The Adjustment Bureau (SUA, 2011)

The Adjustment Bureau

(SUA, 2011)

Regia și Scenariul (după Philip K. Dick): George Nolfi

Cu: Matt Damon, Emily Blunt, Terence Stamp, Anthony Mackie

Rating: 2.5/5

Poster-ul de mai sus este unul dintre cele mai bune din ultima vreme. Deși Damon și Blunt cam par lipiți peste un fundal, nu se poate nega eleganța design-ului și folosirea inteligentă a culorilor. Mai mult, poster-ul face o trewabă foarte bună din a-ți explica, foarte pe scurt, despre ce este vorba în film și care e atmosfera generală pe care acesta ar trebui să o aibă: literele în perspectivă (à la ”North by Northwest”) și impresionantele umbre uriașe creionează ideea unei lumi paralele, conduse din umbră, dar, într-un fel, este evident că filmul nu este unul prea serios. Trailer-ele pentru „Gardienii destinului” (traducere la limita bizară a titlului original) sunt mult mai puțin eficiente decât acest poster. De fapt, sunt chiar banale. Dar, evident, și filmul ajunge să fie la fel de banal.

În ”The Adjustment Bureau”, Matt Damon (care în ultima vreme este mai prolific pe ecran decât Nicolas Cage, numai că în filme mai bune) este un candidat pentru postul de senator al Statului New York. Este genul de liberal idealizat care nu există decât în visurile umede ale celebrităților și activiștilor, dar asta este ok. Lucrurile se schimbă odată ce începe să o tot întâlnească pe Elise și odată cu apariția ulterioară a unor misterioși bărbați îmbrăcați la costum, care posedă puteri paranormale și sunt responsabili (ca să nu zic obsedați) de îndeplinirea unui misterios Plan.

Philip K. Dick este aproape sinonim cu revoluția în materie de SF. ”Blade Runner”, ”Total Recall” și ”Minority Report” sunt pietre de hotar în istoria genului și unele dintre cele mai bune filme ale epocilor în care au fost făcute. Dar dacă deceniile precedente au începute cu respectivele adaptări monumentale după Dick, anilor 2010 li se oferă o adaptare minoră, acest ”The Adjustment Bureau”, care este amuzant, sigur, dar în final ineficient și, la propriu și la figurat, nu duce nicăieri. Happy-end-ul pare absolut improvizat, după ce  energia creatoare a fost deja epuizată pe „twist”-urile care nu se abat prea mult de la clișeele unui astfel de film. Termene de comparație sunt destule, dar acestea nu sunt cele trei filme menționate mai sus. Mai degrabă, ”The Adjustment Bureau” e undeva între filmele lui Richard Kelly (”Donnie Darko”, dar mai ales recentul ”The Box”) și ”Wanted”, insipida fantezie comic-book cu Angelina Jolie și James McAvoy (a, da, și Morgan Freeman!).

Pentru un film de debut (George Nolfi mai mult a scris până acum), ”The Adjustment Bureau” nu e rău, dar nici nu se remarcă. Ca producție de serie a industriei, mimează destul de bine un film de serie B și, grație în special celor doi interpreți din rolurile principale și apariție de rigoare a unui character actor de marcă (în cazul de față, Terence Stamp), nu uită să fie amuzant și lejer.

Rubber (Franța, 2010)

Rubber

(Franța, 2010)

Regia și Scenariul: Quentin Dupieux

Cu: Stephen Spinella, Wings, Hauser, Jack Plotnick, Roxane Mesquida

Rating: 3/5

”Rubber” începe ca unul dintre cele mai provocatoare filme din ultima vreme, printr-o declarație, spusă de unul dintre personaje direct înspre obiectivul camerei de filmat, că ar fi un omagiu adus lipsei de sens, „cel mai puternic element stilistic” din lumea filmului. În continuare, vom urmări un grup de oameni, identificați ca fiind spectatorii filmului din interiorul filmului. Acești urmăresc, cu ajutorul unor binocluri, povestea unui cauciuc  (sau, mă rog, anvelopă) care prinde viață și își descoperă puteri telepatice, după care începe să cutreiere deșertul californian, distrugând aproape orice vietate întâlnește în cale. Nu după multă vreme, granița dintre film și realitate va începe să se estompeze.

Deși este o producție franțuzească, ”Rubber” este în întregime vorbit în engleză. Peisajul este 100% american, iar aceste două elemente contribuie la atmosfera specială pe care filmul încearcă să o creeze, ca un omagiu adus exploitation-ului, slasher-elor, road-movies-urilor etc, genuri care sunt primordial asociate cu spațiul întins, deșertic, al teritoriilor americane. Dacă nu ar fi să luăm în calcul cauciucul ucigaș, ”Rubber” arată ca o combinație de ”Sugarland Express” și ”Twin Peaks”. Este imitația aproape la perfecție a ceea ce se numește ”Americana”. O pseudo-Americana, dacă vreți.

Din păcate, filmul se epuizează destul de repede. După o vreme, jocul de-a filmul și jocul de-a realitatea nu mai sunt amuzante, iar întorsăturile de situație sunt neinspirate sau forțate. Există idei în film. Sau, mai degrabă, întrebări. Care este relația dintre spectator și cinema? Cât de departe poate să meargă voința creatoare a autorului? Ce este, de fapt, acel no reason invocat în monologul de la început? Nu există nicio explicație pentru evenimentele care se întâmplă în ”Rubber”. Filmul nu ne invită să ne întrebăm cum de cauciucul prinde viață, ci mai degrabă care este originea filmului. Care a fost imboldul pentru Dupieux să facă acest film? Cât de mult se identifică acesta cu personajele sale? Și, apoi, care este locul lui ”Rubber” în istoria cinematografiei?

Cu ce rămânem, însă, după acest „regal” ezoteric și nihilist? Izvorâte din același no reason, avem o serie de cadre și situații absurde (cauciucul se îndrăgostește de o frumoasă străină, privește curse de automobilism sau exerciții de aerobic la televizor etc.) Două momente rămân cu adevărat impresionante. Primul vine înainte ultimului act al filmului, în care protagonistul observă, de la distanță, un grup de gunoieri dând foc la un maldăr de anvelope (un adevărat holocaust). Al doilea moment este chiar finalul (mă rog, unul dintre finaluri, căci ”Rubber” are o ușoară problemă în a găsi exact momentul în care trebuie să se termine): o tricicletă (cauciucul „reîncarnat”) și o armată de alte anvelope mărșăluiesc amenințător înspre Hollywood.

Rango (SUA, 2011)

Rango

(SUA, 2011)

Regia: Gore Verbinski

Voci: Johnny Depp, Isla Fisher, Ned Beatty, Alfred Molina, Bill Nighy

Rating: 3.5/5

Nu există prea multe western-uri animate. Nu lungmetraje, oricum. Singurul de ce îmi amintesc, pe moment, este de o cu totul altă factură decât cel de față - parodia spaghetti ”West and Soda”, a lui Bruno Bozzetto. ”Rango” este o pastișă a genului, o comedie care combină elementele cele mai caracteristice ale western-ului într-un produs destul de previzibil, numai că protagoniștii sunt mici animale antropomorfizate: un cameleon, ceva șopârle, tot felul de păsări și rozătoare, cârtițe etc. Bineînțeles, sfera de referințe a filmului nu se rezumă numai la western-uri celebre (care poate sunt prea puține, din câte știu autorii), așa că ”Fear and Lothing in Las Vegas”, ”Apocalypse Now” și ”Chinatown” sunt și ele evocate.

Regizorul Gore Verbinski a avut o carieră destul de oscilantă până când s-a îngropat (din punct de vedere artistic) în seria „Pirații din Caraibe”. Nu că filmele lui ar fi strălucit înainte de oribila a treia parte din seria respectivă... ”Rango” nu este o îndepărtare foarte mare de la ”Pirați...” Chiar dacă este o animație și are mai mult umor (pe alocuri), personajele sunt schematice, conflictele „împrumutate”, iar realizarea pedantă. Faptul că ”Rango” este mai reușit se datorează, cred, simplului fapt că animația este foarte reușită. Fiind prima ieșire mai importantă a celor de la Nickelodeon Films (alături de ILM), se vede dorința de a crea un stil care să nu semene cu ce au făcut până acum Pixar, Dreamworks sau Disney. Numărul foarte mare de personaje secundare, fiecare bine identificat și părând să beneficieze de un design propriu, impresionează. Imitarea stilului western (mai ales spaghetti) le oferă, de asemenea, realizatorilor, șansa unor experimente, precum secvența „călăreților” pe fundalul apusului sau confruntarea finală.

Mi-aș fi dorit ca ”Rango” să aibă mai mult umor. Acesta pare să se piardă pe parcurs și este păcat (dar se întâmplă din ce în ce mai des cu filmele din ziua de azi). De asemenea, mi-ar fi plăcut ca interpreții vocilor să nu fie aproape exclusiv celebrități. Puține animații din ziua de azi care mizează pe voci celebre chiar reușesc să depășească acest gimmick și să aibă un voice acting cu adevărat reușit. În ”Rango”, Depp, Fisher, Winstone, Beatty mai mult distrag atenția prin accentul lor exagerat, uneori în neconcordanță cu personajul. Dirt, orașul în care se petrece acțiunea din ”Rango” pare singurul loc din Vestul Sălbatic în care se întâlnesc toate accentele lumii. It's kids' stuff!

The Fighter (SUA, 2010)

The Fighter

(SUA, 2010)

Regia: David O. Russell

Cu: Mark Wahlberg, Christian Bale, Melissa Leo, Amy Adams

Rating: 2.5/5

Dintre cele zece filme nominalizate anul acesta pentru Cel Mai Bun Film al Anului la Premiile Oscar, ”The Fighter” pare să fie cea mai neinspirată alegere. Bazat pe întâmplări foarte adevărate, filmul spune povestea lui Micky Ward (Wahlberg) și a fratelui său din aceeași mamă, Dicky Eklund (Bale). Amâdoi sunt boxeri, dar vremea lui Dicky a trecut și acum singurele sale preocupări sunt ca Micky să devină campion mondial și să nu rămână cumva fără crack. Cred că nu mai trebuie menționat că această a doua preocupare o va eclipsa pe prima. Mama lor, jucată de Melissa Leo, este o harpie posesivă, dar noua prietenă a lui Micky (Adams) știe să îi dea replica, așa că - după o serie de evenimente nefericite care aproape că îi saboteză cariera - Micky își angajează alt antrenor și alt manager, dar își va rechema familia alături când va avea nevoie de tot sprijinul pentru a ajunge, în sfârșit, campion mondial... la categoria muscă...

Mark Wahlberg s-a luptat pentru ca acest film să fie făcut o jumătate de deceniu. El este și producătorul filmului și protagonistul acestuia, dar, poate fără să vrea (dar nu cred că fără să se bucure), i-a ridicat Oscar-ul la fileu co-star-ului său, Bale, care a slăbit câteva kilograme și dă tot ce poate din el, precum în vremurile bune, când făcea filme interesante precum ”American Psycho” sau ”El Maquinista”. Tot Oscarizată a fost și Melissa Leo, pentru care acesta este mai mult un premiu de compensație, pentru că îl merita acum doi ani, când a fost cea mai bună din competiție, pentru rolul din ”Frozen River”. Și trebuie amintită și Amy Adams, care de vreo câțiva ani încoace își tot dovedește versatilitatea, fără să fie însă recompensată cu niciun premiu. Adună nominalizări, însă...

Tot versatil este și regizorul filmului, David O. Russell, a cărui cel mai bun film este probabil ”Three Kings” (tot cu Wahlberg). În ”The Fighter”, mâna lui Russell este sigură (chiar dacă camera se leagănă un pic) și acesta face un film corect, simplificând povestea pentru a nu plictisi publicul. În plus, ”The Fighter” este acompaniat de un soundtrack aproape continuu, care conține melodii precum ”Can't You Hear Me Knocking”, o melodie de la Rolling Stones care a apărut și în ”Casino” (probabil Russell vrea să-l invoce pe Scorsese, dar nu prea îi reușește), dar și ”Good Times Bad Times”, o foarte rară apariție a celor de la Led Zeppelin pe fundalul unui film (cred că mai sunt doar două exemple notabile, ”School of Rock” și ”Almost Famous”).

A, da, și mai sunt cele câteva scene de box. Dacă e să ne amintim de ”Rocky”, ”The Fighter” are considerabil mai puțin sport. Dar asta nu ar fi o problemă. ”Raging Bull” are doar două minute de box în cele două ore de proiecție, dar acele scene sunt senzaționale și rămân adânc întipărite în mintea oricărui spectator. Problema este că scenele de luptă din ”The Fighter” sunt filmate cu camere video dintre cele disponibile la vremea la care evenimentele au avut loc (respectiv anii '90). Decizia este interesantă și aduce, poate, un plus de visceralitate anumitor secvențe, dar simpla discrepanță între calitatea imaginii de dinainte și din timpul luptelor, precum și comentariul de pe fundal te lasă cu impresia că te-ai uita la televizor. Și, din păcate, cam aceasta este senzația pe care o lasă întregul film. O dramă televizată, doar mai vulgară, cu replici „istețe” și glume ridicole, despre o familie cu probleme, dar și persecutată, a cărei membri se reunesc în final pentru a învinge. Nasol, dar bine făcut.

The Rite (SUA, 2011)

The Rite

(SUA, 2011)

Regia: Mikael Håfström

Cu: Colin O'Donoghue, Anthony Hopkins, Ciarán Hinds, Alice Braga, Toby Jones, Rutger Hauer

Rating: 2/5

”The Rite” este un film care promite mai mult decât se dovedește în stare să ofere. Începutul, care este neinspirat din punct de vedere regizoral, lasă totuși impresia că acesta nu este doar un simplu film despre exorcizări, precum cele încă câteva care au stabilit un curent oarecum la modă în ultimii ani. Dar, pe măsură ce devine din ce în ce mai clar că preotul tânăr va trebui să scoată dracul din preotul mai bătrân care a fost posedat, devine la fel de clar că ”The Rite” nu este nici un film care prezintă cazurile de posedare ca ceea ce sunt de fapt (manifestări acute ale unor boli psihice severe decompensate), nici un film care exploatează supranaturalul pentru a diseca condiția umană. Nup... ”The Rite” este un film despre un drac care intră în oameni și trebuie scos.

Singura atracție a acestui film este Anthony Hopkins, care joacă personajul secundar al bătrânului exorcist care ajunge să fie posedat într-un moment de pierdere a credinței. Oricum, Hopkins este mult mai „prezent” și mai implicat, chiar și la vârsta pe care o are, decât insipidul, dar tânărul Colin O'Donoghue, care joacă rolul preotului ucenic care trebuie să își descopere credința pentru a-l învinge pe Necurat. Hopkins joacă precum în toate rolurile sale cele mai bun, explorând limita dintre bine și rău, dintre nebunie și bun simț. Nu știi niciodată care este reacția pe care să o aștepți de la acest preot non-conformist și „surprizele” sale sunt singurele care țin filmul viu între sperieturi previzibile și o completă lipsă de suspans. Câțiva actori foarte buni, precum Toby Jones, Ciarán Hinds și Rutger Hauer sunt și ei în acest film, dar aparițiile lor (poate cu excepția lui Jones) sunt mult prea sumare pentru a conta.

Regizorul suedez Mikael Håfström a regizat un film care mi-a plăcut, ”Ondskan” (aka ”Evil”), care a și fost nominalizat la Oscar pentru film străin, precum și un horror nu chiar așa de rău după Stephen King, ”1408”, cu Samuel L. Jackson și John Cusack. În ”The Rite” nu regăsim nimic din suspansul sau vitalitatea acestor precedente filme, care chiar dacă nu erau grozave, explorau psihicul personajelor și erau bine regizate. ”The Rite” este o poveste puerilă, spusă fără chef și fără har.

RO 2010 Reminder - "Aurora"

Cel mai bun film românesc al anului trecut care nu a mai rulat anul trecut, are în sfârșit premiera oficială week-end-ul acesta (in select cities, cum ar zice americanii). Scris și regizat de Cristi Puiu, cu același Cristi Puiu omniprezent, în fiecare cadru, în rolul principal, ”Aurora” merită să își găsească un public, chiar dacă cele trei ore de proiecție vor fi cu siguranță o probă de foc până și pentru un cinefil înfocat.

Review-ul meu de acum o jumătate de an îl găsiți aici: http://poisonwhiskey.blogspot.com/2010/07/ro-2010-partea-9-aurora.html. Enjoy!

Drive Angry 3D (SUA, 2011)

Drive Angry 3D

(SUA, 2011)

Regia: Patrick Lussier

Cu: Nicolas Cage, Amber Heard, William Fichtner, David Morse

Rating: 1/5

Exploitation, baby!

M-aș uita la un film prost cu Nicolas Cage aproape oricând. Din fericire (?), în ultima vreme nu părem să ducem lipsă de așa ceva (așa cum s-a dovedit anterior aici și aici). ”Drive Angry” (nu ”Drive Angrily”, Doamne ferește!) este povestea unui fost criminal care evadează din Iad pentru a se răzbuna pentru uciderea fiicei sale. Este ajutat de Amber Heard (asta e tot ce trebuie să știți despre personajul ei)și este urmărit de ”Contabilul” Iadului, interpretat de William Fichtner. Filmul pare să continue seria de filme de serie B și personaje bizare cu care Cage s-a identificat în ultima vreme. 

”Drive Angry” este, în esență, un exploitation ieftin. Are toate elementele unui gen care a apus în anii '70, dar este acum parcă revigorat (vezi și ”Machete”): violență și nuditate gratuite, mașini rapide, vedete și pseudo-vedete, arme de toate felurile etc. Pe de o parte, este interesant să vezi un astfel de film într-un multiplex în zilele noastre și nu se poate spune că filmul nu este amuzant pe alocuri, mai ales grație modului în care Cage și Fichtner își livrează replicile. Dar Amber Heard încearcă prea mult să joace, David Morse are o apariție absolut inutilă, scenariul este chinuit, momentele „moarte” predomină, iar scenele de acțiune sunt la o cotă hiperactivă greu de suportat. Dar problema de fond a filmului este alta.

În teorie, ”Drive Angry 3D” este regizat de un tip cu experiență în 3D. Patrick Lussier a regizat deja ”My Bloody Valentine 3D”. Lussier este, însă, de fapt, mai realizat de editor, fiind responsabil de montajul ultimelor filme ale lui Wes Craven, de la ”Scream” la ”Red Eye”. Deci se poate spune că are ceva experiență în horror-ul și exploatation-ul post-modern. Nimic, însă, din toate acestea, nu transpare în ”Drive Angry 3D”. Filmul este un haos vizual, sacadat de slow-motion-uri penibile și singura idee pe care Lussier a avut-o pentru a „exploata” cele trei dimensiuni ale proiecției a fost ca personajele să arunce diferite obiecte ascuțite sau contondente înspre aparatul de filmat (topoare, bâte de baseball rupte, gloanțe etc.)

House AKA Hausu - English Language Review

House AKA Hausu

(Japan, 1977)

Directed by: Nobuhiko Ôbayashi

Starring: Kimiko Ikegami, Miki Jinbo and Kumiko Ôba

Rating: 3/5

"House" is clearly one of the craziest movies I've ever seen. The plot involves a group of seven teenage girls  (each of them having a humorous nickname) vacationing at one of their aunt's house in the country. Naturally, the house is haunted, there's an evil white cat, the aunt is not who she claims to be (well, not anymore) and the girls will fall prey to the evil spirits one by one.

The visuals in "House" are amazing. Inspired by visions of nightmares, Ôbayashi creates a unique style. He uses a wide array of special effects and editing techniques (including slow-motion, freeze-frame, split-screens etc.) to create a world of raw, unrealistic visual "happenings" (calling them simply visual effects would be an understatement). The result is creepy, sometimes scary, often very funny and each scene has a different set-up and different effects. The highlights include one of the girls being attacked by a group of mattresses (yes, mattresses!), another one having her fingers chopped off by the piano lid, a third one's body disappearing while immersed in a pool of blood and probably the best known scene in the movie, which involves a talking head being pulled out of a well.

"House" is all shock-value. Beyond that, there is not much else to look at. The plot is very thin (even though it recalls the horrors of war), there are many digressions and a lot of pop songs on the soundtrack and the acting is not very good either. The final product of Ôbayashi wild imagination is a kitsch, but one that is entertaining and inspiring as far as the visuals go and, as a pure, cinematic experience, it is unique.

PHOTO GALLERY

(Enjoy some more of the craziness)

Screaming Mimi - English Language Review

Screaming Mimi

(USA, 1958)

Directed by: Gerd Oswald

Starring: Anita Ekberg, Philip Carey, Harry Townes

Rating: 3.5/5

A very attractive young woman (Ekberg) is left traumatized after being attacked by an escaped lunatic. While recuperating in a sanatorium, her psychiatrist (Townes) falls *madly* in love with her. Obsessed both with curing her and with jealousy, he takes her away, changes her name and pretends to be her manager. She is now an exotic dancer in a club. But, very soon, she is targeted (in an unsuccessful attempt) by a Jack-the-Ripper-type serial killer. This brings into the scene a nosy reporter played by Philip Carey, who also falls in love with Virginia (or Yolanda as she's now called). Could the two attacks on the young woman possibly be related?

"Screaming Mimi" borders on exploitation at times. Ekberg's (almost) strip-tease routine is clearly only in this movie for men to have something to leer at. Other times, the movie reminds of classic melodramas, such as "Gilda" (the same song is performed in both movies). However, for all it's worth, I think "Screaming Mimi" is an underrated movie. Despite its flaws (which are obvious), at its best it is a shockingly honest film noir, infused with sexuality and with hitchcockian plot devices (the numerous references to psychiatric illness) as well as even more hitchcock-ian tricks of light and shadow (the revisiting of the street where the attack on Yolanda took place or the neon lights intermittently shedding light on the two protagonists during the love-making scene).

Ekberg is not much of an actress. But she has her place set in stones in the history of cinema because of a famous scene involving a certain fountain in Rome. Other than that, I also find her interesting in low-budget noir-ish dramas such as this one or "Valerie", of which I've also written some time ago, directed by the same Gerd Oswald. As for "Screaming Mimi", it's worth mentioning that the novel on which it is based was adapted again a decade and a half later by Dario Argento, in the very stylized "The Bird with the Crystal Plumage", which was a more notable success than Gerd Oswald's forgotten little movie.

Oscar Aftermath, 2011!

Festivitatea s-a încheiat în urmă cu o oră. Am nimerit câștigătorii a 18 din 24 categorii. Adică 75%... Not too shabby, dar se putea mai bine. Mai jos, câteva aprecieri:

Surprizele

Puține la număr. 

--- în primul rând, Trent Raznor AKA Nine Inch Nails și Atticus Ross au câștigat pentru ”The Social Network” premiul pentru muzică originală. Sigur, erau printre favoriți (atât generali, cât și ai mei personali), dar părea mai probabil ca Alexandre Desplat, care a tot fost nominalizat fără succes în ultimii ani, să câștige pentru ”The King's Speech”.

--- iar Wally Pfister a câștigat premiul de imagine pentru ”Inception”. Și aceasta este o semi-surpriză, dar a dus totalul premiilor câștigate de ”Inception” la 4, la egalitate cu „marele câștigător”, ”The King's Speech”. Nu cred că Pfister merita în mod special premiul, dar măcar a avut unul dintre cele mai reușite și mai relaxate discursuri ale serii.

The good stuff

--- introducerea în care prezentatorii James Franco și Anne Hathaway erau introduși în filmele nominalizate à la Billy Crystal în vremurile bune.

--- discursul tipului care a câștigat pentru cel mai bun scurtmetraj... foarte revigorant și spontan, în ciuda notițelor pregătite.

--- apariția lui Kirk Douglas, urmat de discursul Melissei Leo (cea mai bună actriță în rol secundar pentru ”The Fighter”).

--- ”Alice in Wonderland” a câștigat 2 premii din 2 nominalizări (decoruri și costume). Fiind unul dintre puținii fani ai acestui film, sunt satisfăcut.

--- Steven Speilberg amintindu-le la sfârșit celor 9 filme pierzătoare că vor ajunge în istorie alături de ”Citizen Kane” și ”Raging Bull”.
--- la sfârșitul discursului din final, producătorii lui ”The King's Speech” au spus aproape exact ce am scris eu în finalul review-ului.

The bad stuff

Eh, n-am chef să vorbesc despre astea. În general, mi-a plăcut show-ul, deși nu sunt de acord cu două dintre premiile câștigate de ”The King's Speech”, nici nu mă deranjează chiar așa de tare. Să vedem ce o să fie la anul!