp începe să fie terorizată de un bărbat misterios care tot dă târcoale casei.

Nu există prea multe sperieturi în acest film și nici prea mult suspans. Highligh-ul filmului este prologul, care se petrece cu vreo 20 de ani înainte de grosul poveștii, filmat în sepia-tone și care pare să aibă principalul rol de a strica surpriza twist-ului din final. Vic Morrow este o prezență anostă pe ecran. Pusă în prim-plan de cerințele scenariului, Jessica Harper (proaspăt lansată cu ”Suspiria” lui Dario Argento) face o figură destul de bună și duce greul unui film destul de șters cam din toate punctele de vedere. A, da, și e genul ăla de film în care negrul moare primul.

Shoah (Franța, 1985)

Shoah

(Franța, 1985)

Regia: Claude Lanzmann

Rating: 4.5/5

Rezultatul unui deceniu întreg de cercetări și interviuri, impresionantul documentar de peste 9 ore ”Shoah” este o relatare (poate relatarea definitivă) despre lagărele de exterminare naziste. Pe lângă durata extremă, provocarea lui Claude Lanzmann este și de a urmări un film în care nu există imagini de arhivă, camerele filmează câmpurile unde odată au fost lagărele, dar acum nu se mai vede nimic, fără acompaniament muzical, iar poveștile sunt spuse prin intermediul martorilor oculari, adesea în cadre lungi de până la 10 minute, care înregistrează fiecare expresie, gest sau reacție a acestora.

După ce am văzut filmul, am citit cele câteva cuvinte pe care Jean-Michel Frodon le-a scris despre ”Shoah” în cartea „1001 de filme de văzut într-o viață”. Sincer, nu cred că aș putea să fac o analiză mai bună a filmului nici dacă aș încerca toată viața, așa că o sa fiu scurt în continuare. ”Shoah” mă frapează ca fiind exemplul perfect despre cum ar trebui făcut un astfel de film. Dincolo de faptul că este un film important (cel puțin la vremea la care a fost făcut), realizarea acestuia este ireproșabilă, iar tonul ușor manipulativ îi poate fi iertat (oricum, e mult mai sobru decât ”Lista lui Schindler”, de exemplu).

Splice (SUA, 2009)

Splice

(SUA, 2009)

Regia: Vincezno Natali

Cu: Adrien Brody, Sarah Polley, Delphine Chanéac

Rating: 3/5

Parenthood

„Splice”/„Hibrid” începe cu un grup de oameni de știință care au reușit să creeze cu succes o nouă ființă hibridă, folosind ADN de la mai multe animale diferite. Pentru doi dintre aceștia, Clive și Elsa, care și formează un cuplu foarte hip, următorul pas este logic: hibridizarea ADN-ului uman cu cel al altor animale, în speranța de a obține noi proteine/substanțe/whatever cu aplicații în medicină. Deși angajatorii lor refuză, cei doi (dar mai ales Elsa) decid să-și continue planurile oricum și astfel o creează pe Dren, ființa cu coadă din poza de mai sus.

Pentru cea mai mare parte a timpului, ”Splice” este un SF bine făcut, cu ușoare accente horror (câteva secvențe fac un pic de suspans, iar outcome-ul lor este adesea surprinzător, chiar dacă cele 2-3 scene care probabil se vroiau de groază mie mi-au provocat hohote de râs). Dar cred că filmul fucționează cel mai bine ca o parabolă despre ce înseamnă să fi părinte, cu toate dificultățile și spaimele de rigoare (și e foarte entertaining dacă îl privești din această perspectivă). Bineînțeles, în ultimul act (sau, mai degrabă, în ultimul sfert de oră), filmul își amintește că vrea să fie un hibrid SF-horror și o ia un pic razna, dar doar în ultimele câteva minute. Menționez că toate chestiile deranjante și - eventual - scârboase care se întâmplă până atunci le consider perfect justificate și integrate poveștii. Iar finalul efectiv mi se pare foarte potrivit (deși îl vezi venind de ceva vreme...) și se integrează ideii de a descoperi ce înseamnă să fii părinte... oarecum...

Cel mai nasol în ”Splice” este că Adrien Brody a uitat cum să joace și preferă să bântuie mai mult cadrul cu noua lui persona emo și afectată. Într-un fel, prefer prestația lui din ”Predators” (poate o să scriu și despre el mai imediat...) Sarah Polley oarecum compensează pentru el, dar e ajutată și de faptul că personajul ei este cel mai bine scris. Cât despre regizorul Vincenzo Natali, singurul film pe care i l-am mai văzut a fost ”Cube”, originalul film-cult al anilor '90. În ”Splice”, el folosește inteligent efectele speciale, iar vizual filmul are multe trimiteri la horror-uri sau SF moderne (de la Cronenberg la coreeni), dar și la clasice ale genului. Clive și Elsa  sunt numiși după doi dintre actorii principali din ”Bride of Frankenstein”, iar (și aici admit că e posibil ca imaginația mea să fie mai puternică) balta din pădure din climax-ul filmului amintește de horror-uri de serie B (gen ”Bride of the Monster”) sau de bazinul din „Mumia” lui Karl Freund.

Choke (SUA, 2008)

Choke

(SUA, 2008)

Regia: Clark Gregg

Cu: Sam Rockwell, Angelica Huston, Kelly Macdonald

Rating: 2/5

Să faci un synopsis acestui ”Choke” este destul de greu. Pe scurt, Sam Rockwell este Victor Mancini, un tânăr de originie italiană (sau poate nu...), care lucrează ca ghid la un muzeu în aer liber care recrează America colonială (fiind dotat cu costumul de rigoare). De asemenea, este dependent de sex, prietenul său cel mai bun este un masturbator cronic, amândoi participă la întruniri cu alte persoane având vicii asemănătoare (bad idea!), iar în timpul liber, Victor își vizitează mama afectată de demență la azil, încercând să afle identitatea tatălui său. Lucrurile se complică puțin când începe să aibă anumite sentimente pentru doctorița mamei sale (Kelly Macdonald), fapt care se manifestă prin impotență tranzitorie. A, da, și pentru a face rost de ceva bănuți în plus, Victor se prefaceadesea că se îneacă în restaurante, apelând la bunăvoința străinilor... bla-bla-bla... de unde vineși titlul.

Bazat pe un roman de Chuck Palahniuk, ”Choke” suferă în primul rând de comparația cu ”Fight Club”. Dar și fără această comparație, ”Choke” tot ar ieși în minus. Scenariul este un haos total. Clark Glegg (care nu a regizat nimic altceva și nu a mai co-semnat decât scenariul la ”What Lies Beneath”, deși este un actor care primește de lucru) nu este deloc potrivit pentru a pune această poveste pe ecran. Deși nu am citit cartea, am impresia că este la fel de greu de adaptat precum ”Fight Club” și probabil doar un adevărat talent ar putea scoate un film bun din el. În schimb, regia lui Glegg este absolut banală, încât cu greu mi-aș putea închipui un film mai plictisitor bazat pe un marial atât de provocator. Până și micile twist-uri de final sunt atât de caraghios și amatoricesc tratate încât nu pot fi luate în serios.

Sam Rockwell este un actor excepțional (merită amintit aici măcar rolul principal din ”Confessionf of a Dangerous Mind”, rolurile principale din ”Moon” sau zecile de roluri secundare care fac deliciul unor filme precum ”Matchstick Men”, ”The Green Mile”, ”The Hitchhiker's Guide to the Galaxy” etc.). Însă de data aceasta, și el se complace într-o interpretare ștearsă, absolut de rutină. Același lucru este valabil și în cazul lui Kelly Macdonald. Angelica Huston în rolul mamei este singurul deliciu al acestui film, mai ales în flachback-urile unde vedem copilăria traumatizantă a lui Victor, în timp ce mama sa foarte dependentă de substanțe și certată cu legea îl poartă pe drumuri, însă nu uită să-i dea cele mai nefolositoare și mai bizare învățăminte posibile.

Polytechnique - English Language Review

Polytechnique

(Canada, 2009)

Director: Denis Villeneuve 

Starring: Maxim Gaudette, Karine Vanasse, Sébastien Huberdeau

Rating: 3.5/5

 

The film is inspired by the tragedy that happened on December 6, 1989 at the Polytechnic School of Montreal, when a student entered the university with a gun and killed several of his colleagues (mostly young women). The film focuses on the criminal (who remains unnamed throughout the picture) and two fictional characters: Valérie, a very ambitious student and Jean-François, her less brilliant, but equally studious friend. 

"Polytechnique" was shot twice with the same actors, first in French, then in English. However, there isn't much dialogue in the movie, so I suspect I didn't miss anything by only watching the English version. The story is mostly told through some voice-over in the begging and then through the pretty impressive, elegant black-and-white cinematography (apparently chosen to show respect for the victims and avoid blood on the screen - much like how Hitchcock feared "Psycho" would be too scary if the blood would be red in the shower scene).

For most of its running time, the film keeps us in suspense and focused. But just as we enter the last half hour, in the middle of the massacre,the filmmaker decide to jump several days in the future to tell the story of Jean-François and then return to December 6 in a flashback, the again in the future, when we see what happens to Valérie, and the ending oscillates between past and present, dragging on for a little while, until the movie finally ends its short (not more than 75-minute) runtime.

Although I found some of the decisions the filmmakers took in the end uninspired and even though "Politechnique" is not to the Montreal massacre what "Elephant" is to Columbine, for the most of it, this is an interesting film, sometimes shocking and generally done in good taste.

Polytechnique (Canada, 2009)

Polytechnique

(Canada, 2009)

Regia: Dennis Villeneuve

Cu: Maxim Gaudette, Karine Vanasse, Sébastien Huberdeau

Rating: 3.5/5

Filmul este inspirat de tragedia care s-a întâmplat e 6 decembrie 1989 la școala politehnică din Montreal, când un student a intrat cu o armă în universitate și și-a ucis mai mulți colegi (sau, mai degrabă, colege). Filmul se concentrază asupra criminalului (care nu este numit) și a două personaje fictive: Valérie, o studentă foarte ambițioasă și Jean-François, colegul ei mai puțin strălucit, dar la fel de preocupat de studiu. 

”Polytechnique” a fost filmat de două ori, cu aceeași actori, în franceză, apoi în engleză. Dar cum scenele de dialog efectiv sunt foarte puține, bănuiesc că faptul că am văzut doar versiunea englezească nu înseamnă că am pierdut mare lucru. În schimb, imaginea este realizată într-un alb-negru elegant, folosit și din respect pentru victimele tragediei. 

Pentru o bună perioadă de vreme, filmul menține suspansul și este o peliculă inteligentă și concentrare. Dar, imediat după mijlocul celor doar 80 de minute ale filmului, în plin masacru, realizatorii aleg să sară în timp și să-l urmărească câteva minute pe Jean-François în viitor, după care să se întoarcă asupra zilei tragediei într-un flashback, apoi o vedem pe Valérie, pe care o credeam moartă, în viitorul ei, după care iar o serie de flashback-uri din 6 decembrie și din perioada pe care aceasta a petrecut-o în spital. Prin aceste decizii neinspirate, filmul își pierde suflul în ultima jumătate de oră și nu aduce nimic nou, deși interpretările rămân la înălțime.

”Polytechnique” nu este pentru masacrul din Montreal ceea ce ”Elephant” este pentru Columbine, dar luat în sine este un film interesant, cutremurător pe alocuri, și care - în cea mai mare parte a timpului - este făcut cu bun gust.

Dekalog (Polonia, 1988)

Dekalog

(Polonia, 1988)

Regia:

Krzysztof Kieslowski

Scenariul:

Krzysztof Kieslowski și Krzysztof Piesiewicz

De obicei, sunt recitent la ideea de a vedea un serial de televiziune integral. Nu că nu aș urmări încă câteva seriale de animație, un ”House M.D.” sau ocazionalul serial criminalistic. Dar impresia generală pe care serialele de televiziune mi-o lasă este că, după vreo 2-3 sezoane, ori intră în rutină (care câteodată este bună - primești exact ceea ce vrei - alteori este insuportabilă), ori sare calul, ori devine absolut imbecil. Până și ”Twin Peaks”, un serial scurt și o adevărată realizare cinematografică (David Lynch în formă maximă), are câteva episoade înspre final (evident, nu ultimul episod) care sunt foarte banale. Însă toate acestea nu se aplică miniseriilor. Și, pe bună dreptate, uneori este nevoie de 6, 10 sau 15 ore pentru a spune o poveste, nu ajung doar 2, iar televiziune este suportul cel mai potrivit pentru astfel de încercări (asta dacă nu ești Béla Tarr și ai curajul să faci un film de 7 ore pentru cinema - :wink:). 

Și astfel ajungem la „Decalogul” lui Kieslowski. O serie de 10 episoade, fiecare cu lungime de aproximativ 55 de minute și fiecare inspirat (mai mult sau mai puțin, mai evident sau nu chiar) de una dintre cele Zece Porunci biblice. Decorul ales de realizator (alături de scenaristul său, Krzysztof Piesiewicz) este un complex rezidențial (a se citi, câteva blocuri), din Varșovia, la sfârșitul anilor '80. În fiecare episod, vom cunoaște alți locatari (deși unii pe care îi știm deja sau urmează să-i cunoaștem trec prin cadru și în alte povestiri). În cele mai multe cazuri  (deși nu este o regulă), povestea se concentrează asupra a două personaje, ale căror destine s-au întâlnit, dând naștere unor dileme ale căror rezolvare nu este deloc ușoară.

Departe de a fi doar un simplu exemplu de cum să te supui unor porunci, precum ilustrațiile medievale care au inspirat acest proiect, „Decalogul” pare mai degrabă să caute legăturile invizibile dintre oameni, contradicțiile dintre aceștia, modul în care fiecare dintre noi se raportează la acest set de legi și la poisibilitatea existenței unei divinități. Kieslowski era destul de catolic, dar asta nu înseamnă trebuie să fii credincios ca să înțelegi și să îți placă „Decalogul”. Nici nu o să te convertească, dar îți oferă destule teme de gândire cât să rumegi o viață întreagă.

Îmi este greu să dau un rating „Decalogului”. Chiar dacă este o operă unitară, care trebuie văzută de la un capăt la altul, în ordinea episoadelor/poruncilor, mi se pare de asemenea o operă inegală. Cele mai multe episoade ar merita nota maximă fără ezitare, dar există vreo 2-3 unde direcția în care o să meargă mi s-a părut evidentă încă din primele minute și nu am putut aprecia conținutul. Episoadele care mi-au plăcut cel mai mult se raportează ambiguu la porunca corespunzătoare și, tocmai de aceea, descifrarea lor este cu atât mai interesantă și propune mai multe căi de abordare. Dintre favorite, menționez - fără să divulg porunca - următoarele episoade: 

- povestea femeii însărcinate cu alt bărbat care îi cere medicului soțului său să-și încalce principiile și să-i dea un prognostic bolnavului; 

- povestea supraviețuitoarei Holocaustului care se întâlnește cu femeia care putea să o adăpostească, dar a refuzat, oferind un pretext care nu a convins pe nimeni;

- povestea operatorului de calculatoare și a băiatului său (foarte precoce pentru vârsta lui) și... mai bine nu spun mai multe;

- cei doi frați care moștenesc impresionanta colecție de timbre a tatălui lor;

- povestea tânărului care își spionează vecina foarte atrăgătoare (și ceva mai în vârstă).

și altele...
 

Atenție la adulter și la femeia aproapelui!

Iar dintre episoadele care nu mi-au plăcut așa de mult, iese în evidență al cincilea episod. Evident nu este cel mai slab, cel puțin din punctul de vedere al realizării, dar este cel mai explicit legat de una dintre porunci. Bine, nu există prea multă ambiguitate în cazul lui „Să nu ucizi!”, dar acesta este episodul în care Kieslowski lasă filosofia la o parte și își exprimă apăsat anumite păreri politice, cu care nu pot decât să fiu de acord, dar acestea nu se îmbucă bine cu tonul mai degrabă melancolic al celorlaltor istorisiri.

Cu toate acestea, chiar nu are rost să critic „Decalogul” (am impresia că am făcut-o deja un pic mai mult decât trebuia). Lucrând cu 9 directori de imagine diferiți, Kieslowski reușește să creeze o operă fascinantă vizual, insistând pe acele imagini care îi sunt caracteristice (oameni priviți și privind de dincolo de geamuri, jaluzele sau parbrize, învăluiți în lumini calde și jocuri de umbre). Muzica lui Zbigniew Preisner este un fundal minimalist care invită la meditație și crează în aceeași măsură ca mâna de maestru a lui Kieslowski liantul între episoade. Iar jocul actorilor este extraordinar fără excepție.
 

* * *

Am văzut câteva episoade din „Decalogul” acum câțiva ani, dar doar acum am reușit să-l văd complet, de la cap la coadă. Și probabil că o să-l mai văd măcar o dată la un moment dat, pentru că am impresia că este genul de film (da, film!), care merită revizionat și analizat din perspective diferite.

Sátántangó (Ungaria, 1994)

Sátántangó

(Ungaria, 1994)

Regia: Béla Tarr

Cu: Mihály Vig, Miklós Székely B., Éva Almássy Albert, László feLugossy

Rating: 5/5

”Satan's Tango”. ”Tango-ul Diavolului”. Capodopera lui Béla Tarr, filmată între 1990 și 1994, este un film de peste 7 ore, care se concentrează asupra unei mici comunități rurale în anii '80. Odată cu desființarea colectivului, aceștia plănuiesc să își ia banii și să plece de la ferma pe care au lucrat-o ani de zile. Dar asta până când află că Irimias, un confrate de-al lor pe care îl credeau mort, trăiește de fapt și are planuri mărețe pentru viitorul lor (pe banii lor, bineînțeles).

Stilul lui Béla Tarr l-a influențat foarte mult pe Gus van Sant, în etapa carierei sale care cuprinde filmele ”Gerry”, ”Elephant” și ”Last Days” (cele mai bune filme ale sale). Deci, practic, dacă ați văzut vreunul dintre aceste filme, vă puteți face o idee despre ”Sátántangó”: cadre lungi, unele de peste 10 minute, multe imagini cu oameni mergând, foarte des filmați cu steadicam-ul (fie din față sau din spate). Mișcările de aparat sunt când aproape inexistente, când ample și supe. O contribuție majoră la feeling-ul filmului este muzica lui Mihály Vig (care este și interpretul lui Irimias!): minimalistă, însoțind doar anumite pasaje și sunetul, care sporește experiența vizuală, astfel încât ne lasă să descoperim detalii care ar fi scăpat poate neobservat (bine, când un cadru durează 7 minute, avem timp să ne uităm până vedem totul, dar totuși, sound design-ul e superb).

Structural, filmul este împărțit în 12 părți sau capitole de lungimi diferite, fiecare dintre ele primind un titlu care reflectă mai mult sau mai puțin ceea ce urmează să se întâmple. Mai mult, filmul este încadrat de sunetul unor clopote, misterioase, căci naratorul acestei povești (care apare din când în când, la sfîrșitul unor capitole) ne spune că nu există niciun clopot în apropiere. Primele șase capitole sunt, practic, reluarea aceleași zile, de fiecare dată din perspectiva altor personaje și, uneori, vedem aceeași scenă repetată din altă perspectivă.

Dincolo de perfecțiunea tehnică a peliculei, filmul este un excelent studiu de personaje. Fiecare interpret își joacă personajul cu profesionalism și nu există nici un moment în care vreunul să-și trădeze masca. Actorii sunt atât de eficienți și sunt regizați atât de bine, încât după numai câteva ore avem impresia că îi cunoaștem și îi înțelegem pe toți de o viață (si este un cast destul de bogat). Înspre finalul filmului avem un cadru lung în care îi vedem pe toți dormind, iar naratorul le povestește visele; în acel moment, ni se pare absolut normal ca anumite persoanje să viseze ceea ce visează, de parcă imaginile de până atunci ar fi fost un curs de psihologie.

”Sátántangó” este un film care este cel mai bine de văzut într-o singură zi, de la un capăt la altul, ca o Noapte a Devoratorilor de Film Artistic Est-European. (Recunosc, nu am reușit să fac asta, dar îmi doresc pe viitor.) O peliculă care cel puțin pare unică și, cu siguranță (prin comentariile sociale și politice mascate, prin acel iz misterios de spiritualitate abandonată și fatalism, prin multitudinea de experiențe pe care le oferă sau chiar numai prin ambiția și perseverența sa) merită văzută în aceeași măsură ca orice altă capodoperă. O mărturie a limbajului universal a imaginilor în mișcare, ”Sátántangó” este relavant în orice colț al Terrei. Nu există scuză să nu vezi acest film, dacă ai 7 ore de ars vreodată!

Silent Running (SUA, 1972)

Silent Running

(SUA, 1972)

Regia: Douglas Trumbull

Cu: Bruce Dern, Cliff Potts, Ron Rifkin

Rating: 2.5/5

Povestea este simplă. Într-un viitor mai mult sau mai puțin îndepărtat (2008?, 2108?, 2508?, 3008?), pe Pământ nu mai există floră și faună, iar singura vegetație care mai există este în spațiu, în niște sere uriașe montate la câteva nave spațiale uriașe. Bineînțeles, nimănui nu îi mai pasă de plante, cu excepția personajului lui Bruce Dern, simbolic numit Freeman Lowell. Când guvernul Pământean decide abandonarea proiectului și distrugerea serelor, Freeman face ceea ce orice om dilit de 8 ani de îngrijit plante ar face: își omoară colegii din echipaj și o ia la goană cu întreaga navă înspre străfundurile sistemului solar, iar singurii săi camarazi sunt trei roboți (care nici nu vorbesc).

„Silent Running” este debut în regie al lui Douglas Trumbull, care înainte de a fi regizor a semnat efectele speciale vizuale (fotografice) la o serie de SF-uri impresionante (mai ales ”2001”, dar și ”The Andromeda Stain”, sau, mai târziu, ”Close Encounters of the Third Kind” și ”Blade Runner”). Și, cu siguranță, imaginile navelor spațiale uriașe cu serele atașate lor, precum și imaginea planetei Saturn și felul în care muzica însoțește aceste imagini... toate acestea sunt impresionante. Însă restul filmului (grosul lui) mi se pare slab regizat și lungit (povestea și imaginile pe care Trumbull le găsește nu pot susține un film de o oră și jumătate). Iar Bruce Dern - pe care în general îl tolerez destul de bine - este groaznic de enervat, cabotin și inexpresiv (sau, mai bine zis, alternează între două expresii: rabid lunatic și puppy-dog eyes)

Filmul te invită să nu îți pui prea multe întrebări (de exemplu, cum e posibil ca vegetația să dispară de pe Terra, dar oamenii să supraviețuiască sau cum sunt niște roboți care de-abia sunt în stare să țină un ghiveci în mână capabili să-i opereze genunchiul lui Freeman după ce acesta este rănit? de unde vine gravițatia pe navă? cum e posibil ca un om care a îngrijit plante de ani și ani să nu își dea seama că acestea au nevoie de lumina soarelui pentru a supraviețui? etc. etc. etc.). Nu prea reușește să se facă credibil și - mai mult de atât - nici nu reușește să ridice mari întrebări sau să facă un portret al singurătății umane absolute.

În final, cel mai mare merit al filmului este că - spun istoricii - este primul film ecologic. Și bănuiesc că astea înseamnă totuși ceva.

Tatarak - English Language Review

Tatarak

(Poland, 2009)

Directed by: Andrzej Wajda
Starring: Krystyna Janda, Pawel Szajda, Jadwiga Jankowska-Cieslak

Rating: 3.5/5

"Tatarak"/"Sweet Rush" is Andrzej Wajda's last film, based on a short story by Jaroslaw Jvaszkiewicz. However, the movie begins with a monologue that actress Krystyna Janda delivers as herself, directly to the camera, in a undecorated room filled only with a small bed. She talks about the difficulty she had coping with her husband's death from cancer and how this affected the motion picture she was going to make with Wajda (the same one we are about to see). After this prologue, we see Wajda and the rest of the team discussing the story and the movie they are about to shoot. And after this, Jvaszkiewicz's story begins.

Janda plays Matha, the wife of a country doctor, who lives an unremarkable life, mourning the death of her two sons, Resistance fighters during WWII. Unbeknown to her, her husband discovers she hes lung cancer and only a few months left to live. In the meantime, she re-discovers a certain youthful enthusiasm as she begins to consider an affair with a younger man. But their short adventures ends tragically, as he drowns

while trying to collect sweet rush with which Martha wants to decorate her home.

 

"Tatarak" is a film about death. The sugar cane itself becomes a symbol of it. The film obviously resonates with the recent tragedy in Krystyna Janda's and, in many ways, this film is more a portrait of its performer rather one of its director. However, the 80-year old filmmaker is still master of his own picture and I'm sure he used the opportunity to raise his own questions about death, although they are not evident in the film's final form. 

The film ends with Janda leaving the film set after they just filmed the drowning scene and running towards the nearest road, as if trying to escape the drama of the picture and her own life. I found this gimmick a little unsuited and I felt that, in the end, "Sweet Rush" failed to be the poignant movie it could have been.

Jovana Lukina - English Language Review

Jovana Lukina
(Yugoslavia, 1979)

Directed by: Zivko Nikolic
With: Merima Isakovic, Bogoljub Petrovic, Krunoslav Saric

Rating: 4.5/5

Jovana and her husband Luka live in an isolated, rocky landscape. Their apparent peaceful life is ruined after several characters intrude their privacy, including a strange procession that leads a yound man to the gallows, an old man with a much younger wife that seduces Luka, a mysterious stranger (that turns out to be the brother of the man that was hanged) and many others.

The film has surprisingly little dialogue, the story being told mostly through camera movement, lighting, a unique sense of narrative pacing that keeps the audience focused and, most importantly, the performances, that achieve so much with so few words. Merima Isakov in the title role is an amazing screen presence. She inhabits perfectly a character that undergoes several transformations without understanding then very well.

 

The movie juggles between two themes: spirituality (or religion) and eroticism. There is a strong subtext about inter-faith and inter-ethnic conflicts that underlines the story, but towards the surface there's a very sincere and relatable story about Jovana's discovery of her own sexual identity. Near the end of the picture there's a scene that should be a milestone in the history of cinema: as Jovana lets loose and leaves all inhibitions aside, she breaks into a sensual naked dance at a Gypsy/pagan party.

"Jovana Lukina" is a wonderful exaple of uncompromising Balkan cinema and a discovery waiting to be made.

Valerie a týden divu (Cehoslovacia, 1970)

Valerie a týden divu

(Cehoslovacia, 1970)

Regia: Jaromil Jires

Cu: Jaroslava Schallerová, Helena Anýzová, Petr Kopriva, Jirí Prýmek

Rating: 4/5

Pubertatea este o perioadă grea... Prima menstuație, trezirea dorințelor sexuale, dorința de a experimenta viața la maxim, respingerea și frica lumii părinților/adulților... ”Valerie a týden divu” (”Valerie and Her Week of Wonders”) pune în scenă toate acestea într-o lume care funcționează după logica viselor, populată de actori ambulanți, vampiri, preoți perverși și obiecte magice...

Nu are rost să încep acum să explic acțiunea filmului... Cred că nici nu este posibil. Ajunge doar să amintesc că există multe astfel de bijuterii în istoria cinematografului ceho-slovac. La fel ca și ”Black Moon” al lui Louis Malle, ”Valerie...” este o variațiune pe tema Alice în Țara Minunilor, în care călătoria fantastică este o manifestare a unei vârste problematice și o explozie a dorințelor care au ars mocnit până în acel moment. Adeseori neliniștitor și cel puțin o dată sau de două ori chiar înfricoșător, oniric și ușor erotic, ”Valerie...” te ține cu sufletul la gură până la final și ajungi să regreți durata scurtă a peliculei (doar aprox. 75 de minute). Filmul beneficiază de o coloană sonoră extraordinară, atât în ceea ce privește sunetele (apa clipocind, stranii zgomote mecanice etc.), cât și muzica, aceasta din urmă suplinind mai mult decât de ajuns dialogurile puține, schimbându-și deseori pe neașteptate tonul, iar apoi imaginile se schimbă și ele, de la o atmosferă pașnică la una agitată, de la vis la realitate. Și că vorbeam de imagini, filmul este filmat în culori vii, puternice, în unghiri de filmare și mișcări de aparat inedite; toate acestea stimulează imaginația privitorului (element esențial în cazul acestui film).

În final, trebuie amintită prestația tinerei actrițe Jaroslava Schallerová, care creează un personaj în același timp surprins de și stăpân al propriei sale lumi. În ciuda serie de aventuri prin care trece, Valerie pare întotdeauna mai mult o simplă martoră (sau cea care visează) a acestor minunății din titlu. Alături de ea, ceva mai în vârsta Helena Anýzová face un mic regal actoricesc și recunosc că până nu am verificat pe imdb.com nu am fost sigur câte roluri a jucat (se pare că patru roluri, deși unele sunt fațete ale aceluiași personaj... oricum, stunning!)

Day of the Outlaw (SUA, 1959)

Day of the Outlaw

(SUA, 1959)

Regia: André de Toth

Cu: Robert Ryan, Burl Ives, Tina Louise

Rating: 4/5

Filmul începe cu o imagine dezolantă a iernii într-o micuță așezare izolată din Wyoming. Și chiar din primul cadru intrăm în miezul intrigii: conflictul este între văcari și fermieri (care își dispută dreptul asupra pământului), dar mai ales între cowboy-ul Blaise Starrett (Robert Ryan) și rancher-ul Hal Crane (Alan Marshal), care mai au un motiv de vrajbă - Helen, soția lui Crane (Tina Louise). Însă, chiar când cele două tabere sunt pe cale să-și încheie socotelile în stilul Vestului Salbatic (o secvență plină de suspans), o gașcă de tâlhari năvălește asupra orășelului. Conduși de căpitanul Jack Bruhn (Burl Ives), ei sunt urmăriți cavalerie și le trebuie doar un loc unde să-și petreacă noaptea. Fiindcă Bruhn este rănit și pe moarte, iar ceilalți tâlhari dau semne că ar prefera să rămână să terorizeze orașul în continuare, Starrett se oferă să îi conducă înspre alt teritoriu prin munți, pe un drum care de fapt nu duce nicăieri.

Ca și mulți alți regizori din Europa Centrală și de Est, André de Toth a părăsit Ungaria la momentul oportun (cam în zorii celui de-Al Doilea Război Mondial) și a plecat la Hollywood, unde a început să lucreze la cam tot ce i se oferea, ajungând în curând să regizeze filme din orice gen, mai degrabă de categoria B, dar cizelându-și un stil propiu, fără să îi fie teamă să afișeze pe ecran violență brută. Dar poate cea mai mare realizare a sa este ”House of Wax”, unul dintre primele filme 3D, care este o reușită cu atât mai impresionantă cu cât de Toth nu avea decât un singur ochi.

”Day of the Outlaw” este unul dintre western-urile sale cele mai bune. Îi lipsește o oarecare limpezime narativă, dar are multe alte puncte tari; forța personajelor și a interpretărilor, în special în cazul lui Robert Ryan, Burl Ives și Tina Louise, mișcările de aparat (secvența dansului, de exemplu) și extraordinara imagine alb-negru semnată Russel Harlan, care pune în valoare atmosfera pustie și alienantă a Wyoming-ului iarna. Confruntarea finală, extinsă în mai multe „dueluri” te ține cu sufletul la gură.

”Day of the Outlaw” este un film pe jumătate uitat de istorie, dar unul care trebuie neapărat văzut. Un western mohorât și aproape metafizic.

The Devil and Daniel Webster (SUA, 1941)

The Devil and Daniel Webster

(All That Money Can Buy)

(SUA, 1941)

Regia: William Dieterle

Cu: Edward Arnold, Walter Huston, James Craig, Simone Simon

Rating: 4.5/5

Jabez Stone este un fermier din New England la mijlocul secolului al XIX-lea, care locuiește alături de soția și mama sa. Obosit de munca pământului, împovărat de datorii și după o serie de ghinione, Jabez este pe cale să renunțe la tot. Dar tocmai atunci își face apariția Diavolul în persoană, numit aici Mr. Scratch, care îi oferă 7 ani de noroc în schimbul sufletului său. Jabez acceptă pe loc și lucrurile se schimbă. Devine bogat, ferma este mai bogată decât toate celelalte, așa că începe să împrumute bani celorlalți fermieri, prietenii săi mai puțin norocoși. Nu durează mult până când se va întoarce împotriva prietenilor și familiei, ajutat și de Belle (întruchipată de voluptuoasa Simone Simon), o tânără misterioasă care apare de nicăieri în noaptea în care soția lui Jabez îi naște primul fiu. Belle îi sucește mințile fermierului și îl îndepărtează și mai mult de omul care era înainte. Dar, la sfârșitul celor 7 ani din înțelegerea cu Mr. Scratch, Jabez își dă seama că nu este fericit și vrea să-și recapete sufletul. Iar singurul care îl poate ajuta este Daniel Webster, avocat și senator din partea locului, care cunoaște mai bine ca oricine căile Necuratului.

Jabez Stone (James Craig) și Mr. Scratch (Walter Huston)

Poate că nu sună ca o poveste extraordinară, dar filmul beneficiază de prezența lui William Dieterle în spatele camerei de filmat. Traiectoria cinematografică a acestuia este foarte interesantă. Născut în Germania, a fost inițial actor în filme de referință ale expresionismului german, precum ”Cabinetul figurilor de ceară” sau ”Faust”, devenit apoi regizor și, odată cu schimbările politice din țara natală, a emigrat în America, unde a realizat practic filme în toate genurile nord-americane, ieșind poate în evidență cu o serie de biografii: ”The Story of Louis Pasteur”, ”The Life of Emile Zola” (pentru care a fost nominalizat la Oscar) și ”Dr. Erlich's Magic Bullet”. Însă, poate mai mult decât în oricare alt film de-al său în America, Dieterle a împrumutat din plin estetica expresionimului german pentru acest senzațional ”The Devil and Daniel Webster” (lansat și sub titlul alternativ, mai puțin impresionant și un pic Capra-esque, ”All That Money Can Buy”).

Belle (Simone Simon) și Jabez

Și, într-adevăr, filmul beneficiază de efecte vizuale inedite (de exemplu, toporul aruncat de Jabez înspre Mr. Scratch care ia foc chiar înainte să-l lovească pe acesta), de jocuri de lumini și umbre și câteva scene destul de neliniștitoare, precum prima apariție a frumoasei Belle și întâlnirea acesteia cu soția fermierului, care tocmai născuse, un bal al fantomelor, preschimbarea altei victime a Diavolului într-un fluture de moarte, care strigă într-o voce pițigăiată ”Help me, neighbor Stone! Help me!” și procesul final al lui Jabez Stone, în care Diavolul cheamă ca membrii ai juriului un cortegiu de criminali care par să vină direct din adâncurile Iadului. Nu trebuie neglijată contribuția pe care au avut-o în creearea atmosferei ireale a unor scene editorul Robert Wise și compozitorul Bernard Hermann, care a găsit - ca întotdeauna - mijloace muzicale aparte, surprizele de pe coloana sonoră fiind la fel de neașteptate ca cele vizuale.

O altă observație ar fi că filmul dă dovadă de curaj nu numai la nivelul expresiei artistice, ci și a conținutului. Mă întreb cât de ușor a fost să treacă pe lângă cenzură ușurința cu care oamenii își vând sufletul Diavolului, viciile senatorului sau faptul că relația extraconjugală a lui Jabez cu Belle nu este doar sugerată, ci asumată și tolerată de toate personajele secundare, inclusiv de soția lui Jabez, care acceptă ca soțul ei să se mute într-un conac alături de Belle.

Daniel Webster (Edward Arnold) și umbra Necuratului

Dar dincolo de realizările estetice și problematica faust-iană a peliculei, ”The Devil and Daniel Webster” este și o confruntare a doi mari actori: Edward Arnold (în rolul senatorului) și Walter Huston (în rolul lui Mr. Scratch). Teatrali în discursurile lor (fiecare are ocazia să facă unul la sfârșit, când sunt în tabere opuse ale procesului lui Jabez Stone), ei aduc totuși un plus de expresivitate pe care nu mulți actori de la acea vreme erau în stare să  o ofere. Walter Huston este un diavol seducător, care știe să întoarcă vorbele și să ofere victimei ce vrea, pentru ca apoi să se dovedească cu adevărat malefic și infinit de bucuros de nefericirile provocate. În plus, el primește și ultimul cadru al filmului, în care - căutându-și următoare victimă - privește direct în obiectivul camerei de filmat și arată cu degetul înspre spectator.  Edward Arnold, pe de altă parte, primește un rol ceva mai solicitant. Senator Republican și busola morală a regiunii pe care o reprezintă în Senatul Statelor Unite și potențial candidat la funcție supremă în stat, Daniel Webster este un om cu defecte și vicii ca oricare altul, dar care este motivat de bune intenții și de dorința de a ajuta oamenii (chiar dacă acestea sunt uneori peste puterile sale). În final, el își pune propriul suflet la bătaie pentru a-l salva pe Jabez Stone, iar discursul său final este o pledoarie pentru libertate.

Mordets melodi (Danemarca, 1944)

Mordets melodi

(Danemarca, 1944)

Regia: Bodil Ipsen
Cu: Gull-Maj Norin, Poul Reichhardt

Regia: 3.5/5

”Margot Odette”, pe numele ei de scenă, este o cântăreață de cabaret care - după o lungă perioadă de timp petrecută în Paris - se întoarce în țara natală pentru câteva spectacole. În același timp, o serie de crime misterioase înspăimîntează orașul, iar suspiciunile încep să plutească asupra lui Margot.

Acest film straniu seamănă oarecum cu anumite filme pe care americanii le făceau în anii '30, acele filme polițiste cu alură de mister supranatural, dar - în același timp - pare inspirat de expresionismul german și filmul noir, acesta din urmă aflat încă la începuturi la acea vreme.

Chiar dacă nu este un film foarte inovator, ”Mordets melodi” (”Murder Melody”) aplică foarte bine formula, iar în unele momente pare să folosească tehnici și motive hitchcock-iene. De exemplu, fiecare crimă este însoțită de cântecul-laitmotiv care devine și titlul filmului, iar adevăratul criminal este un manipulator capabil de a-și hipnotiza victimele. Chiar dacă nu este foarte original și - dacă nu ar fi limba daneză în care este realizat - ar putea fi condundat cu multe alte filme, ”Mordets melodi” este totuși interesant, nu atât prin povestea sa (care e OK, totuși), cât prin amalgamul de tehnici și referințe la care face apel, care însă nu trădează nesiguranța realizatorilor, ci susțin misterul și atmosfera de coșmar și incertitudine în care își desfășoară viața personajul principal.

Salt (SUA, 2010)

Salt

(SUA, 2010)

Regia: Philip Noyce

Cu: Angelina Jolie, Liev Schreiber

Rating: 2.5/5

O agentă CIA este acuzată de un informator rus că este o spioană rusească sub acoperire și că urmează să îl ucidă pe președintele Rusiei ca să pornească un nou conflict între SUA și Rusia. Colegii de la CIA o încercuiesc imediat, iar ea evadează, declanșând așteptata serie de scene de acțiune și întorsături de situație.

Cea mai inteligentă mișcare a realizatorilor a fost campania de promovare. Au lansat misterul (”Who is Salt?”), posterele cu Angelina Jolie și câteva trailere, însp nicunul intre acestea nu dezvăluie ”spoilere” și nu oferă indicii stupide care ar putea strica filmul. Astfel, întrebările de pe poster rămân valabile și în timpul vizionării (bine, totul e anticipabil, dar cum majoritatea filmelor sunt stricate de trailere, putem saluta efortul). ”Salt” mai are norocul de a fi ieșit pe ecrane imediat după micul scandal al adevăraților spioni ruși sub acoperire din Statele Unite, care în realitate s-au dovedit mult mai lame decât supra-ființa care este Angelina Jolie în acest film.

În rest, ”Salt” e un film de acțiune destul de standard. Câteva explozii, împușcături și ceva arte marțiale, dar nicio scenă de acțiune cu adevărat breathtaking. A, și ar mai fi ceva cascadorii a căror set-up este de fiecare dată interesant, dar tăieturile de montaj sunt atât de frecvente încât e imposibil să te bucuri de ele.

Ca și în cazul lui ”The Men Who Stare at Goats”, am fost surprins să-l văd pe Robert Elswit ca director de imagine pe generic. Nu e vorba că filmul ar fi  prost filmat, dar în afară de câteva momente în care montajul lasă același cadru mai mult de 2 secunde, ”Salt” este destul de neinteresant vizual. Și dacă lumea filmelor de acțiune nu ar fi așa de săracă cum este în zilele de azi, platitudinea personajelor și plictiseala indusă de realizarea mediocră m-ar fi doborât pe la jumătatea peliculei. Totuși, o notă de trecere, la limită...

La commare secca (Italia, 1962)

La commare secca

(Italia, 1962)

Regia: Bernardo Bertolucci

Cu: Marisa Solinas, Allen Midget, Giancarlo De Rosa, Alfredo Leggi

Rating: 4/5

Debutul lui Bernardo Bertolucci în lung-metraj are la bază un scenariu de Pier Paolo Pasolini, iar cel mai apropiat corespondent cinematografic este capodopera lui Kurosawa, ”Rashomon”. ”La commare secca” (”The Grim Reaper” sau ”Cumătra uscată”, în română) începe cu imaginea cadavrului unei prostituate în apropierea unui pod peste Tibru în Roma. Urmează 5 interogatorii cu 5 suspecți diferiți, fiecare povestind (și fiecare mințind, într-o măsură sau alta) ce i s-a petrecut înainte și după momentul crimei.

Structura narativă a filmului este surprinzătoare. Fiecare relatare reia evenimentele începând cu câteva ore înainte crimei, fiecare este întreruptă la un moment dat de o ploaie torențială, în mijlocul căreia - preț de câteva secunde - o vedem pe prostituata care urmează să fie ucisă, singură în camera ei, pregătindu-se de ieșirea din acea seara. Ultimul suspect povestește un eveniment tragic ce s-a întâmplat a doua zi, după care revenim la mărturia unuia dintre suspecții anteriori, care se dovedește a fi criminalul. În final, cronologia este iar deturnată. Scena finală se petrece în dimineața în care a fost descoperit cadavru, iar, cronologic, se situază înaintea primei mărturii mincinoase a criminalului și înaintea celui de-al doilea eveniment tragic. Ceea ce finalul sugerează este că dacă criminalul ar fi mărturisit mai devreme, o a doua tragedie ar fi putut fi evitată și, în consecință, ne invită să regândim filmul și să încercăm să decriptăm celelalte posibile mărturii mincinoase.

”La commare secca” este cu câțiva ani buni înaintea vremii sale. Un film inovator nu numai prin joaca cu cronologia, dar și prin tehnicile vizuale folosite, filmul fiind dominat de lungi tracking-uri care urmăresc personajele de-a lungul decorului urban folosit. Și dacă tot suntem la personaje, să remarcăm prestația excelentă a ansamblului de actori, alcătuit în principal din amatori.

Top 10 Martin Scorsese

Trebuie să recunosc, spre rușinea mea, că nu am văzut ”Kundun”, așa că nu pot spune că este un top definitiv. Dar, oricum, Marty e încă în activitate și probabil că o să mai facă un film mare care să bulverseze topul. So, anyway, în forma lui provizorie, here it is:

1. Taxi Driver (1976)

2. The Age of Innocence (1993)

3. Il mio viaggio in Italia (1999, documentar)

4. The Last Waltz (1978, documentar)

5. Cape Fear (1991)

6. Raging Bull (1980)

7. Goodfellas (1990)

8. The King of Comedy (1982)

9. The Departed (2006)

10. Alice Doesn't Live Here Anymore (1974)