Cesare deve morire (Italia, 2012)

Cesare deve morire

(Italia, 2012)

Regia: Paolo & Vittorio Taviani

Cu: Salvatore Striano, Cosimo Rega, Giovanni Arcuri

Rating: 3/5

Câștigător al Ursului de Aur la Berlin anul acesta, ”Cesare deve morire” (”Caesar Must Die”) este un film cvasi-experimental, în care o trupă de pușcăriași pregătesc punerea în scenă a piesei „Iulius Cezar”. Elementul de interes este reprezentat de faptul că actorii sunt aleși chiar dintre pușcăriași, iar, într-o mai mare sau mai mică măsură, aceștia se joacă pe sine în timp ce recită versurile shakespeare-iene, ușor modificate ca să se muleze pe modul lor de a vorbi. ”Cesare deve morire” reprezintă și un surprinzător comeback pentru frații Taviani, de care am mai văzut un singur film, aclamatul ”La notte di San Lorenzo” (Grand Prix du Jury la Cannes în 1982). 

Revenind la filmul de față, acesta condensează piesa lui Shakespeare în doar 75 de minute, ceea ce nu înseamnă că filmul ar fi dens la rândul său. Pe parcurs există câteva încercări stângace de a face o legătură între textul și evenimentele piesei și viața adevărată a pușcăriașilor, precum un conflict între interpretul lui Cezar și cel al lui Decius sau procese de conștiință adevărate a celui care îl joacă pe Brutus. Aceste momente sunt tratate superficial și introduse cam forțat în firul dramei, iar personajele par, în cea mai mare parte a timpului, foarte lucide, astfel încât nu se poate vorbi de o ștergere a granițelor dintre ficțiune și realitate (sau dintre teatru și film), ceea ce ar fi reprezentat o direcție interesantă pentru acest film.

Nu prea mă încântă filmele în care actorii trebuie să ne reamintească în continuu că ei de fapt joacă un rol, iar „Cesare deve morire” este fix genul acesta de film. Faptul că actorii sunt amatori și deținuți nu schimbă cu nimic acest lucru. Cum nici faptul că trecutul  lor ne este prezentat în mod anti-cinematic prin subtitrări în care aflăm crima și sentința fiecăruia. Este, totuși, interesant să auzi că fiecare actor vorbește în alt dialect (dialectul său de proveniență), așa că cel puțin la nivelul limbajului există câteva momente foarte interesante (și foarte melodice) de-a lungul filmului. Iar, pe de altă parte, frații Taviani profită la maxim de decorul „natural” al închisorii în care au filmat, pe care îl surprind într-un foarte auster alb-negru, spre deosebire de reprezentația finală propriu-zisă, care este full-color. „Cesare deve morire” nu este un film care să merite un premiu atât de prestigios precum Ursul de Aur, mai ales că în aceeași competiție s-a aflat excelentul „Tabu” al lui Miguel Gomes. Ca experiment, este doar pe jumătate reușit. Dar este un film scurt și tratează cu respect atât piesa lui Shakespeare, cât și interesele artistice ale deținuților. 

Hot Shorts

”Hot Shorts” este o colecție de trei scurt-metraje (sau, mai degrabă, mediu-metraje) românești, singura de acest fel - dacă excludem „Amintiri din Epoca de Aur” - care primește o lansare „oficială” în cinematografe. Cele trei filme nu au prea multe lucruri în comun (în afară de câțiva interpreți), așa că singura metodă de a vorbi despre ele este să le luăm separat, în ordinea din program.

În film la Nașu' (2012)

Regia: Cristina Jacob

Cu: Alin Panc, Diana Dumitrescu

Evenimentele din acest filmuleț amuzant se petrec în jurul turnajului lui ”Youth Without Youth”, regizat de Coppola în România. Doi figuranți care trebuie să culeagă un alt figurant de dincolo de frontieră se trezesc prinși într-o încurcătură kafkiană în vama moldovenească. Ritmul filmului este relativ sprințar, dar nu se poate vorbi de cine-știe-ce calități sau ambiție din partea realizatoarei. Singurul pay-off al filmului este cameo-ul vocal al lui Coppola, ușor jenat, ușor nelalocul său parcă. Interpretările sunt slabe all-around (sau cel puțin neregizate), dar ele culmină cu Florin Călinescu imitându-l prelung pe Brando în ”The Godfather”. Există, totuși, un singur moment de adevărată inspirație în acest film: falsul final, în care genericul de sfârșit este oprit, iar calvarul personajelor principale continuă, în vama românească de această dată.

Bora Bora (2011)

Regia: Bogdan Mirică

Cu: Alexandru Potocean, Ion Sapdaru

Premiat sau măcar prezentat la mai multe festivaluri internaționale cvasi-importante (TIFF, Angers, dar și Locarno), ”Bora Bora” este categoric cel mai bun dintre cele trei. E drept că este și cel în care regizorul își face cel mai bine simțită prezența. Cadrele care compun prima parte a filmului sunt lungi, testând aproape limita de anduranță a spectatorului, dar ele reușesc să acumuleze tensiune (dar și frustrare), care este eliberată în finalul filmului, în care ritmul montajului accelerează de la o tăietură la următoarea, iar patru „scene” care au loc în aceeași locație converg într-o splendidă serie de accidente. Este foarte interesant cum Bogdan Mirică controlează timpul în filmul său: o conversație lungă sau o partidă de dragoste eșuată sunt prezentate integral în real-time, în unul, maxim două cadre, dar între două secvențe pot trece chiar luni întregi, fără ca acest lucru să fie clar imediat. ”Bora Bora” are și o dimensiune satirică, îndreptată asupra mai multor ținte: criza și investitorii străini, dar și „milițieni” sau jurnalistele care transmit efectiv de la fața locului.

Tatăl meu e cel mai tare (2011)

Regia: Radu Potcoavă

Cu: Alfred Wegeman, Gavril Pătru

Regizat de un nume care nu îmi spune nimic, ”Tatăl meu e cel mai tare” (cunoscut și sub numele de ”Daddy Rulz”) este un succes nu prin prisma calităților tehnice sau regizorale, ci prin faptul că spune o poveste coerentă de la un capăt la altul, fără să îți lase timp să te gândești prea mult la eventuala morală sau la ce se întâmplă în spatele camerei. Este un film „de cartier”, un gen foarte greu de pus în practică - mai ales la noi - și care poate foarte ușor să devină ridicol sau ultra-violent. Trebuie să recunosc că, fără să se zgârcească la capitolul pumni, picioare și înjurături, Radu Potcoavă (care a scris și scenariul) a reușit să facă un film care, pe lângă doza de „realism”, poate să atingă și o coardă sensibilă. Într-o oarecare măsură, acest lucru se datorează și actorilor, în specia celor doi actori-copii care sunt absolut perfecți. Gavril Pătru în rolul tatălui merită și el să fie menționat, mai ales fiindcă i-am reținut figura din „Despre alte mame” și fiindcă pare să aibă un approach diferit asupra actoriei de film față de ce vedem de obicei în cinema-ul românesc.

Deci, cu ce am rămas?

În primul rând, am învățat că se pot face filme bune și la MediaPro. Iar, în al doilea rând, astfel de compilații ar merita lansate mai frecvent, măcar pe DVD, dacă nu în cinematografe. Filmele scurte românești își pot găsi un public dedicat, dar pentru acest lucru trebuie să existe o cale prin care ele să fie distribuite înspre acest public. Deocamdată avem câteva festivaluri de film, apariții ocazionale pe TVR sau Cinemax și internetul pe care încă nu ne putem baza pentru a avea acces deplin la astfel de producții.

„Lună Plină” - un review întârziat

Concediul mi-a decalat un pic postările, dar asta nu înseamnă că nu am de gând să mai scriu câte ceva despre festivalul de la Biertan.

Vampires

"Nosferatu"

Mi-a plăcut foarte mult proiecția în aer liber, cu coloană sonoră live, a lui Nosferatu, cu cetatea medievală luminată deasupra ecranului. Am mai văzut filmul doar o singură dată, acum 10 ani, la primul TIFF. Despre film în sine, nu mi-am schimbat radical părerea. ”Nosferatu” nu este un film perfect, dar deficiențele sale de la nivelul scenariului sunt compensate de atmosfera pe care o creează și de imaginile iconice care au influențat atât de mult genul horror: vampirul ridicându-se din coșciug, lungul șir de procesiuni funerare pe străzile orașului, umbra vampirului urcând scările înspre victima care îl așteaptă și sfârșitul acestuia.

Zombies

"Juan of the Dead"

Zombii au fost, cu siguranță, vedetele acestui festival, surclasând celelalte tipuri de monștri. Motivele ar fi multe, inclusiv faptul că vampirii contemporani nu mai sunt la fel de „incisivi”, dar și predilecția pentru alegorii politice ale filmelor cu zombi. Astfel, printre cele mai bune filme ale ediției au fost The Dead și Juan of the Dead. Primul este o producție sud-africană, care are în centrul său relația dintre doi supraviețuitori - unul alb și unul negru - al unei invazii de zombii. Mesajul filmului, deloc surprinzător, este unul de speranță pentru reconcilierea celor două rase. ”Juan of the Dead”, pe de altă parte, este mult mai mult o satiră politică, luând peste picior comunismul cubanez. Filmul în sine datorează asemănătorului ”Shaun of the Dead” și are destule glume de prost gust, but it's a hell of a good time!

Ghosts, psychos and sweet transvestites

Filmul franțuzesc Le village des ombres nu promitea foarte multe, însă până la urmă mi s-a părut un horror decent, care reușește să creeze atmosferă și o poveste cât de cât credibilă (deși fără să fie deloc surpinzătoare). Oricum, e ceva mai mult decât un simplu ”Silent Hill” franțuzesc. De la Mientras duermes (aka Somn ușor) aveam însă așteptări mai mari, fiindcă mi-a plăcut unul dintre horror-urile anterioare ale lui Jaume Balaguero, ”REC”, a cărui acțiune se petrece tot în interiorul unei clădiri cu apartamente. Am fost un pic dezamăgit, dar cred că filmul are și punctele sale bune, inclusiv interpretările. Tot dezamăgitoare au fost și Babycall - care nu poate fi explicat decât dacă personajul principal este în același timp schizofrenică și vizitată de fantoma fiului său - sau The Tunnel, un found-footage australian care demonstrează faptul că filmele din acest sub-gen sunt pe cale să atingă limitele a ceea ce pot face. 

Însă evenimentul cel mai reușit al festivalului a fost proiecția The Rocky Horror Picture Show, care nu a fost pe cât de interactivă mi-aș fi dorit, dar a inclus aruncări de orez, spectatori care cântau versurile alături de Tim Curry și Susan Sarandon și alții (i.e., eu) dansând The Time Warp în drumul spre casă. 

Short shorts

"Les condiments irréguliers"

Am prins două din cele trei calupuri de scurtmetraje pe care festivalul le-a oferit. Destul de multe mizau pe efectul comic mai degrabă decât pe cel horror, iar dintre acestea cel mai reușit a fost francezul Employé du mois, în care mai mulți monștri - printre care un zombi, o mumie și un vampir numit Vlad Pitt - își caută de lucru în plină criză. În rest, am descoperit și câteva bijuterii. Les condiments irréguliers este un superb film mut de aproximativ o jumătate de oră, plin de umor negru și o narațiune care accelerează superb înspre o adevărată catastrofă. Welk (”Veștejire”) este un fel de ”Anti-christ” pentru vârsta a treia, care se remarcă printr-un final și pay-off ușor destabilizant pentru spectatorul nevizat, dar care încheie perfect filmul. Iar la urmă, trebuie să amintesc filmul românesc Mătăsari, care începe ca o dramă cu tineri relativ tipică pentru cinema-ul contemporan, dar care, chiar în momentul în care uiți la cel fel de festival te găsești, devine horror cu vampiri (cred...) pentru ultimele 2-3 minute, viscerale și extrem de bine regizate. 

* * *

Impresii generale

În încheiere, vreau să spun că am fost impresionat de modul în care festivalul a fost organizat. De la amenajarea camping-ului și a spațiilor de proiecție, până la indicatoarele care se găseau în tot satul, cu greu găseai o notă falsă. Singura problemă pe care am avut-o a fost că majoritatea filmelor au fost proiectate de pe suport digital, dar înțeleg de ce nu s-a putut altfel. Sperăm că a edițiile următoare vor fi din ce în ce mai reușite!

„Lună plină” - Recomandări (Partea a II-a)

Partea a II-a - The New Stuff

Attack the Block (Joe Cornish, 2011)

***

Punctele forte ale acestui film sunt copiii-actori din distribuție, realismul vieții din cartierele defavorizate, peste care se suprapune amenințarea extraterestră și un design cel puțin provocator al creaturilor (à la Uncle Boonmee, dar cu colți fosforescenți). Debutul lui Joe Cornish este un mix de genuri atractiv, care sfidează așteptările și se înscrie în tradiția începută de Edgar Wright cu ”Shaun of the Dead”.

Red State (Kevin Smith, 2011)

***

Am mai scris despre ”Red State” mai pe larg deja aici. Cred că ajunge să reamintesc doar că este unul dintre cele mai suprinzătoare filme venite de la un regizor care părea, cel puțin pe baza ultimelor producții, că s-a abandonat complet mainstream-ului. Reușita lui Kevin Smith ne întărește credința în viitorul filmelor de gen, fie ele filmate pe peliculă sau digital. De asemenea, în rolul principalului antagonist, Michael Parks este extraordinar.

Kill List (Ben Wheatley, 2011)

***

Ok, aceasta nu este neapărat o recomandare, pentru că nu consider ”Kill List” un film bun. Totuși, filmul are admiratorii lui și acest lucru nu poate fi negat. Prima jumătate a filmului este destul de bună, Wheatley portretizând cei mai atipici ucigași plătiți. În partea a doua, însă, povestea este invadată de un fir narativ à la ”The Wicker Man”, iar în final se înlănțuiesc câteva secvențe halucinante, bordering on incoherence, în care personajele principale devin victimele unui cult de sinucigași.

„Lună Plină” - Recomandari (Partea I)

Partea I - The Classics

Nosferatu, eine Symphonie des Grauens (F.W. Murnau, 1922)

***

Primul mare film cu vampiri și prima adaptare, neautorizată, a romanului lui Bram Stoker, „Dracula”, a supraviețuit 90 de ani ca moment de referință al expresionismului german. Nu cred că este cel mai bun film al lui Murnau (de fapt, cred că nici nu intră între primele trei), dar este filmul pentru care regizorul german este cel mai cunoscut și acesta nu este decât unul dintre motivele pentru care trebuie văzut cu orice preț. Mai ales într-o proiecție în aer liber, cu acompaniament live.

The Rocky Horror Picture Show (Jim Sharman, 1975)

***

Frank-N-furter is returning to his native Transylvania, ar trebui să fie headline-ul acestie proiecții... Deși nefiind tehnic un horror, filmul are părțile sale terifiante (mai degrabă din alte motive). ”Rocky Horror...” este o deconstrucție camp a filmelor de serie B, horror și SF, realizat din dorința de a sfida moravurile și prejudecățile. Tim Curry rupe ecranul în rolul lui Frankfurter, iar cântecele sunt (cu câteva excepții) catchy, fredonabile și adictive. Nu cred că este un film prea bun, dar faima îl precede, iar cultul format în jurul său îl recomandă.

The Thing (John Carpenter, 1982)

***

Cunoscut drept una dintre rarele ocazii în care un remake este mai bun decât originalul, horror-ul antarctic al lui John Carpenter este recunoscut pentru efectele sale de machiaj inovatoare, dar filmul devine misterios și neliniștitor grație modului în care este filmat și editat, cu elipse temporale frustrante în care creatura face noi victime. Spectatorul răspunde mai puternic la ceea ce nu vede și la ceea ce îi este ascuns, iar de aceea filmul este mai complex și mai bogat decât pare la prima vedere, iar impun vizionări repetate se impun. Acum numai dacă ar exista un festival care să proiecteze o peliculă restaurată... Oh, right!

To be continued...

Brave (SUA, 2012)

Brave

(SUA, 2012)

Regia: Mark Andrews, Brenda Chapman

Voci: Kelly Macdonald, Emma Thompson, Billy Connolly, Julie Walters

Rating: 3.5/5

Grizzly Lass

Aș putea să o ascult pe Kelly Macdonald vorbind întruna timp de câteva filme întregi... În ”Brave”, ea dă viață unei prințese scoțiene care înfruntă tradiția conform căreia trebuie să se căsătorească cu unul dintre fiii celor trei clanuri peste care tatăl ei, regele, domnește. Evident, în încercarea ei de a evita căsătoria, Merida face niște boacăne care se vor solda cu consecințe neprevăzute. Filmul este un hibrid între poveștile cu prințese marca Disney (față de care scenariul nu se îndepărtează foarte mult) și calitatea tehnică excepțională a producțiilor Pixar.

Am apreciat foarte mult prima jumătate a filmului, în care am găsit multe lucruri care mi-au plăcut. A doua jumătate a filmului este, din păcate, mai inegală. Realizatorii mizează pe o răsturnare de situație, care să aducă în prim-plan relația dintre Merida și mama ei, însă acest artificiu nu ține, iar filmul își schimbă brusc tonul și devine mult mai previzibil și mult mai puțin interesant decât până atunci. Scene care ar fi putut fi terifiante (precum prima întâlnire cu vrăjitoarea) sunt complet ratate și m-au dus mai mult cu gândul la producțiile Dreamworks decât la ceea ce Disney și Pixar ne-au oferit în trecut. Cred că există idei bune în această a doua parte (precum faptul că personajele tot revin în acel cerc format din pietre antice, în care are loc și confruntarea finală), dar ele nu sunt exploatate la maxim și sunt sacrificate uneori pentru un cheap gag. Iar cea mai interesantă parte a filmului, care face referire la un prinț transformat într-un urs și reflectă povestea eroinei noastre, nu este mai mult decât un subplot prost dezvoltat.

Acestea fiind zise, ”Brave” este, totuși, o încântare pentru ochi. Nivelul de detaliu la care a ajuns animația Pixar este incredibil. Am apreciat, de asemenea, faptul că distribuția era formată aproape în întregime (cel puțin în rolurile mai importante) de actori scoțieni, cu accente puternice, dar melodioase. Hollywood-ul a bătut cale lungă de când Orson Welles a fost obligat să își dubleze versiunea sa după „Macbeth” în accente americane. Problema este, doar, că de la Pixar ne așteptăm la mai mult. Iar ”Brave”, oricât de frumos ar fi și oricât de mult profesionism emană, nu reușește să se ridice chiar la nivelul așteptărilor. Putem doar să sperăm ca ștafeta să nu coboare mai jos de atât.

P.S.: În cinematografe, filmul este precedat de un scurt-metraj animat foarte bun, La luna de Enrico Casarosa, care nu trebuie ratat.

„Lună Plină”, festivalul filmului horror și fantastic de la Biertan - prima ediție (Preview)

From the people who brought you TIFF...

În acest week-end (16-19 august) are loc prima ediție a festivalului de film horror și fantastic „Lună Plină” (AKA Full Moon) de la Biertan (județul Sibiu). Inițiativa este foarte promițătoare: patru zile, o grămadă de scurtmetraje, peste o duzină de lungmetraje, proiecții in aer liber, workshop-uri, plus atmosfera transilvăneană medievală care cu siguranță va fi amplifica efectul filmelor prezentate. Iar pentru un fac ocazional al genului cum sunt și eu, oferta cinematografică efectivă este variată și promițătoare.

"The Thing" (John Carpenter)

Din programul de lungmetraje, reținem câteva clasice: The Thing (John Carpenter), într-o ediție restaurată, Nosferatu (Murnau), care va fi proiectat alături de acompaniamentul live al trupei Eiuneia și The Rocky Horror Picture Show, a cărui număr muzical „Sweet Transvestite (from Transsexual Transilvania)” a fi probabil pentru prima dată ascultat în țara de origine a lui Frankfurter. Iar din filmele mai recente, se remarcă Attack the Block (Joe Cornish), un mix excelent de comedie, SF și horror plasat într-un cartier londonez defavorizat și Red State, cel mai recent și cel mai visceral film al lui Kevin Smith, un horror psihologic modern care a fost printre filmele mele preferate de anul trecut. Alte oferte includ Kill List (Ben Wheatley), care nu mi-a plăcut atât de mult, care poate va fascina fanii lui ”The Wicker Man” și câteva filme pe care nu le-am văzut, dar pe care vreau să le văd: Juan de los Muertos, Babycall, Mientras duermes, The Tunnel, The Dead etc. Dacă voi avea timp, voi reveni în zilele următoare cu câteva recomandări mai detaliate pre-festival, după care eventuala „corespondență de la fața locului”.

"The Rocky Horror Picture Show" (Jim Sharman)

Toate informațiile de care aveți nevoie le găsiți pe site-ul oficial: http://lunaplinafestival.ro, inclusiv programul, prețul biletelor și regulamentul camping-ului.

Total Recall (SUA/Canada, 2012)

Total Recall

(SUA/Canada, 2012)

Regia: Len Wiseman

Cu: Colin Farrell, Kate Beckinsale, Jessica Biel, Bryan Cranston, Bill Nighy

Rating: 2/5

Există trei mari filme SF adaptate după operele lui Philip K. Dick, făcute la aproximativ un deceniu distanță unul de celălalt: Blade Runner (Ridley Scott, 1982) - Total Recall (Paul Verhoeven, 1990) - Minority Report (Steven Spielberg, 2002). Această serie extraordinară este întreruptă acum (dacă e să ignorăm ”The Adjustment Bureau”) de remake-ul după ”Total Recall”, un film neinspirat și care probabil nu ar fi trebuit făcut. Noua versiune îl are pe Colin Farrell în rolul interpretat de Schwarzenegger în filmul lui Verhoeven, care de data aceasta este un muncitor într-o colonie a viitorului, care s-ar putea sau nu să fie un spion. Plot-ul și complotul care includeau o călătorie pe Marte, mutanți și un reactor care controlează atmosfera de pe planeta roșie sunt aici înlocuite cu un destul de convențional conflict între muncitorii din colonie, care au o mișcare de rezistență de partea lor și stăpânitorii care vor să curețe colonia și să o transforme în spațiu de locuit pentru cei privilegiați. Nu am citit nuvela lui Dick după care filmele sunt bazate, deci nu știu care poveste este mai aproape de „original”, dar re-imagining-ul versiunii din 2012 mi se pare un pas înapoi.

E greu să mă gândesc la ceva ce mi-a plăcut cu adevărat la filmul lui Len Wiseman (evident, un surname ironic). Pe de o parte, cred că cel mai reușit aspect al filmului este design-ul, în special colonia, care în cele câteva cadre panoramice pe care le vedem ne amintește de jegul urban din ”Blade Runner”. Dar în majoritatea secvenețelor, am avut impresia că actorii se află într-un decor strâmt, dar amplificat artificial de efecte speciale. Zona „bogaților”, Federația Britanică sau cum s-o fi numind, pe de altă parte, cu autostrăzile ei suspendate pe deasupra unui Big Ben lipit neglijent pe fundal, pare mai mult desprinsă din „Minority Report”, dar în mare parte denotă mai degrabă lipsă de imaginație. La fel și ”lumea de dincolo”, distrusă de armele chimice, care în loc să semene cu un loc real, pare mai degrabă un nivel dintr-un joc video. Ceea ce ar fi putut fi în avantajul filmului, dar nimeni nu a știut să profite.

Nu vreau să compar filmul de față cu cel făcut de Verhoeven, dar o diferență mi se pare esențială. Filmul din 1990 are coaie în cel mai puternic sens al cuvântului. Nu este un film perfect, nici pe departe, dar nu face compromisuri așteptărilor publicului și nu se dă înapoi de la a pune pe ecran cele mai twisted fantezii ale autorului său (și Verhoeven cu siguranță nu duce lipsă de acestea - vezi și aici). Iar pe cât de explicite erau imaginile sale, pe atât de ambiguă era povestea, despre care nu putem știi dacă este vis, realitate, delir sau o combinație dintre toate acestea. În 2012, ”Total Recall” este PG-13, granițele dintre vis și realitate sunt bine definite, dar încă avem o femeie cu trei țâțe, pentru că realizatorii nu au înțeles nimic din primul film.

Out of Sight (& Sound)

Acum că lucrurile s-au mai așezat un pic, putem să ne uităm în liniște peste topul celor mai bune filme lansat săptămâna trecută de revista britanica ”Sight & Sound”:

1. Vertigo (Hitchcock, 1958)  

2. Citizen Kane (Welles, 1941)  

3. Tokyo Story (Ozu, 1953)  

4. La Regle du jeu (Renoir, 1939)  

5. Sunrise: a Song for Two Humans (Murnau, 1927)  

6. 2001: A Space Odyssey (Kubrick, 1968)  

7. The Searchers (Ford, 1956)  

8. Man with a Movie Camera (Dziga Vertov, 1929)  

9. The Passion of Joan of Arc (Dreyer, 1927)  

10. 8 ½ (Fellini, 1963)

Marea veste - ni s-a spus - a fost că ”Vertigo” l-a detronat, după 50 de ani, pe ”Citizen Kane” de pe primul loc al listei. Adevărata veste mare este că 3 din cele 10 filme sunt mute, iar două dintre ele sunt new entries. Toate trei sunt făcute între 1927 și 1929, ceea ce pare să confirme ce am zis mai demult, că anii `20 au fost apogeul artei cinematografice. De asemenea, este foarte interesant că toate cele trei filme mute sunt realizate de cineaști europeni (chiar dacă ”Sunrise” e o producție americană) și pe undeva este regretabil că Chaplin sau Keaton nu se regăsesc în acest top. Deși, cu siguranță, motivul principal este că voturile au fost împărțite între multiplele lor capodopere.

Cât despre ”Vertigo”... Da, mie îmi place mai mult decât ”Citizen Kane”. Este cel mai împlinit și mai personal film al lui Hitchcock și unul dintre rarele filme care devine mai interesant (și mai neliniștitor) cu fiecare vizionare.  Nu cred că mi-ar intra în Top 10 (nici nu am de gând să mă apuc prea curând să fac o asemenea listă), dar cu siguranță ar bate la ușa unui Top 25. Acum mi-aș dori numai ca ”2001” să se bucure în deceniile următoare de aceeași ascensiune înspre vârful topului pe care a avut-o ”Vertigo”... Deși probabil va fi rândul lui Ozu, care a câștigat deja topul omolog al regizorilor. Care, dacă tot veni vorba, este următorul:

1. Tokyo Story (Ozu, 1953)  

=2 2001: A Space Odyssey (Kubrick, 1968)  

=2 Citizen Kane (Welles, 1941)  

4. 8 ½ (Fellini, 1963)  

5. Taxi Driver (Scorsese, 1976)  

6. Apocalypse Now (Coppola, 1979)  

=7 The Godfather (Coppola, 1972)  

=7 Vertigo (Hitchcock, 1958)  

9. Mirror (Tarkovsky, 1974)  

10. Bicycle Thieves (De Sica, 1948)