Best of the Year 2014 - Last Part

"South Park Season 18, Episode 2 - Gluten Free Ebola” (Trey Parker, 2014)

South Park - Season 18

În ultimii ani, realizatorii South Park parcă au început să „lenevească”. Sezoanele recente sunt per ansamblu mediocre, iar numărul episoadelor a scăzut de la 14 la 10, toate comasate în final de an. Totuși, al optsprezecelea sezon - probabil mai bine gândit de dinainte - a reprezentat o impresionantă revenire în formă. Toate cele 10 episoade sunt legate de un narativ lax care include diferite planuri ale lui Cartman de a cuceri lumea (de la o companie de succes finanțată prin crowdfunding care nu produce nimic până la născocirea unei senzații virale care meta-invadează realitatea), dar și viața dublă a lui Randy Marsh (care este identitatea secretă a cântăreței Lorde). Rezultatul este surprinzător de coerent: zece episoade despre dependența crescândă pe care noi toți, dar mai ales cei mai tineri dintre noi, o au de noile tehnologii (rețele sociale, realitatea virtuală, freemium games etc.) și dualizarea identității umane: într-un reală și una virtuală. Admirabil este că Trey Parker și Matt Stone au o atitudine relativ neutră față de toate acestea, dar se vede că ze preocupă să ia lucrurile în serios Highlight-urile „moralizatoare” ale sezonului sunt Sharon Marsh făcând o pledoarie pentru diversitate și Satan explicând comportamentul adictiv. Și, da, între timp realizatorii găsesc timp să își bată joc de celebrități precum Bill Cosby sau - pentru a nu știu câta oară - Michael Jackson. #IHATECARTMANBRAH

”Tom à la ferme” (Xavier Dolan, 2013)

Tom à la ferme

Penultimul film al lui Xavier Dolan este și singurul său thriller de până acum. Tânărul canadian revine și în rolul principal, făcând probabil cel mai complex personaj de până acum. Iar ca regizor, se descurcă admirabil într-un teritoriu mai degrabă hitchcockian decât „obișnuitul” pop-sentimentalism. Cum Hitchcock însă nu ezita să își încarce filmele de tensiune gay între personaje, parcă cei doi nu mai par să fie la așa mare distanță unul de celălalt. Din păcate, filmul parcă nu a avut expunerea neceasară și un pic a căzut în umbra lui ”Mommy”, dar cred că nu trebuie să îi trecem cu vederea calitățile evidente și nici să uităm scene de antologie (precum confruntarea în lanul de porumb sau tango-ul, ambele între personajul lui Dolan și fratele boyfriend-ului decedat)

”True Detective - Season One” (Cary Fukunaga, 2014)

True Detective - Season One

Serialul / mini-seria care a monopolizat spațiul public la începutul anului. Fiecare din cele opt episoade ale primului sezon au fost așteptate su sufletul la gură de fani în fiecare duminică/luni, invalidând strategia Netflix de a lansa un sezon întreg dintr-o lovitură. ”True Detective” este un mix curajos de Twin Peaks + Se7en + Red Riding Trilogy + Chinatown + Silence of the Lambs + literatură obscură a secolului XX, a cărui intrigă este în același timp un exemplu și o deconstucție a thriller-ului american. Realizatorii jonglează cu diferite planuri temporale, accelerând și încetinind parcă simultan progresul anchetelor, după principiul enunțat de perosnajul principal - Time is a flat circle. Faptul că toate episoadele au un scenarist (Nic Pizzolatto) și un regizor (Cary Fukunaga) unic ajută la impunerea unui stil unui, dar aparte, ușor diferențiabil de restul producțiilor de televiziune (ajută și bugetul impresionant oferit de HBO). Al treilea om responsabil de unicitatea serialului este omul cu muzica, T Bone Burnett, care asamblează pentru fiecare episod un soundtrack blues-country numai potrivit pentru atmosfera de Southern Gothic pe care True Detective o emană. Să nu uităm și de actori, Woody Harrelson și Matthew McConaughey, acesta din urmă datorându-și probabil Oscar-ul câștigat în februarie mai degrabă prezenței sale săptămânale în cel mai urmărit serial al lumii decât rolul pe care l-a făcut efectiv în ”The Dallas Buyers Club”.

”Under the Skins” (Jonathan Glazer, 2014)

Under the Skin

SF revizionist și cel mai bun film al lui Jonathan Glazer. Scarlett Johansson ca alien în chip uman invadează Scoția zilelor noastre, răpind nesătulă bărbați creduli pentru cine-știe-ce motive dubioase. Un film rarefiat narativ, dar plin de imagini senzaționale, precum încăperea întunecată în care sunt atrași victimele Văduvei Negre (see what I did there?) sau dezvăluirea în final a ceea ce se ascunde under the skin. Extrem de bizat, ”Under the Skin” atestă posibilitățile nelimitate ale unui gen mult prea sufocat în zilele noastre de blockbustere răsuflate. Give it a try! Do it for Scarlett's tits!

Visitors

Godfrey Reggio lucrează la scară „mai mică”, noul său film fiind în esență o colecție de portrete în alb-negru și nu o serie de imagini time-lapse de pe întreg mapamondul. Experiment reușit, care se vrea critic la adresa ființei umane, auto-declarată stăpânitoarea unei planete, însă pentru mine a fost mai mult o fascinantă celebrare a mimicii umane, de la cea mai subtilă încruntare până la grimase bizare obținute de „subiecții” care aparent erau filmați în timp ce jucau jocuri video sau se uitau la televizor. Nu mi-a scăpat însă ironia prezenței unei gorile în tot acest catalog de prim-planuri. 

”Visitors” (Godfrey Reggio, 2013)

The Wolf of Wall Street

Orgie și exces marca Scorsese. DiCaprio ni se revelează ca un mare talent comic și Jonah Hill câștigă pedigree. Mai pe larg, aici: http://poisonwhiskey.blogspot.fr/2014/01/the-wolf-of-wall-street-sua-2013.html

Xi You (Le Voyage a l'Occident)

Tsai-Ming Liang a fost prezent în cinematografe (mai occidentale, așa) cu ”Stray Dogs” anul acesta, însă eu din păcate nu l-am văzut. Va trebui să mă mulțumesc să menționez acest mediu-metraj experimental, în care Lee Kang-sheng (actorul său cel mai de încredere) și Denis Lavant merg în slow-motion pe străzile aglomerate și multiculturale ale Marsiliei. L-am lăudat încă de când a scăpat pe internet: http://poisonwhiskey.blogspot.fr/2014/03/journey-to-west-frantataiwan-2014.html

”Three Landscapes” (Peter B. Hutton, 2013)

Three Landscapes

Am mai văzut un singur film de Peter B. Hutton, ”At Sea”, care cronica viața unei nave de transport, de la „nașterea” într-un șantier naval, la călătoriile pe mare și, în final, la dezasamblarea ei odată eșuată pe o plajă din Bangladesh. La fel ca și acesta, ”Three Landscapes” este un film perfect mut (eu mi-am pus niște muzică baroc de acompaniament, totuși), care ilustrează - aproximativ în stilul lui James Benning - trei peisaje: un combinat industrial, o fermă și un deșert populat de beduini și cămile. Un documentar experimental de doar 50 de minute, care găsește mai multe idei vizuale pentru a exprima o idee simplă: în comparație cu natura și cu realizările sale, omul este minuscul. Vezi, de exemplu, zoom-ul din ce în ce mai mic al imaginilor succesive în care doi muncitori escaladează combinatul în care lucrează sau finalul în care cămilele se îndepărtează, până când oamenii nici u se mai disting, iar datorită aerului cald, animalele par să plutească deasupra orizontului ca un miraj. Filmul este găsibil...

”Whiplash” (Damien Chazelle, 2014)

Whiplash

Late-entry (l-am văzut acum câteva ore), dar - ca norocul - începe cu W și poate intra la sfârșitul acestul „clasament” alfabetic. Pe scurt, J.K. Simmons în rol de profesor de jazz terorizează un toboșar aspirant (Miles Teller), Full Metal Jacket-style (comparație nu îmi aparține). Intensitatea secvențelor în care aceștia doi se confruntă, într-o claustrofobică sală de repetiții, atestă talentului regizorului Damien Chazelle, aflat la doar al doilea film de lungmetraj. Acesta îndrăznește chiar, în final, să ne ofere un întreg jazz standard (secvență de vreo 7-8 minute), chestie pe care nu cred că am mai văzut-o până acum. Veți mai auzi despre acest film, nu în ultimul rând pentru că Simmons pare destinat să câștige un Oscar.

Best of the Year 2014 - Part Three of Four

Kuime (Over Your Dead Body)

Remake, upgrade și reinventare a unei povești clasice cu fantome, ecranizată deja în 1959 (Tokaido Yotsuya Kaidan). Miike e în formă bună, în special în bizarul act final. Vezi și aici: http://poisonwhiskey.blogspot.fr/2014/09/letrange-festival-2.html

”Love Is Strange” (Ira Sachs, 2014)

Love Is Strange

Am mai văzut un film de Ira Sachs - destul de impresionantul ”Keep the Lights On”, acum doi ani. Însă ”Love Is Strange” este la un cu totul alt nivel. Inspirat de ”Make Way for Tomorrow” și de alte filme care la rândul lor sunt inspirate de ”Make Way for Tomorrow”, precum ”Tokyo Story”, ”Love Is Strange” îi găsește pe John Lithgow și pe Alfred Molina în rolul a doi prospăt căsătoriți gay (însă după o relație de câteva decenii), forțați să locuiască separat din motive economice. FIlmul este sublim de la un capăt la celălalt, dar sunt câteva scene care punctează decisiv: revederea celor doi într-o noapte ploioasă sub privirile familiei lui Lithgow, Alfred Molina citind din off scrisoarea adresată părinților de la academia catolică de unde este concediat după ce s-a căsătorit și, nu în ultimul rând, finalul care ne propune un al treilea personaj principal al acestei povești. 

Maps to the Stars

Mult prea ignorat acest film, în care Cronenberg pare mai acid ca niciodată, iar JUlianne Moore face, fără nicio exagerare, cel mai bun rol al carierei. See here: http://poisonwhiskey.blogspot.fr/2014/05/maps-to-stars-canadasuafrantagermania.html

”Mommy” (Xavier Dolan, 2014)

Mommy

Xavier Dolan can do no wrong. Este al doilea regizor care care două filme în acest round-up. Despre ”Mommy” am scris deja aici: http://poisonwhiskey.blogspot.com/2014/10/mommy-canada-2014.html. Despre ”Tom à la ferme”, în ediția următoare. 

Nymphomaniac

Oh, Lars... Ce ne-am face fără tine? ”Nymphomaniac” este unul dintre rarele filme pe care trebuie să le accepți așa cum sunt și să nu pui prea multe întrebări. Am scris deja despre ambele părți (aici și aici) și nu simt nevoia să mă repet. Dar aș vrea să spun că nu am absolut niciun interes să văd varianta „integrală”. Poate mai la bătrânețe.

„Le paradis” (Alain Cavalier, 2014)

Le Paradis

Filmul lui Alain Cavalier și ultima creație a lui Godard, ”Adieu au langage”, au multe în comun. Ambele filme sunt foarte personale și au fost practic filmat de realizatori în curtea casei, pe un buget minuscul. Godard are în plus 3D-ul și aplauzele criticii internaționale. Dar eu trebuie să mă plasez de partea lui Cavalier, dacă ar fi să fac o comparație. Unde altundeva aș putea să văd ”Odiseea” lui Homer repovestită cu un roboțel de jucărie? ”La paradis” este un film experimental, care poate uneori testa răbdarea privitorului, dar care are un punct în care devine cu adevărat emoționant. Ajunge doar să mă gândesc la modul în care Cavalier revine, de mai multe ori pe parcursul filmului, la mormântul puiului de păun...

P'tit Quin'quin

Vedeți, v-am spus eu că Bruno Dumont o să revină în „clasament”! P'tit Quin'quin este o mini-serie de patru episoade difuzată de canalul arte în septembrie, dar prezentarea filmului la Cannes în mai a rupt gura criticilor. Cahiers du cinema l-au cocoțat chiar în vârful topului de final de an - ceea ce e un pic exagerat. Totuși, în așteptarea revival-ului Twin Peaks, P'tit Quin'quin este cel mai lynchian moment cinematografic din ultima vreme. Personajele atestă de mai multe ori existența unui rău supranatural, însă acesta refuză să se manifeste până la final. Final care, de altfel, nici nu explică mare lucru (poate în sezonul al doilea, dacă se face...) Plin de umor negru, dar și de o stranie naivitate (evenimentele sunt relatate în mare parte prin ochii a doi copii), mini-seria lui Dumont este destinată să continuă să fie purecată în viitor, dar probabil mai degrabă de către cinefili și critici de film decât de consumatorii „de rând” ai serialelor TV.

”Song of the Sea” (Tomm Moore, 2014)

Song of the Sea

Realizatorul frumosului ”The Secret of Kells” recidivează, cu o nouă poveste inspirată de mitologia irlandeză. Dacă primul său lungmetraj țintea o poveste mai amplă - despre nașterea unei culturi, ”Song of the Sea” pare mult mai mult adresat exclusiv copiilor. Ceea ce nu schimbă cu nimic faptul că, în a doua jumătate, imaginația realizatorilor o ia efectiv razna, creând câteva dintre cele mai neașteptate visuals din istoria recentă a cinematografiei de animație. 

Best of the Year 2014 - Part Two of Four

”Fargo” - primul sezon (2014)

Fargo - Season One

Aveam anumite rețineri înainte să mă apuc efectiv să mă uit, dar m-a convins prezența lui Billy Bob Thornton (vetted by the Coens). Până la urmă, mi s-a părut a fi o reinterpretare bine-venită a poveștii din ”Fargo”, precum și o extindere a acesteia, în contextul în care realizatorii urmează cu destulă religiozitate guidelines-urile genului noir. Thornton și Martin Freeman sunt extraordinari, dar adevărata revelație este Allison Tolman în rolul ambițioasei polițiste Molly, adevăratul personaj principal al filmului. Ca o observație, aș menționa că spre deosebire de seriale produse de HBO (more on those later), ”Fargo” a avut un evident deficit de buget, compensat însă de soluții regizorale inteligente - de exemplu, secvența în care Lorne Malvo anihilează întregul sindicat din Fargo este filmată într-un singur cadru, dar din exteriorul clădirii în care are loc masacrul, camera urmărind ferestrele prin care doar ocazional îl vedem pe Thronton „în acțiune”, iar frenezia de pe fondul sonor (împușcături, țipete etc.) contrastează  cu lentoarea aparatul de filmat. Aștept cu interes sezonul al doilea, a cărui acțiune se va petrece cu 30 de ani anterior și se pare că va fi inspirată de ”Miller`s Crossing”. Probabil că la sezonul al treilea, rămași fără idei, realizatorii vor face zece episoade despre Marele Lebowski.

Finding Vivian Maier

Un documentar fascinant despre descoperirea unei artiste necunoscute, eponima Vivian Maier, dădacă de meserie, fotografă prin pasiune, a cărei role de filme nedevelopate au fost descoperite post-mortem, uitate într-un depozit. Foarte interesant portretul pe care realizatorii îl fac acestui personaj (prin intermediul cunoscuților, dar și a unor critici de artă) - retrasă, maniacală și mizantropă, însă adevărata Vivian Maier nu ni se dezvăluie cu adevărat până la sfârșitul filmului. 

”The Grand Budapest Hotel” (Wes Anderson, 2014)

The Grand Budapest Hotel

Cum am mai spus-o, mă bucur că Wes Anderson s-a hotărât să facă desene animate cu actori în carne și oase. ”The Grand Budapest Hotel” este o indulgență minunată, dominată de un cast răsunător și de câteva tururi de forță vizuale - precum urmărirea pe skiuri. Micro review aici: http://poisonwhiskey.blogspot.fr/2014/04/micro-reviews-2.html

Her

Ignorat la Oscarurile de anul trecut, filmul lui Spike Jonze se încăpățânează să îmi rămână întipărit în memorie. Joaquin Phoenix este perfect încă o dată în acest rol aparent non-ofertant - un semi-ratat care se îndrăgostește de sistemul său de operare, numai pentru a fi părăsit de acesta odată ce inteligența artificială evoluează dincolo de posibilitățile de înțelegere ale tristelor ființe umane. SF-ul sentimental al anului! Un review (mai) adevărat aici: http://poisonwhiskey.blogspot.fr/2014/02/her-sua-2013.html

”It Follows” (David Robert Mitchell, 2014)

It Follows

Nu știu sigur care este morala acestui hit al horror-ului independent american: nu faceți sex deloc sau, dacă faceți, faceți cu cât mai mulți oameni? Oricum, regizorul-scenarist David Robert Mitchell sondează inteligent disforia sexuală a suburbiei americane albe și middle-class. Unul dintre cele mai cool filme ale anului, undeva între John Carpenter și early Richard Linklater (da, aceste trimiteri, și multe altele, sunt evidente și asumate de către Mitchell). Un review la cald aici: http://poisonwhiskey.blogspot.fr/2014/09/letrange-festival-1.html

Kaguyahime no monogatari (The Tale of the Princess Kaguya)

Probabil cel mai bun film al anului (după părerea mea) și un adevărat cântec de lebădă pentru studiourile Ghibli (care au anunțat că închid producția de lungmetraje pentru marele ecran). Isao Takahata revine în forță pe circuitul animat internațional cu această reinterpretare a unei clasice povești japoneze, despre o „prințesă” a Lunii coborâtă printre pământeni. Takahata se dedică într-un totul mitologiei și nu face nicio concesie realismului. Stilul este departe de exuberanța altor producții Ghibli, Takahata orientându-se înspre un look simplu, în care personajele par uneori de-abia schițate, iar compozițiile nefinalizate. O recentă expoziție Ghibli atestă însă că animația este mult mai sofisticată decât pare și mult talent și grijă par să fi fost investite în această producție. Finalul este devastator, iar locul prințesei Kaguya în topul all-time al filmelor de animație pare a fi asigurat de recunoașterea pe care o primește, chiar dacă expunerea este limitată. Iar în ceea ce privește șansele de Oscar, nici să nu vă gândiți că s-ar putea întâmpla o minune - not everything is awesome.

”The Tale of the Princess Kaguya” (Isao Takahata, 2013)

Kaze tachinu (The Wind Rises)

După Takahata, urmează confratele Miyazaki, a cărui ”The Wind Rises” (de anul trecut de fapt, dar ce contează?) miroase a fiind un „ultim film”. Mai puțin extravagant ca majoritatea filmelor acestuia și probabil cel mai ancorat în realitate (deși ”Porco Rosso” îl precede din multe puncte de vedere), încât până și animația este domolită, cu excepția evidentă a celor câteva secvențe aeriene. Pasiunea lui Miyazaki pentru aviație este cunoscută, dar aceasta este probabil prima dată când aceasta este pusă într-o perspectivă istorică, ”The Wind Rises” fiind o relatare semi-exactă a vieții unui pionier al aviației nipone. Efectul principal este unul de profundă melancolie și cred că Miyazaki ne-a spus tot ce a avut de spus cu acest film. Nu este capodopera sa absolută, dar este un frumos film de adio. 

”The Knick” - primul sezon (Steven Soderbergh, 2014)

The Knick - Season One

Hey, știați că toți marii regizori și actori se îndreaptă spre televiziune? Da, acest lucru se întâmplă de câțiva ani, din motive mai mult sau mai puțin evidente. Eu mă declar un sceptic al serialelor TV - aceleași povești, aceleași premise, inepția scenariștilor este direct proporțională cu numărul sezonului, iar regizorul este absolut irelevant (oricum sunt cinci-șase pe sezon). ”The Knick” este o reușită în principal pentru Steven Soderbergh preia controlul de la un capăt la celălalt, regizând toate cele 10 episoade, anihilând cu fiecare ocazie limitările televizualului, punând în scenă o minuțioasă reconstucție istorică din toate punctele de vedere, adesea în cadre lungi, dinamice. Clive Owen joacă un fel de proto-Dr. House, un chirurg arogant și dependent de cocaină, aflat în primul eșantion al lumii medicale din jurul anului 1900. André Holland îi dă replica, în rolul unui ambițios chirurg de culoare, care se înfruntă cu rasismul epocii. Insistența pe care Soderbergh o acordă invențiilor acelor vremuri (de la radiografie la megnetofon) ne conduce la două concluzii: cât de mult am evoluat într-un secol și cât de ridicoli și înapoiați o să părem probabil urmașilor noștri. Acțiunea din ”The Knick” se petrece în 1900, dar acesta este un serial despre zilele noastre: la fel ca doctorul Thackery și contemporanii săi, și noi trăim într-un apogeu tehnologic, aroganți și parcă inconștienți  de câte progrese mai sunt de făcut, nu în ultimul rând în felul în care ne acceptăm unii pe ceilalți.  

Best of the Year 2014 - Part One of Four

Mda, anul acesta nu am fost deloc activ pe blog, fără nicio postare în ultimele două luni. Dar, pe final de an, îmi propun să recuperez, cu câte o postare o dată la două zile (sau cam așa ceva) despre cele câteva reușite ale anului. Unele au mai fost deja discutate, altele nu. Evident, sunt multe pe care nu le-am văzut, dar, as a change, voi include mai multe animații și chiar și seriale TV, iar ordinea este, deocamdată, alfabetică. Top Ten, la sfârșit.

Al doilea joc

Experimentul reușit al lui Porumboiu (sau al Porumboilor, mai degrabă) a fost, din păcate, cam prea puțin văzut. Nu este un film despre fotbal, ci un film despre un tată. Mai pe larg - și mai coerent - aici: http://poisonwhiskey.blogspot.fr/2014/04/al-doilea-joc-romania-2014.html

”Bird People” (Pascale Ferran, 2014)

Bird People 

Unul dintre sleeper-hit-urile anului, ”Bird People” este unul dintre rarele momente cinematografice ale acestui an în care fantezia este lăsată să pătrundă în interiorul unei realități posace. A doua jumătate a filmului este pur și simplu superbă din toate punctele de vedere (și include un pic de Bowie). Am scris foarte pe scurt aici: http://poisonwhiskey.blogspot.fr/2014/07/micro-reviews-4.html

Borgman

Parcă în fiecare an se face un remake după Teorema lui Pasolini, iar anul trecut am avut o variantă olandeză, din partea lui Alex van Warmerdam. Cum la noi a ajuns prin cinematografe pe la începutul primăverii, nu pot să nu îl includ. Vezi și aici: http://poisonwhiskey.blogspot.fr/2014/01/micro-reviews.html

”Boyhood” (Richard Linklater, 2014)

Boyhood

Momentul acela în care mi-am dat seama că nu am scris nimic despre ”Boyhood” în aproape cinci luni de zile de cât l-am văzut. Unul dintre filmele cu care 2014 se va mândri cel mai mult în anii care urmează, destinat să câștige Oscarurile (dacă nu îi pune Birdman - pe care nu l-am văzut - vreo piedică). Sigur, este vorba despre un proiect ambițios, care îți zgândără nostalgia, dar Linklater regizează cu atâta încredere în sine încât gimmick-ul din spatele camerei este rapid uitat. Aș mai menționa două lucruri: 1) Patricia Arquette face rolul carierei și 2) alegerile de pe soundtrack (melodii destinate să descrie ultimii 12 ani) sunt exact ceea ce mă așteptam de la Linklater - cine altcineva ar mai fi pus în filmul său o melodie de pe unul dintre recentele albume de blues al lui Bob Dylan? 

Calvary

Popa Brendan Gleeson vs. enoriașii. Unul dintre cele mai bine scrise filme ale anului, plin de replici glumețe, witty, incisive... Dar dincolo de haz, acesta este un film serios, despre un om care nu își mai găsește locul printre semenii săi. O parabolă mesianică (dacă nu v-ați prin din titlu), dar despre un Mesia a cărui „jertfă” este incert că va salva pe cineva. Link indispensabil: http://poisonwhiskey.blogspot.fr/2014/07/micro-reviews-4.html

Camille Claudel 1915
Teoretic un film din 2013, dar unul care și-a făcut cumva loc în cinematografele din România și mi s-ar părea nedrept să nu remarc, încă o dată, stilul de-a dreptul monahal al lui Bruno Dumont și rolul superb făcut de Juliette Binoche. Aceasta din urmă joacă și în filmul care este următor pe listă, iar ca teaser pentru postările ulterioare, pot să vă spun că va reapărea și Bruno Dumont. Cât despre ”Camille Claudel 1915”, vă invit să clickuiți aici: http://poisonwhiskey.blogspot.fr/2013/11/camille-claudel-1915-franta-2013.html

”Clouds of Sils Maria” (Olivier Assayas, 2014)

Clouds of Sils Maria

Ajungem și la ”Maps to the Stars” imediat, dar aceasta este - într-un fel - varianta europeană a filmului lui Cronenberg. Semnat de Olivier Assayas, ”Clouds of Sils Maria” pune în valoare tandemul Juliette Binoche - Kristen Stewart. Prima joacă rolul unei actrițe de talie internațională, iar cea de-a doua este asistenta de nădejde care o ajută cu replicile. Rolurile din piesă și cele din viața reală se confundă, apare și Chloe Grace Moretz să fută meciul, bla-bla, nimic neobișnuit, dar Assayas reușește să pătrundă în profunzimea acestor personaje. Binoche este nesigură pe deciziile de viață și de actorie, speriată de perspectivele unui viitor mult mai puțin ofertant pentru cariera sa, dar nu reușește să înțeleagă appeal-ul oricărui alt tip de cinema decât arthouse-ul pe care îl practică (îmi amintește de „disprețul” pe care pseudo-Robin Wright îl arăta față de genul SF în The Congress). Însă cea mai palpabilă este frustrarea crescândă a personajului interpretat de Kristen Stewart, iar dispariția ei în ultimele minute ale filmului creează un adevărat vid și lasă atât de necesarele semne de întrebare la ieșirea din sala de cinema. 

Mommy (Canada, 2014)

Mommy

(Canada, 2014)

Regia: Xavier Dolan

Cu: Anne Dorval, Antoine Olivier Pilon, Suzane Clément

Rating: 4/5

La doar 25 de ani și cu cinci filme la activ din 2009 până acum, Xavier Dolan s-a impus drept cel mai prolific și mai precoce talent al cinematografiei mondiale, dar ceea ce impresionează cu adevărat este ușurința cu care acesta schimbă tonul, registrele și genurile în care lucrează. Filmul său anterior, „Tom à la ferme” marca cea mai mare ruptură față de cinema-ul său anterior și pentru mine a fost cel mai interesant thriller al anului. „Mommy” nu este chiar atât de surprinzător, dar ceea ce ar fi putut fi o dramă tristă despre o mamă singură (Anne Dorval) și băiatul său adolescent out of control (Antoine Olivier Pilon), devine, la Dolan, un vârtej emoțional, în care gesturi de afecțiune se transformă pe nesimțite în acte de violență și vice-versa. În cel de-al doilea act, acestui cuplu straniu li se adaugă vecina lor de vizavi (Suzanne Clément), care găsește astfel un neașteptat debușeu pentru nesatisfacția traiului alături de propria familie.

„Mommy” este filmat în neobișnuitul format 1:1 (înălțimea cadrului fiind egală cu lungimea sa). Efectul de aglomerare pe care îl produce (personajele fiind uneori „înghesuite” în aceeași imagine) sugerează uneori legăturile strânse care se creează între eroii noștri, dar adesea o izolează pe Anne Dorval de restul lumii, ca într-o temniță îngustă și fără ieșire. Trebuie însă menționat că există două secvențe în care imaginea se „deschide” în 16:9... Remarcabilă prima trecere, în care adolescentul însuși pare să deschidă cadrul cu mâinile sale. Din păcate, ambele secvențe sunt de scurtă durată, iar bucuria ambelor momente nu este destinată să dureze. Cea de-a doua secvență este, de fapt, o adevărată poveste alternativă, un vis care nu se va îndeplini. Totuși, oricât de vertiginos se îndreaptă finalul înspre o adevărată tragedie, nici chiar în ultima secundă Dolan nu anihilează speranța că lucrurile o vor lua pe un drum mai bun. După două ore și douăzeci de minute, filmul te lasă revigorat. Iar în peisajul cinematografic al acestei toamne, „Mommy” nu are, deocamdată, egal. 

L'Etrange Festival (2)

Over Your Dead Body (Takashi Miike, 2014)
Miike este genul de cineast ultra-prolific a cărui filmografie este aproape imposibil de consumat în integralitate dacă nu faci din acest lucru un scop în sine. Eu îl vizitez doar ocazional, dar trebuie să recunosc că nu mi-a părut rău niciodată. Iar ultimul său film (mă rog, dacă nu mai scoate unul până când termin de scris această postare) nu face excepție. Personajele principale sunt un cuplu de actori care participă la punerea în scenă a unei adaptări după o poveste japoneză cu fantome clasică - „Yotsuya kaidan” (despre a cărei ecranizare din 1959 am scris mai demult, cu entuziasm). Realitatea și ficțiunea încep să se confunde, iar Miike dezvoltă o estetică originală, manipulând decorurile teatrale ale scenei de repetiții și făcând apel atât la stilul filmelor horror clasice japoneze cât și la propriul său vocabular cinematografic. Cu siguranță un must-see al anului! 
Rating: 4/5

Tokyo Tribe (Shion Sono, 2014)
Pff... Filmul ăsta promitea multe. Un musical rap bazat pe o manga despre lupte dintre gangsteri pentru a stăpâni cartierele Tokyo-ului. (Ca o regulă generală, dacă un regizor primește un standing ovation înainte de proiecția filmului, nu e de bine!) La aproape două ore, ”Tokyo Tribe” devine rapid repetitiv și monoton. Fiecare secvență este explozivă, hiperkinetică, iar luată separat, probabil că nu ar fi deloc rea. Înainte de proiecție, Shion Sono afirmă că acest film este entertainment pur, nu are substanță. Din păcate, nu are nici structură, nici disciplină. Cele câteva momente reușite sunt înecate într-o masă amorfă de imagini, într-o geografie fără puncte de reper. Un viitor film cult? 
Rating: 2/5

Alléluia (Fabrice Du Welz, 2014)
Fabrice Du Welz este un regizor imprevizibil, nu întotdeauna în sensul bun al cuvântului. Primul său film, „Calvaire”, văzut la TIFF acum multă vreme, mi-l amintesc ca pe o experiență chinuitoare, cu un singur moment care mi-a rămas adânc întipărit în minte: un cadru lung în care aparatul de filmat traversează imperceptibil parbrizul unei dubițe. După câțiva ani, tot la TIFF, am văzut ”Vinyan”, peliculă recomandată de synopsis și de cei doi actori - Emmanuelle Béart și Rufus Sewell, pe care nu îi vedem destul de des la cinema. Habar nu aveam că în spatele camerei este același regizor, dar el s-a revelat printr-un impresionant survol al camerei peste un templu birmanez - imagine atât de puternică încât a trebuit să deschid telefonul mobil și să caut dacă este, într-adevăr, vorba despre același regizor. Oricum, ”Vinyan” mi-a plăcut mult mai mult. În sfârșit, acum câteva luni am văzut efortul său ceva mai mainstream, ”Colt 45”, după care nu am rămas cu nimic. ”Alléluia”, prezentat la Cannes în Quinzaine des Réalisateurs, este o varianțiune pe tema ”The Honeymoon Killers” și cu siguranță o revenire în formă. Are defectele sale, dar pune în scenă o poveste de dragoste patologică cu o plăcere rar întâlnită (chiar dacă un pic sadică pe alocuri). 
Rating: 3.5/5

L'Etrange Festival (1)

Fiindcă am ratat TIFF-ul anul acesta, încerc să compensez cu L'Etrange Festival, care are loc în aceste zile la Paris, unde îmi duc actualmente traiul de exilat. Ajuns la a douăzecea ediție, festivalul este dedicat - așa cum îl recomandă titlul - ciudățeniilor cinematografice. Despre ”White God” v-am povestit deja, iar acum voi împărți în două postări câteva păreri despre restul filmelor pe care apuc să le văd zilele acestea. Azi, prima parte. 

It Follows (David Robert Mitchell, 2014)
Regizorul a mai făcut un singur lungmetraj, care nu îl recomanda neapărat pentru genul horror. ”The Myth of the American Sleepover”, un film inteligent, dar un pic cam distant, este totuși un moment de reținut din istoria recentă a indie-ului.  ”It Follows” este plasat în aceeași lume, a adolescenților din suburbii, dar încă din prolog este mult mai apropiat de ”Halloween” decât de ”American Pie” sau ”Dazed and Confused”. Iar referințele la alte clasice ale genului horror (inclusiv produse desuete ale anilor '50) nu contenesc să se înlănțuie pe parcurs. Chiar dacă sperieturile nu lipsesc, ”It Follows” nu se ia foarte în serios, iar tema principală (teenagerii vs. reprimarea sexuală a comunității în care trăiesc și toată paranoia pe care aceasta o declanșează) este abordată cu o substanțială doză de ironie. Categoric, unul dintre cele mai interesante filme ale anului, care îmi redă încrederea în cinematografia independentă americană.
Rating: 4/5

Horsehead (Romain Basset, 2014) 
Prezentat în premieră mondială (red flag!!), debutul lui Romain Basset este un film fără noimă. Protagonista, Jessica, este o studentă în domeniul „psihofiziologiei viselor” (I know...), pe care dorește să îl aprofundeze pentru că este ea însăși terorizată de coșmaruri. Cu ocazia unei reuniuni de familie, Jessica se decide să plonjeze head-first în lumea viselor, unde va încerca să descopere secrete de familie bine ascunse. În afară de câteva idei vizuale destul de interesante, inclusiv designul calului care bântuie coșmarurile eroinei (vezi foto), filmul rămâne repede fără imaginație, după care se încăpățânează să mai dureze până la aproape 90 de minute. Păcat - dacă tânărul Romain Basset ar fi fost mai puțin „ambițios” și dacă nu ar fi luat totul mult prea în serios, probabil s-ar fi ales cu un scurtmetraj mișto. 
Rating: 1/5

La casa del fin de los tiempos (Alejandro Hidalgo, 2013)
Un debut în horror mai reușit vine de unde te aștepți mai puțin și anume din Venezuela. Deși nu cel mai original film de groază făcut vreodată și sincer destul de previzibil (timp maxim până te prinzi ce se întâmplă: cam 20 de minute), îmbină destul de isteț horror-ul de tip „casa bântuită” cu un deznodământ gen „time loop”, mai folosit în sci-fi. Ce mi-a plăcut cel mai multe este că scenariul lansează tot felul de piste false - de genul case mistice construite de masoni pe terenuri încărcate de magie străveche - pentru ca, la final, să se reîntoarcă de fapt la tema principală: dragostea pe care o mamă o poartă fiului său. Da, rolul pe care tatăl în joacă este prost gândit și, da, încheierea efectivă este excesiv de siropoasă (beyond melodramatic), dar toate acestea nu depreciază cu nimic cel mai bun moment al filmului: reîntâlnirea emoționantă a femeii bătrâne cu fiul său, care a îmbătrânit și el, în aceeași casă, așteptând capcana temporală care să îi reunească. Știu că nu înțelegeți, dar credeți-mă că e destul de cool! 
Rating: 3/5

Coming up next (probabil sâmbătă): Takashi Miike, Sion Sono și Fabrice du Welz!

White God (Ungaria/Germania/Suedia, 2014)

Fehér isten

(Ungaria/Germania/Suedia, 2014)

Regia: Kornél Mundruczó

Cu: Zsófia Psotta, Sándor Zsótér, Lili Horváth

Rating: 2.5/5

Criza a lovit cinematografia maghiară în plin, astfel încât, ani la rândul, în timp ce românii plimbau filme mediocre spre bunicile pe la toate festivalurile mari din Europa (mai puțin Veneția), ungurii nu mai ajungeau să plimbe „decât” mârțoaga din Torino. Lucrurile au început să se miște de vreo doi ani, iar ”White God” este unul dintre semnele de reintrare în normalitate, dând un suflu nou industriei de film maghiare - validat, de altfel, la Cannes, prin premiul secțiunii Un Certain Regard, care garantează și distribuția acestuia în Occident. 

Personajele principale ale lui ”White God” sunt câinele Hagen (o corcitură) și fosta sa stăpână adolescentă, Lili, obligată să îl abandoneze de către tatăl său. Amândoi trec prin multe (prea multe) evenimente nefericite. El este vânat de hingheri (impresionat de bine armați de municipalitatea din Budapesta) și obligat să participe la lupte ilegale de câini. Ea, la rândul ei, este „persecutată” de tatăl care nu o înțelege, de profesorul de muzică, iar înspre final este chiar arestată pentru posesia unor droguri pe care un băiat mai în vârstă i le-a dat înspre păstrare într-un club. Lili se reconciliază, până la urmă, cu tatăl său, dar și orchestra de tineret din care face parte. Pentru Hagen, povestea pare să se termine într-un azil de animale, unde urmează să i se administreze injecția letală... Moment în care Hagen reușește să evadeze, dar și să îi elibereze pe ceilalți câini-prizonieri, alături de care pornesc un adevărat marș al terorii pe străzile Budapestei.

În mare parte, filmul apelează la mult prea multe clișee, exagerări și „coincidențe” scenaristice pentru gustul meu, dar momentele sale reușite ar merita să fie reluate într-un montaj cu cele mai bune scene de film ale anului. Și mă refer la impresionanta goană a haitei, terorizând locuitorii capitalei Ungariei, culminând cu întreruperea concertului pe care orchestra lui Lili îl susține. Sau imaginile ulterioare (pe care le vedem și în prolog) în care Budapesta este pustie, cu mașini abandonate în mijlocul unui pod, secvențe care îl apropie pe ”White God” de ”28 Days Later” sau de ”Rise of the Planet of the Apes”. Există și multe alte momente care atestă spiritul ludic al realizatorului. Și voi da doar un exemplu: Rapsodia maghiară nr. 2 este laitmotivul muzical al filmului, liniștindu-l de fiecare dată pe neliniștitul Hagen. Mundruczó nu ratează ocazia de a insera un fragment din celebrul scurtmetraj cu Tom și Jerry ”The Cat Concerto” (în care aceeași bucată muzicală este interpretată), spre deliciul lui Hagen și al tovarășilor săi.

P.S.: Filmul este dedicat lui Miklos Jancso, pentru că... regizori maghiari? 

P.S.2: Titlul filmului este o trimitere nu foarte subtilă la un alt film care combină câini și violența, ”White Dog”, al lui Samuel Fuller, dar nu este explicat în cele 120 de minute de proiecție. Dar, dacă mă gândesc mai bine, asta nu este o problemă chiar așa de mare, pentru că și Led Zeppelin ne datorează o explicație pentru titlul unui cântec de-al lor - Fekete cutya.

Micro Reviews (4)

Hey, I'm back!

Calvary (John Michael McDonagh, 2014)
Brendan Gleeson continuă colaborarea cu frații McDonagh, Martin (responsabil de oscarizatul ”Six Shooter” și de ”In Bruges”) și John Michael (”The Guard”), dar fiecare nou rol în care aceștia îl distribuie este foarte diferit de precedentul. În ”Calvary”, el este un good priest, pivotul unei mici comunități irlandeze, care este angajat într-un conflict moral odată ce unul dintre enoriași i se confesează, anunțându-l că îl va omorî peste o săptămână. În prima jumătate, filmul are o structură episodică, preotul vizitând diferite cunoștințe, încercând să-și continue viața normală. Însă pe măsură ce data întâlnirii cu viitorul asasin se apropie și diferite conflicte latente dintre membrii comunității ies la iveală, Father James realizează cât de precar este rolul său în interiorul comunității și cât de fragile sunt relațiile pe care le are cu cei apropiați. Toate filmele fraților McDonagh sunt foarte bine scrise, iar ”Calvary” nu face excepție. Dincolo de modul în care dialogurile dau viață dilemelor personajului principal, acestea au și mult umor, chiar dacă nu este atât de extravagant ca în ”The Guard”.
Rating: 4/5

Bird People (Pascale Ferran, 2014)
Încă un film din recolta de la Cannes de acest an, ”Bird People” se petrece aproape integral în interiorul unui Hilton din vecinătatea aeroportului Charles de Gaulle din Paris, concentrându-se în principal asupra a două personaje - Gary, un om de afaceri american (Josh Charles) și Audrey, o cameristă (Anaïs Demoustier). Inițial, acestea sunt privite alternativ, după care filmul se concentrează pentru o bună bucată de timp asupra americanului, care ia decizia radicală să își abandoneze compania și familia, act care culmină cu o lungă dispută cu soția (Radha Mitchell) via Skype). Dar filmul își ia cu adevărat zborul (la propriu!) în a doua parte, cea dedicată lui Audrey. Scenariul face un viraj brusc și complet neașteptat înspre fantastic, deschizând numeroase oportunități - narative (digresiunile cu personajul interpretat de Roschdy Zem sau cu turistul asiatic), vizuale (secvența aeriană acompaniată de o deja mult-supra-folosită melodie a lui David Bowie) etc. dar și numeroase provocări, în special în ceea ce privește efectele speciale.
Rating: 4/5

Jersey Boys (Clint Eastwood, 2014)
Un fel de adaptare după o piesă de mare succes pe Broadway, ”Jersey Boys” are un ton aparte, departe de a fi un jukebox musical pe placul fanilor. Eastwood alege mai degrabă să facă o cronică a istoriei de peste zece ani a unei formații de succes (The Four Season), cu inflexiuni de film cu gangsteri (à la ”Goodfellas”). De fapt, Eastwood nu face nimic diferit de ceea ce ne propune de obicei - demitizarea istoriei americane. Povestea acestor patru băieți, în aparență copii cuminți și interpreți de muzică inofensivă, de fapt găinari de doi bani susținuți de același mafiot local responsabil pentru cariera lui Sinatra, pare făcută anume pentru sensibilitățile lui Eastwood. Per ansamblu, mie mi-a plăcut filmul și cred că este ușor subapreciat. Evident, se vede că regizorul nu este cel mai mare fan al muzicii practicate de The Four Seasons, dar și eu a trebuit să ascult mult Led Zeppelin ca să îmi reamintesc cum sună  muzica adevărată.
Rating: 3.5/5

The Rover (Australia/SUA, 2014)

The Rover

(Australia/SUA, 2014)

Regia: David Michôd

Cu: Guy Pearce, Robert Pattinson

Rating: 2.5/5

Motto:

Is the new world rising from the shmbles of the old?

Led Zeppelin - The Rover

"The Rover", al doilea lungmetraj al lui David Michôd după "Animal Kingdom" este cu siguranță unul dintre filmele cele mai discutate ale momentului. Principalul motiv? Mulți dintre cei care scriu despre cinematografia independentă încă se miră că Robert Pattinson joacă roluri adevărate și pare să chiar aibă talent. Este deja cam târziu să face astfel de „descoperiri”, dar - cu siguranță - interpretarea lui Pattinson (și a lui Guy Pearce) merită mai multă atenție decât filmul în ansamblul său. ”The Rover” este un fel de western plasat în outback-ul australian, la zece ani după o devastatoare criză economică mondială. Guy Pearce joacă un man without a name, care pornește pe urmele a trei bandiți care i-au furat mașina. Tovarăș de drum îi este Rey (Pattinson), fratele unui dintre bandiți, pe care aceștia l-au abandonat, rănit în mijlocul drumului, după un jaf.

Filmul conține câteva scene extrem de violente, care sunt satisfăcătoare la un nivel visceral până în momentul în care încep să devină repetitive, iar anticiparea primului foc de armă în confruntarea finală instilă mai degrabă nervozitate decât senzație de suspans. Michôd pare foarte satisfăcut de modul în care orchestrează secvențele-șoc și de modul în care folosește lumina arzătoare a soarelui australian. Însă cele mai reușite momente sunt cele 3-4 secvențe dialogate dintre cei doi protagoniști, a căror inner self ni se revelează în aceste momente liniștite, de obicei nocturne, la lumina unui foc portocaliu. Din punctul meu de vedere, modul în are conflictele sunt rezolvate în acest film nu este deloc satisfăcător. Cele două personaje principale dezvoltă o relație stranie de inter-dependență, precum cea dintre un orfan abandonat și un părinte-surogat, dar scenariul lui Michôd o amputează brusc (și aproape sadic). În schimb, ultima scenă se vrea un climax emoțional, care nu este însă pregătit decât de un singur moment din primul act. Ceea ce, având în vedere tot ce am văzut și am aflat despre personajul lui Guy Pearce, putem considera că este mult prea puțin.

Adieu au langage (Franța, 2014)

Adieu au langage

(Franța, 2014)

Regia: Jean-Luc Godard

Cu: Héloise Godet, Zoé Bruneau, Kamel Abdeli, Richard Chevallier, Roxy le chien

În cazul lui Godard, este întotdeauna greu să separi filmele sale de omul din spatele lor, acest personaj (folosesc termenul intenționat) dificil, pe cât de slobod la vorbă pe atât de opac în discurs. Îmi amintesc un interviu despre „Film socialisme” în care arăta de-a dreptul caricatural, cu un trabuc supradimensionat atașat la figura-i. Evident, au fost 10 minute irosite, pentru că nu a spus nimic relevant. La patru ani după ”Film socialisme” (film care pare profetic, avand în vedere ce s-a întâmplat cu vasul de croazieră pe care se petrece jumătate din acțiunea filmului), Godard revine în competiție la Cannes cu „Adieu au langage”, care deja a fost primit cu aplauze și cu zvonuri de Palme d'Or în final de carieră. 

Experiența mea cu „Adieu au langage” a fost cu siguranță diferită decât cea a entuziaștilor de pe „croazetă”. Într-una din cele mai mici săli, plină pe o treime, ale unui uriaș multiplex parizian, primele 30 de minute ale filmului mi-au provocat o durere de cap cum niciun alt film 3D nu a reușit până acum. În afară de cele douî momente în care sunt suprapuse două imagini complet distincte (pentru că... experiment!), există o grămadă de secvențe în care este aproape imposibil să focalizezi imaginea, ceea ce este mai puțin un semn că sunt în fața unui mare artist decât semnul unui accident vascular cerebral acut. Până la urmă, vederea se mai obișnuiește și Godard o lasă mai moale cu șmecheriile. Iar pe ecran începe să se închege un fel de narațiune: un bărbat, o femeie, o relație cu suișuri și coborâșuri și un câine (Roxy) care devine însoțitorul lor.

Trebuie să recunosc că începutul filmului mi s-a părut răutăcios (glumițe ieftine despre telefoane inteligente, parodii exagerate după filme cu gangsteri), iar apoi de-a dreptul disprețuitor față de restul omenirii - această mizantropie exprimată prin citate din scriitori și filosofi este cea mai alienantă trăsătură a cinema-ului recent al lui Godard. Este evocativ faptul că privirea îmi era atrasă mai degrabă de imaginile din Dr. Jekyll & Mr. Hyde sau Metropolis de pe televizorul celor doi amanți decât de ce fac aceștia în prim-plan (dar poate că asta e și ideea). Tocmai de aceea a fost ușor surprinzător să constat cum o oarecare melancolie se insinuează în a doua jumătate a proiecției, iar camera (camerele) de filmat ale lui Godard ies în natură, urmărind un câine explorator, cu Simfonia a VII-a a lui Beethoven pe fundal. Momentul-cheie este acela în care este invocat un citat din Monet (unul dintre puținii autori care chiar este numit), îndemnând la întoarcerea la natură și la „a picta ceea ce nu vedem”. Pentru mine, acesta e fost punctul care mi-a permis accesul dincolo de montajul aleator și lipsa structurii narative, să încep să apreciez ceea ce face Godard aici și să nu văd „Adieu au langage” ca pe un simplu truc 3D sau ca pe o lecție de morală. 

Am citit unele critici care ridicau în slăvi filmul și chiar îl comparau cu unele dintre landmark-urile istoriei cinematografiei. Să fie clar, totuși, „Adieu au langage” nu este „Omul cu aparatul de filmat”. În afară de faptul că se joacă un pic cu tehnologia 3D (mai mult așa... la mișto), Godard nu ne arată ceva cu adevărat nou față de ce a făcut în ultimii 30 de ani. Dar acesta este unul dintre eforturile sale mai consecvente din ultima vreme, probabil cel mai bun film semnat JLG de la „L'eloge de l'amour” încoace. 

Rating: 3.5/5

Maps to the Stars (Canada/SUA/Franța/Germania, 2014)

Maps to the Stars

(Canada/SUA/Franța/Germania, 2014)

Regia: David Cronenberg

Cu: Julianne Moore, John Cusack, Mia Wasikowska, Robert Pattinson, Olivia Williams, Sarah Gadon, Evan Bird

Rating: 4/5

În ”Cosmopolis”, Robert Pattinson cutreiera în spatele unei limuzine pe străzile din Toronto New York, ca tânăr magnat al Bursei. David Cronenberg îl aduce înapoi pentru noul său film (momentan în competiția oficială la Cannes), însă de data aceasta îl pune la volanul unei limuzine, prin L.A., în chip de șofer-wannabe-actor-wannabe-writer. În ”Maps to the Stars”, Pattinson joacă un rol minor, doar un alt satelit al Hollywood-ului, printre atâția alții. Cronenberg ne mai face cunoștință cu o vedetă trecută de vârsta la care ofertele se înghesuiau la ușă (Julianne Moore), cu un psihiatru/guru al starurilor (John Cusack), cu un copil-star îngâmfat și deja addict (Evan Bird, o revelație), o tânără piromană care se infiltrează în viața vedetelor (Mia Wasikowska) și... cu Carrie Fisher, pentru că genul acesta de satiră cere măcar un cameo de mare calibru.

Situat, ca tonalitate, undeva între ”The Player” al lui Altman și ”Mulholland Drive” al lui David Lynch, ”Maps to the Stars” se înscrie într-o linie deja trasată de ultimele două filme ale lui Cronenberg. Din ”A Dangerous Method” împrumută câteva teme freudiene (o grămadă de incest, pe bune sau închipuit și tot felul de transferuri de vinovăție), iar John Cusack îl citează pe Jung, iar din ”Cosmopolis” împrumută viziunea rece, scârbită, asupra unei civilizații care începe să-și întrezărească sfârșitul. ”Maps of the Stars” este o satiră acidă la adresa Hollywood-ului, dar ceea ce impresionează până la urmă este tristețea de care suferă (cu adevărat) toate aceste personaje: vedeta Havana Segrand (Moore), incapabilă să trăiască cu amintirile (false?) despre mama sa; amatorul Jerome (Pattinson), ale cărui eforturi de a-și porni cariera nu au succes; Agatha (Wasikowska), care încearcă să se reconcilieze cu familia care o reneagă etc. 

Întrebarea momentului este dacă va lua sau nu un premiu la Cannes. Evident, nu am văzut restul competiție, dar aș zice că sunt slabe speranțe. Cele mai mari șanse de a fi premiată le are Julianne Moore, care conduce un cast formidabil. John Cusack este, ca de obicei, cea mai enervantă prezență, dar având în vedere rolul pe care îl joacă aici, acest lucru îl ajută de această dată. Pattinson și Wasikowska continuă să își lărgească repertoriul, dincolo de mainstream și trebuie să stăm cu ochii pe Evan Bird. Și ca să încheiem, trebuie să spun că singura secvență care nu mi-a plăcut din film a fost cea în care Olivia Williams este mistuită de flăcări. Dacă Cronenberg-ul anilor '80 ar vedea un astfel de efect special, ar fi cu siguranță foarte dezamăgit.