Barbara (Germania, 2012)

Barbara

(Germania, 2012)

Regia: Christian Petzold

Cu: Nina Hoss, Ronald Zehrfeld, Jasna Fritzi Bauer

Rating: 4/5

Laureat cu Ursul de Argint pentru regie la Festivalul de la Berlin de acest an și nominalizat la premiile Academiei Europene de Film pentru cel mai bun film și cea mai bună actriță, ”Barbara” a fost pentru mine o ușoară surpriză. Acțiunea filmului se petrece în Germania de Est a anilor '80, iar personajul principal este doctorița Barbara Wolff, despre care inițial nu știm decât că tocmai a fost eliberată din închisoare, iar apoi trimisă să lucreze într-un spital de provincie, sub atenta supraveghere a unui ofițer de securitate. În acest orășel, ea se atașează de câțiva copii pacienți, dar și de șeful de secție, un tânăr medic binevoitor, simpatic, dar totuși duplicitar (este dator vândut autorităților, cărora trebuie să le dea rapoarte în mod regulat). Între timp, activitățile ei clandestinele continuă (pachete primite în secret, întâlniri cu amantul ei din Vest).

Filmul este făcut „în cheie minoră”, dacă vreți, cu economie de mijloace (fără mișcări elaborate ale aparatului de filmat, muzica lipsește de pe coloana sonoră, locațiile sunt relativ puține etc.), izolând-o pe Barbara în acest peisaj de provincie, iar celelalte personaje aproape că nici nu contează. Fără să subapreciez interpretarea Ninei Hoss (care este superbă), pentru mine ceea ce subliniază cu adevărat însingurarea ei și imposibilitatea de a-și duce planurile la capăt este imaginea, pe care Petzold o stăpânește cu desăvârșire, de la modul în care sunt folosite decorurile (camera simplă în care trăiește Barbara, fațadele dărăpănate ale caselor din orășel, rezervele în care sunt internați pacienții „dificili”), la modul în care este folosită lumina (de ex: secvențele în care Barbara veghează asupra fetei cu meningită). În ciuda a ce vedeți în posterul de mai sus, ”Barbara” nu este filmat à la Dardenne, cu camera urmărind personajele din spate. Din contră, filmul este compus în principal din long shots, cu ocazionale close-up-uri, dedicate în special Ninei Hoss.

Ceea ce impresionează cu adevărat la ”Barbara” este modul în care filmul prezintă modul de funcționare al unui stat polițienesc departe de peisajul urban care se pretează mai degrabă la astfel de filme (vezi și ”Das Leben der Anderen). Izolată în provincie, te gândești că activitățile „ilegale” ale Barbarei ar putea trece mai ușor neobservate. Și totuși, în ciuda pădurilor dese sau a multitudinilor de cărări pentru biciclete, prezența Stasi se face în continuare simțită: în apropiere există un lagăr de concentrare, toți ochii localnicilor sunt ațintiți asupra ei, iar fiecare mișcare îi poate fi contabilizată. Pentru mine, în ciuda aparențelor, ”Barbara” este un film complex, a cărui subiect nu este însă regimul opresiv din Germania de Est, ci drama personală a unei femei care trebuie să găsească o modalitate de a-și trăi viața într-un astfel de sistem și de a-și îndeplini vocația. Decizia pe care o ia în final nu este motivată doar de binele pe care îl face pe termen scurt („salvarea” unei fetițe), dar și de ideea care începe să i se contureze de ceva vreme că ar putea fi mai utilă ca medic în acest oraș de provincie din RDG decât ca gospodină în Vest.

Autrement, la Molussie (Franța, 2012)

Autrement, la Molussie

(Franța, 2012)

Regia: Nicolas Rey

Rating: 4.5/5

”Autrement, la Molussie” este un pseudo-documentar experimental despre o dictatură fictivă, Molussia, condusă cu o mână de fier de una anume Burru. Realizatorul său, Nicolas Rey (no relation) combină imagini aparent banale, non-narative, filmate de el însuși pe peliculă degradată de 16mm, cu o narațiune din off, inspirată din romanul anti-fascist Die molussische Katakombe, scris de filosoful germano-evreu Günther Stern zis și Anders (=altfel, iar în franceză autrement). Partea experimentală a filmului este accentuată de o „șmecherie” și anume faptul că cele 9 bobine care compun film - fiecare cu un alt titlu - pot fi rulate în ordine aleatorie, rezultând 362.880 (9!) de variante de a vedea acest film.

În cea mai mare parte, narațiunea redă dialogul dintre doi molussieni, Olo și Yegussa, care par să fie un filosof și discipolul acestuia, dezbătând aspectele filosofice ale nașterii și instalării dictaturii din țara lor. Ceea ce m-a impresionat a fost exactitatea pe care poveștile și exemplele lui Olo o au în a descrie modul în care o ideologie poate acapara și subjuga o națiune întreagă. Fie că se referă la ideologi care țin „demonstrații” dialectice în terase (pe vremea „ilegalității”), la ura nejustificată care îi cuprinde pe membrii unei grupări de extremă dreaptă în formare sau de modul în care Burru organizează alegeri libere, observațiile sale sunt spot on. Ceea ce nu ar trebui să ne surprindă, cartea fiind scrisă de cineva care a trăit printr-un regim totalitar.

În contrast cu intensitatea pasajelor din cartea lui Anders, imaginile sunt în aparență calme, sugerând mai degrabă, la o primă vedere, indiferența universului față de micile lupte de putere ale omenirii. Și totuși, nu este chiar așa. Activitatea umană nu lipsește din imaginile pe care Rey le surprinde: vedem o exploatare forestieră care lasă golașă o porțiune de pământ, o gated community, în care nu vedem oameni, dar aceștia sunt mai mult ca sigur prezenți dincolo de gardurile înalte, în clădirile urâte sub formă de cuburi sau doi angajați ai unui institut de meteorologie care monitorizează anxioși ecranele computerelor. Între textul citit și imagini există o legătură, chiar dacă aceasta nu este întotdeauna evidentă. Una dintre cele mai bune idei pe care Rey le are este ca, după ce Olo demontează ideea unei rase pure, camera să ne prezinte doi oameni în close-up (singurele de acest fel din întreaga peliculă), invitându-ne parcă să le descifrăm trăsăturile hibride și originea amestecată.

„Autrement, la Molussie” mi-a amintit de filmele lui James Benning, în special de cronica mormonă semnată de acesta - ”Deseret”. Diferența este mai ales la nivelul imaginilor, care în cazul lui Rey nu sunt în totalitate statice. Unele segmente sunt compuse în totalitate din câte un lung cadru panoramice. Alteori, Ray instalează camera pe un dispozitiv capabil să o rotească la 360 de grade în jurul unui ax, sugerând probabil modul în care realitatea este bulversată de dictatura lui Burru, dar și invitându-ne să privim filmul dintr-o altă perspectivă. De asemenea, artefactele inerente peliculei par să ofere o dimensiune în plus, iar Rey se joacă cu supraexpuneri și diferite alte efecte optice. Vizual și tematic, „Autrement, la Molussie” este un film foarte bogat, care nu poate fi corect apreciat după o singură vizionare. Se mai impun câteva, preferabil sub forma altor permutări ale bobinelor.

Beasts of the Southern Wild (SUA, 2012)

Beasts of the Southern Wild

(SUA, 2012)

Regia: Benh Zeitlin

Cu: Quvenzhané Wallis, Dwight Henry, Gina Montana

Rating: 4.5/5

”Beasts of the Southern Wild” este o eco-fabulă a cărei acțiune se petrece într-un viitor probabil nu foarte îndepărtat, în care nivelul oceanului a crescut destul de mult, izolând o comunitate din sudul a ceea ce a fost probabil Louisiana în afara digurilor de protecție construite pentru a-i proteja pe cei bogați. Vedem totul din perspectiva unei fetițe numită Hushpuppy, care locuiește singură cu tatăl său distant în acest tărâm mlăștinos. Absența mamei - despre care știm doar că a părăsit locul imediat după nașterea lui Hushpuppy - este resimțită pe parcursul întregului film, iar cei doi încearcă să-și construiască o viață împreună în ciuda aparentei nepotriviri de caracter și a dezastrelor naturale care îi amenință (furtuni, topirea ghețurilor polare, sosirea „bestiilor” din titlu).

Unul dintre motivele pentru care mi-a plăcut acest film este faptul că e un adevărat film independent american. Anul acesta, diferite media și distribuitori vor încerca să vă convingă că - de exemplu - ”The Silver Linings Playbook”, un film cu buget mic, dar cu vedete de talie mare, un regizor de calibru și sprijinit de Harvey Weinstein, este un amărât independent, care merită scos în evidență prin, hai să zicem, două sau trei Oscar-uri. ”Beasts of the Southern Wild”, pe de altă parte, este un film produs cu oarecare chinuri financiare, filmat în Super16 (un format pe care îl ador), cu actori amatori, iar povestea pe care o spune este una autentică, fără gloss-ul și abureala caracteristică indie-urilor americane. Asta nu înseamnă că ”The Silver Linings Playbook” ar fi un film prost (nici nu l-am văzut) și nici că ”Beasts of the Southern Wild” este un film bun, dar apreciez deja mai mult munca din spatele celui de-al doilea. 

Un alt lucru care trebuie spus este că, deși filmul este gândit ca un răspuns (ușor întârziat) la efectele uraganului Katrina și ale încălzirii globale, tonul pe care îl adoptă nu este unul predicativ, alarmist. Mi-era un pic groază ca filmul să nu fie „piperat” cu obișnuitele platitudini enviromentaliste, anti-industriale. De-abia dacă se amintește despre acestea și, totuși, prin modul în care este spusă povestea și prin exploatarea peisajului ever-changing din bayou, cred că orice spectator este convins de pasiunea reală a realizatorilor pentru ceea ce vor să spună cu acest film. Și aș mai spune un lucru, tot în continuarea acestei idei. Modul în care este creată comunitatea în care Hushpuppy trăiește, prin surprinderea unor actori amatori în situații de zi cu zi, îi conferă lui ”Beasts of the Southern Wild” o nouă dimensiune, aproape de documentar. Aș invita la comparația cu ”Louisiana Story”, filmul legendarului Robert J. Flaherty despre care am mai scris deja, în care viața „indigenilor” din Louisiana este prezentată în strânsă relație cu compania de petrol care a finanțat acel film și exploata resursele din zonă. Filmul lui Benh Zeitlin pare să se petreacă într-o vreme în care coabitarea dintre aceștia s-a terminat, nu fără efecte secundare.

Sigur, se poate vorbi de inconsistențe la nivelul scenariului, de unele accente de amatorism, în special la nivelul jocului actorilor (dar și din partea regizorului). Toate acestea pot fi iertate, însă, atâta timp cât întregul film este povestit din perspectiva unui copil. ”Beasts of the Southern Wild” este realism magic, este un basm plasat în lumea reală, care o are în centrul său pe extraordinara Quvenzhané Wallis, de la care realizatorii obțin probabil cel mai bun rol făcut de un copil pe care l-am văzut. Modul în care aceasta reacționează la acțiunile tatălui frustrat, epileptic, aproape abuziv ne face să ne întrebăm, la distanță de la urmărirea filmului, câtă experiență are tânăra Wallis cu astfel de comportament și cât din interpretarea sa se datorează unui talent înnăscut. La fel și în secvența în care o întâlnește pe ceea ce pare să fie mama sa, chelneriță într-un fel de bordel, care o invită să rămână cu ea, însă Hushpuppy decide să se întoarcă la tatăl său care este pe patul de moarte.

Filmul a fost comparat deja cu filmele lui Malick, dar pentru mine singura asemănare este narațiunea din off în vocea lui Hushpuppy, care aici are mult mai mult un rol narativ decât au narațiunile lui Malick. Ar mai fi vreo două-trei close-up-uri cu diferite gângănii sau animale de mare care ne aduc aminte de imagini similare din ”The Thin Red Line” sau ”The Tree of Life”, însă ”Beasts of the Southern Wild” este un film „de sine stătător” - nu trebuie să fii un cunoscător al cinema-ului american de autor sau un pasionat de cinema independent ca să îl înțelegi și să îți placă. Cred că trebuie să te încăpățânezi destul de tare ca să rămâi cinic în fața acestui film. Chiar și în momentele sale cele mai puțin credibile (precum întâlnirea cu „bestiile”), există ceva care te atrage în mijlocul acestei povești și te invită să privești dincolo de simplele imagini care apar pe ecran.

Cloud Atlas (Germania/USA/Hong Kong/Singapore, 2012)

Cloud Atlas

(Germania/SUA/Hong Kong/Singapore, 2012)

Regia: Andy & Lana Wachowski, Tom Tykwer
Cu: Tom Hanks, Halle Berry, Jim Broadbent, Jim Sturgess, Ben Wishaw, Hugo Weaving, Hugh Grant, Susan Sarandon, Doona Bae, James D'Arcy

Rating: 3/5

Fără îndoială, ”Cloud Atlas” este cel mai ambițios film al anului. Bazat pe un la fel de ambițios best-seller, filmul - aparent cea mai scumpă producție „independentă” - a necesitat două echipe de filmare, una condusă de frații Wachowski, cealaltă de Tom Twyker. Filmul este compus din șase povești din diferite epoci (din secolul XIX până într-un viitor foarte îndepărtat), care sunt amestecate împreună într-un narativ unic are propovăduiește toleranța și lupta cu sisteme opresive. Actorii joacă mai multe roluri, fiecare poveste face referire direct la povestea cronologic anterioară și există multe puncte în care poveștile se întâlnesc, din punct de vedere narativ, tematic, vizual, geografic etc. 

Cinefil fiind, nu pot să nu observ că diferite povești se delimitează în genuri cinematografice distincte. Una este o comedie absurdă în care o gașcă de pensionari încearcă să evadeze dintr-un azil, alta este un thriller politic anti-conspiraționist foarte 70s-like, alta este SF etc. Mi-ar fi plăcut să pot spune despre ”Cloud Atlas” că este și un film despre filme, care eventual să facă un fel de deconstruction al diferitelor genuri cinematografice, dar cred că realizatorii nu au mers decât pe jumătate în această direcție. Segmentele povestite de Tom Tykwer - 1936, 1973 și 2012 - sunt mai puțin împovărate de mesajele filmului și se concentrează mai mult pe viețile  personajelor. De asemenea, Twyker este mai atent la elementele de gen (dramă, thriller sau comedie) din care aceste povești sunt constituite, ceea ce face ca poveștile pe care el le spune să fie mai interesante. Din partea fraților Wachowski, avem mult mai multă întărâtate socio-politică și, în general, mai multă previzibilitate. Segmentul din Neo-Seoul este cu siguranță cel mai slab, nu doar fiindcă asiatificarea lui Jim Sturgess sau Hugo Weaving ne distrage atenția constant, dar și fiindcă este un SF destul de banal, mai ales pentru standardele celor care au făcut ”The Matrix”. Ultima poveste din punct de vedere cronologic, în care Tom Hanks este un sălbatic post-apocaliptic bântuit de un drăcușor verde și încearcă să reconstruiască civilizația alături de o „extraterestră” Halle Berry, reușește însă să impresioneze și pe mine cel puțin m-a făcut să regret că nu a fost un film de sine stătător.

Și dacă tot am ajuns să vorbim de actori, trebuie să insistăm un pic, pentru că aici este punctul forte al filmului. Ajutați de extraordinarele efecte de machiaj (aș spune că Oscar-ul este asigurat, dar să nu anticipăm...), Tom Hanks, Halle Berry, Hugh Grant, Hugo Weaving și compania se întrec în a face roluri cât mai diverse. În general, personajele pe care le joacă nu sunt doar pozitive sau doar negative (cu excepția lui Hugo Weaving, care joacă doar bad guys), iar șase dintre actori (Sturgess, Wishaw, Berry, Broadbent, Bae și Hanks) au ocazia să joace protagoniștii celor șase povești, identificați printr-un semn din naștere în forma unei comete. Ei sunt cei care sunt destinați să facă un pas important în această istorie. Pe de altă parte, diferitele încarnări ale lui Tom Hanks par să se constituie într-o traiectorie personală a acestuia, de la criminal la colaborator pasiv al unei corporații mârșave la salvator al întregii omeniri.

În final, ”Cloud Atlas” este mult mai coerent decât ar putea părea, însă ceea ce strică filmul pentru mine este modul în care acesta a fost pus cap la cap. Nu știu cât de asemănător este ceea ce am văzut cu ce era scris în scenariu (știu că nu seamănă deloc cu structura cărții), dar impresia mea este că produsul final a fost construit în mare parte în camera de montaj, cu abandonul unor segmente pentru perioade lungi de timp și false puncte culminante simultane. Faptul că durează trei ore nu ajută și mi-aș fi dorit să fie un pic mai concentrat, dar nu aș spune că este haotic sau greu de urmărit. Dimpotrivă, cred că este clar ce se dorește a fi. Nu cred însă că ideile sale sunt prea bine conturate, fiind diluate în iureșul narativ al montajului. Per ansamblu, nu este atât de ground-breaking pe cât se dorește a fi. Adeseori, este chiar banal. M-am gândit de mai multe ori la ”Being Human”, un film mai puțin inspirat al lui Bill Forsyte în care Robin Williams se reîncarna de-a lungul veacurilor cam ca personajele din ”Cloud Atlas”. M-am gândit de asemenea la Monty Python și la rolurile multiple pe care componenții trupei le jucau în filmele lor. Cred că mi-ar fi plăcut mai mult ”Cloud Atlas” dacă ar fi fost mai scurt și dacă s-ar fi luat mai puțin în serios. Ceea ce cei doi Tom (Hanks și Twyker) par să fi încercat să facă. 

Da-reun na-ra-e-suh / In Another Country (Coreea de Sud, 2012)

Da-reun na-ra-e-suh / In Another Country

(Coreea de Sud, 2012)

Regia: Hong Sang-Soo

Cu: Isabelle Huppert, Kwon Hye Hyo, Jung Yu Mi

Rating: 4/5

Am tot vrut să scriu despre acest film în ultima lună, dar am fost amânat de premiere americane (sorry...) și diferite festivaluri de film (not sorry...) ”In Another Country” este, alături de ”Holy Motors”, ”Moonrise Kingdom” și ”Cosmopolis” printre cele mai bune filme ale anului. Toate au descins la Cannes, niciunul nu a luat niciun premiu. Vă las să trageți concluziile, pe cei care ați văzut mai multe dintre filmele care au fost premiate acolo în mai. Ceea ce pot să spun este că ”In Another Country” este un film vibrant, colorat, misterios și amuzant. Hong Sang-Soo își imaginează, prin intermediul unui personaj secundar din drama sa, trei povești în care trei franțuzoaice diferite, dar interpretate de aceeași Isabelle Huppert, vizitează o stațiune de pe litoralul coreean și interacționează cu aceeași localnici (se remarcă salvamarul portocaliu), care nu par să își amintească de franțuzoaica identică pe care au cunoscut-o în urmă cu doar câteva zile.

Evident, filmul nu se desfășoară după o logică „tradițională”. Ceea ce îi oferă lui Hong Sang-Soo spațiu de manevră, iar spectatorilor deschiși la un astfel de „experiment” mai multe posibile interpretări, ridicând de asemenea o sumedenie de întrebări. De unde a știut Huppert 3 unde a ascuns Huppert 2 umbrela? Suferă oare localnicii de un fel de amnezie pe termen scurt? Este Isabelle Huppert echivalentul feminin al lui Denis Levant din ”Holy Motors”, jucând roluri diferite pentru un public necunoscut? Cele trei franțuzoaice diferite sunt ele chiar atât de diferite? Ne aflăm cumva într-un fel de purgatoriu unde oamenii revin pentru a comite aceleași greșeli over and over again? Până la urmă, testarea acestor ipoteze sunt un joc destul de stupid și inutil, chiar dacă foarte amuzant. 

Toate cele trei povești par să fie variațiuni pe aceeași temă. Sau, mai bine zis, în fiecare dintre ele reapar o serie de obiecte sau elemente narative și structurale: vizita unei femei străine la același hotel, o umbrelă împrumutată, replici care se repetă, o plimbare la cortul salvamarului, un barbeque etc. Cred că ce l-a interesat cel mai mult pe regizor a fost joaca cu modul în care toate aceste elemente pot fi amestecate, cât de asemănătoare și diferite pot fi poveștile care se spun din îmbinarea lor și cât de relevante sunt elementele proprii fiecărei povești (precum celularul pierdut care asigură comunicarea între Huppert 2 și amantul său). Chiar dacă cele trei femei au probleme de viață asemănătoare - fie înșală pe cineva, fie sunt înșelate, fie ajută pe cineva să înșele - adulterul este mai probabil doar un alt element care leagă poveștile între ele. Nu cred că Hang Sang-Soo vrea să ne spună ceva în acest sens.

Mai degrabă, se desprinde ideea că filmul vorbește despre universalitate. Dialogurile sunt minimale (și, cum am mai spus, replicile se tot repetă), într-o engleză de bază, dar totuși o comunicare eficientă (chiar dacă înceată). Personajele nu sunt capabile să se avânte în discuții profunde dincolo de bariera lingvistică, dar reușesc să relaționeze apelând mai degrabă la instincte. Pe parcursul celor trei povești, relația dintre Huppert și salvamarul portocaliu (simpatic și ajutător, dar idioțel) se menține constantă. Chiar dacă cei doi refac scena întâlnirii și apoi cea de la cort (cu rezultate diferite), impresia este că între ei se creează o legătură puternică încă de la început. Nu că Hang Sang-Soo s-ar lua prea în serios: după plecarea uneia dintre cele trei Huppert, salvamarul se străduiește să citească scrisoarea pe care aceasta i-a lăsat-o, în ciuda faptului că nu pare să înțeleagă o boabă din engleza scrisă.

Killer Joe (SUA, 2011)

Killer Joe

(SUA, 2011)

Regia: William Friedkin
Cu: Matthew McConaughey, Emile Hirsch, Juno Temple, Gina Gershon, Thomas Hayden Church

Rating: 3/5

Cum de a scăpat acest film pe ecranele de la multiplex nu reușesc să îmi explic. Este unul dintre cele mai nasty filme pe care le-am văzut la cinema (în afara celor de la TIFF, evident) și se poate lăuda cu o lungă listă de „păcate”: tortură fizică și psihică, pedofilie, incest, matricid, fratricid etc. Are și un umor negru pe care îl folosește din belșug, provocând hohote sincere de râs atunci când, de exemplu, de la un singur fir desprins lui Thomas Hayden Church i se deșiră toată mâneca de la costum, dar și accese de râs stânjenitoare în momentele în care personajul titular (interpretat de Matthew McConaughey) le abuzează pe Juno Temple și Gina Gershon. 

”Killer Joe” e un exploitation fără compromisuri, care nu se dă la o parte de la a prezenta America white trash în cea mai abjectă lumină și cu toate scursurile care o populează (și care, în acest caz, par să fie toate în aceeași familie). Nu pot să spun că nu mi-a plăcut filmul atât timp cât acesta a durat și, în ciuda „ororilor” de pe ecran, m-am simțit bine să văd un film care nu vrea să țină spectatorul prea confortabil în scaun. Dar odată ce filmul s-a terminat și a trecut ceva vreme, mi-am dat seama că nu am rămas cu așa multe de la el. Friedkin, în ciuda unor rateuri pe parcursul carierei, rămâne capabil să creeze tensiune și să anihileze orice punct mort din narațiune prin succesiunea rapidă a situațiilor-limită, a twist-urilor și a ghinioanelor care se abat asupra personajelor din film. Dar chiar și așa, în ”Killer Joe” există momente destul de extinse în care se simt originile teatrale ale scenariului - monologuri, scene un pic prea lungi derulate în același spațiu etc.

Ceea ce se remarcă cu adevărat este confirmarea revenirii cu Matthew McConaughey, care este mult prea talentat pentru comediile romantice pe care le-a făcut pe bandă în deceniul trecut, iar acum pare decis să abordeze roluri diferite, mult mai solicitante, dar și - judecând după ”Killer Joe” - mai distractive pentru el și pentru noi. Distribuția este completată de Emile Hirsch, care nu mi-a prea plăcut în trecut, dar care aici joacă un tânăr cu idei și ambiții mult mai mari decât ale părinților săi, dar care este extraordinar de ghinionist, toate aventurile de afaceri fiindu-i sortite eșecului. Thomas Hayden Church este tatăl său ușor idiot, Gina Gershon este „mama adoptivă”, iar Juno Temple este sora de 12 ani precoce, somnambulă, pe care i se pune pata lui Killer Joe. 

Argo (SUA, 2012)

Argo

(SUA, 2012)

Regia: Ben Affleck

Cu: Ben Affleck, Bryan Cranston, Alan Arkin, John Goodman

Rating: 2.5/5

Filmele precedente ale lui Affleck, ”Gone Baby Gone” și ”The Town” erau crime thrillers plasate în Boston, dar miza poveștilor erau relațiile dintre personaje, iar cartierul din care se trag aceștia este un fel de familie extinsă. ”Argo” abandonează strania intimitate a acestor filme, pentru că are ambiții mai mari: reconstituirea unui fapt istoric adevărat, dar puțin știut, din care putem trage multe concluzii despre cele mai sensibile relații internaționale. Astfel, acțiunea se petrece în Iran, în 1980, în timpul a ceea ce era numită „criza ostaticilor”. În timp ce poporul iranian, prin propria autoritate, a atacat ambasada SUA la Tehran și i-au „reținut” pe toți angajații, șase dintre aceștia reușesc să se adăpostească în casa ambasadorului canadian. Pentru că situația lor este foarte periculoasă, CIA-ul trebuie să găsească o metodă să îi scoată din țară. Intră astfel în scenă Tony Mendez (în viața reală latino, aici afflecksian), specialist în misiuni de extragere, care pune un cover incredibil: cei șase vor deveni membri ai unei echipe de filmare canadiană, veniți să caute locații pentru un film SF în Iran.

”Argo” este deja unul dintre favoriții pentru Oscar și cu siguranță este făcut după una dintre cele mai leneșe formule după care se câștigă aceste premii. În realitate, este un film făcut pentru ca americanii să se simtă (mai) bine în pielea lor, cu grijă să aibă destule elemente care să atragă atât pe cei „de dreapta” (un lider individualist contra unor stereotipuri cu barbă care urlă amenințător într-o limbă străină) cât și pe cei „de stânga” (prin reabilitarea parțială și revizionistă a unuia dintre cei mai uitabili președinți democrați - Jimmy Carter). Cum e posibil ca aproape toți iranienii din film să fie cele mai grosolane clișee nu reușesc să înțeleg. Mai ales după ce, în ultimii ani, filme precum ”Persepolis” sau ”A Separation” au ajuns să fie destul de accesibile publicului (și mai ales membrilor Academiei Americane) în Occident. Acesta ar fi cel mai mare păcat al filmului, însă, din „fericire”, occidentali sunt la fel de uni-dimensionali, atât cei din CIA, cât și cei de la Hollywood.

Ca regizor, Affleck este mai interesat de povestea pe care o spune decât de modul în care o spune. Ce mi s-a părut neobișnuit pentru el (care are totuși două filme interesante la activ) a fost faptul că scenelor le lipsea greutate, ele parand sa se succede după o schemă, bifând momentele necesare: acum îi vine ideea, acum contactează un producător, acum îi uimește pe cei de la CIA cu propunerea etc. Personajele intră în scenă pur și simplu, cu o minimă introducere (Cunosc un tip care face efecte de machiaj la Hollywood - are și o Oscar și a mai lucrat pentru noi și iată-l în cadrul următor pe John Goodman; sau Avem nevoie de un producător care să bage bani într-un film fictiv și au și ajuns la casa lui Alan Arkin). Am avut și impresia că multe secvențe care ar fi consolidat drama din film și ar fi rotunjit personajele sau fost sacrificate la montaj pentru a păstra un ritm relativ alert și pentru a se abate cât mai puțin de la realitatea istorică. Ultimele 15-20 de minute ale filmului sunt destul de tensionate și demonstrează că Affleck este capabil să regizeze secvențe de thriller ca la carte, chiar dacă scenariul momentelor respective nu este foarte original. În rest, nu rămânem decât cu un catchphrase care probabil nu va fi repetat la toate emisiunile americane de divertisment, dar este un review potrivit al filmului: Ar-go fuck yourself!

Holy Motors (Franța/Germania, 2012)

Holy Motors

(Franța/Germania, 2012)

Regia: Leos Carax

Cu: Denis Levant, Edith Scob, Kylie Minogue, Michel Piccoli, Eva Mendes

Rating: 4.5/5

Trois... douze... Merde! O limuzină albă cutreieră străzile unei metropole. Dar pasagerul de pe bancheta din spate nu este impenetrabilul vampir capitalist jucat de Robert Pattinson în ”Cosmopolis”, ci un misterios M. Oscar (Denis Levant) cu o sumedenie de personalități. Un exercițiu foarte interesant ar fi să vedem unde se întâlnesc și unde diverg ”Holy Motors” și filmul lui Cronenberg, dar acest lucru ar lua probabil forma mai multor postări succesive și nu știu dacă vreau să-l fac. Ajunge, cred, să spun că ambele filme sunt structurate ca o serie de rendez-vous. Pattinson primește mai mulți oaspeți în limuzina sa (înainte de „fuga” din final), în timp ce Levant se machiază și se costumează în diferite personaje în pielea cărora va ieși în lume. Printre ele se regăsesc un bancher monoton, o cerșetoare cocoșată, un cântăreț la acordeon și parafagul M. Merde, reapărut la 4 ani după propriul său segment în filmul colectiv ”Tokyo!”

În ultima parte a filmului, aflăm că M. Oscar nu este singurul care face acest lucru. Se pune câteva întrebări obligatorii: cine sunt acești oameni, care străbat Parisul în limuzine lungi, primind în fiecare zi mai multe dosare cu noi identități și noi roluri de jucat? De ce nu pot fi omorâți de lovituri de cuțit în carotide sau de gloanțe? Și, mai presus de tot, de ce fac aceste lucruri? Parțial edificatoare este scurta conversație dintre Levant și Michel Piccoli și gesturile prin care primul își schimbă înfățișarea. Este un actor, punând în scenă, în fiecare zi, mai multe povești. Însă nu există (sau nu se văd) camere care să îl înregistreze, iar publicul este unul accidental, precum nefericitele victime ale lui M. Merde. Am avut de asemenea senzația că unele dintre personajele pe care le joacă (bancherul, asasinul, stewardesa sinucigașă etc.) aparțin mai degrabă filmelor decât viața reală, la fel și micile scenete la care asistăm. Toate par false. Inclusiv secvența dintre Levant și Kylie Minogue, în care primul nu își pune o altă mască, este la fel de artificială, înscriindu-se în scenariul foștilor amanți care se regăsesc după ani de la despărțite. E ca și cum oamenii reali au depășit faza în care spuneau aceste povești, iar acum nu mai există decât acești actori itineranți și involuntari să ducă mai departe mituri vechi de când timpul.

Este imposibil să nu observăm nostaligia de pe chipul lui Levant, care progresează pe parcursul filmului și se identifică cu tonul lui Carax însuși. În minunatul prolog (unde Carax însuși pare să pășească în vis într-o sală de cinema plină de spectatori adormiți), în discuția cu Michel Piccoli și apoi în cadrul final este invocată îndepărtarea publicului de cinema. Nu este atât adusă în discuție moartea filmului (”Holy Motors” este o dovadă că resursele acestuia sunt departe de a fi epuizate), cât apatia unui public care pare din ce în ce mai restrâns, din ce în ce mai dezinteresat și din ce în ce mai puțin implicat. Cred că Carax este un pic prea melancolic și un pic prea pesimist în acestă direcție. El însuși a reușit să se adapteze la formatul digital și să integreze tehnici moderne precum motion-capture sau datamoshing, să reziste tentației de a se lua prea în serios și să reaprindă pofta cinefililor din lumea întreagă.

Se mai pot spune multe despre acest film. Descifrarea lui necesită și o anumită cultură cinematografice (filmul este plin de citate, de trimiteri la opere celebre, dar și la filmele mai vechi ale lui Carax). Unele aspecte nu devin evidente decât după ce filmul s-a încheiat, iar impresia mea este că ”Holy Motors” devine din ce în ce mai bun pe măsură ce te îndepărtezi de prima vizionare, pe măsură ce îl întorci pe toate părțile în minte și pe măsură ce citești cât mai mult despre el. Asta nu înseamnă că nu te ține în priză timp de două ore. Prologul este momeala perfectă, secvența motion-capture va fi probabil citată în antologii când se va vorbi despre anul 2012, Entracte-ul este un „solo” de virtuoz, cântecul lui Kylie Minogue mi-a trimis fiori reci pe spinare (chiar dacă eram perfect conștient de cât de artificială este întreaga secvență), iar momentul de final este neașteptat și absolut sublim. Filmul a rulat deja în București la festivalul Films de Cannes... și urma să aibă premiera în țară la începutul acestei luni, fiind ulterior decalată pentru sfârșitul anului. Sper că va rula până la urmă, pentru că - întâmplător - este unul dintre cele mai bune filme ale anului.

Battle of the Halloween-Themed Children's Cartoons

Pe perioada Halloween-ului au rulat în cinematografele din România două producții animate care se inspiră din povești de groază, făcute special pentru publicul tânăr. Americanii l-au avut și pe ”Frankenweenie”, dar noi ne descurcăm cu ce putem.

ParaNorman

Regia: Chris Butler, Sam Fell

Voci: Kodi Smit-McPhee, Anna Kendrick, John Goodman

Rating: 4/5

Făcut de oameni care au participat la realizarea lui ”Coraline” în urmă cu câțiva ani, ”ParaNorman” este un adevărat film de groază pentru copii. Combinând animația de tip stop-motion cu efecte digitale, Chris Butler și Sam Fell construiesc un film de o extraordinară frumusețe și complexitate vizuală, căruia nu îi lipsesc momentele înfricoșătoare. Povestea se învârte în jurul lui Norman, un băiat pasionat de filme cu zombi care are și darul de a vorbi cu fantomele, motiv pentru care este ostracizat la școală, asta până când află că este singurul care poate salva orașul de blestemul unei vrăjitoare arse în urmă cu câteva sute de ani. Revelația adevărului despre aceasta și modul în care este negociat deznodământul fac ca ”ParaNorman” să depășească simplul stadiu de film pentru copii cu nerds și strigoi. Până acum, este animația care mi-a plăcut cel mai mult din ce am văzut pe ecranele noastre. 

Hotel Transylvania

Regia: Genndy Tartakovsky

Voci: Adam Sandler, Andy Samberg, Steve Buscemi

Rating: 3.5/5

Acesta este mult mai degrabă un film animat digital pentru copii care întâmplător este cu monștri în rolurile principale. Așteptările nu erau foarte mari, trailerul promițând mai degrabă poante și răsturnări de situație previzibile. Modul lui Tartakovsky (creator al ”Dexter's Lab” și ”Attack of the Clones”, printre multe altele) de a evita redundanța este de a suprasatura ecranul cu glume, gag-uri vizuale și acțiune, construind un film dinamic, extrovert, pe placul publicului larg, care să nu ajungă să plictisească. Un alt atu este casting-ul surprinzător de reușit, cu Adam Sandler și Andy Samberg improvizând reușit rolurile de tată și ginere prospectiv (relația dintre cei doi este suprinzător de credibilă, având în vedere că unul este Dracula, iar celălalt un backpacker). Însă cireașa de pe tort este Steve Buscemi în rolul Lupului nevrozat de prea mulți copii și prea multe întâlniri cu oamenii de care tuturor monștrilor le este frică. Sigur, ultima jumătate de oră este destul de previzibilă, dar restul este destul de mișto cât să se ierte aceste lucru.

Upside Down (Canada/Franța, 2012)

Upside Down

(Canada/Franța, 2012)

Regia: Juan Solanas

Cu: Kirsten Dunst, Jim Sturgess, Timothy Spall

Rating: 2.5/5

Cred că nu este un secret faptul că filmele SF de serie B, bine făcute și fără pretenții, ocupă un loc aparte în inima mea. Formula pare destul de simplă: îți trebuie o premisă științifico-fantastică dincolo de legile fizicii și o poveste ușor de urmărit, populistă, preferabil de dragoste. În ”Upside Down”, acțiunea se petrece pe două planete gemene (la propriu), care orbitează în jurul aceluiași soare, dar fiecare cu propriul câmp gravitațional, iar povestea de dragoste este pe un tipar arhi-cunoscut: Adam (Jim Sturgess) este din Lumea de Jos, unde stau săracii exploatați, iar Eden (Kirsten Dunst) este din Lumea de Sus, al celor privilegiați. Dar relația lor este/pare imposibilă, fiindcă fiecare „ascultă” de gravitația planetei proprii, iar dacă încearcă să își inverseze gravitația încărcându-se cu greutăți de materie din lumea cealaltă încep să ia foc în mai puțin de o oră. Asta ca să nu mai vorbim de interdicția contactelor inter-planetare. 

De la început vreau să spun că ”Upside Down” nu este chiar la nivelul celor mai reușite și mai inventive SF-uri de nișă din ultima vreme. Am vorbit deja despre ”Source Code”, care mi se pare că ar conduce detașat la această categorie, dar acest film nu reușește nici măcar să îl depășească pe ”In Time” (cu care se aseamănă din mai multe puncte de vedere). Principala problemă în cazul de față este un scenariul slăbuț și o proastă negociere a ponderii pe care fiecare moment o are în filmul întreg. De exemplu, munca de birou al lui Adam ocupă mai mult timp decât curtea pe care i-o face lui Eden, iar câteva secvențe de acțiune încep și se termină brusc, aproape fără legătură cu restul lucrurilor care se întâmplă (de referință ar fi confruntarea în stil video game în interiorul scheletului unui zeppelin, greu se situat în timp și spațiu față de evenimentele din jur).

Un singur lucru salvează acest film - extraordinarele imagini, create prin combinarea unor peisaje și efecte digitale cu decoruri create în studio și inventivitatea vizuală a realizatorilor, care își imaginează două piscuri din două lumi diferite întâlnindu-se la câțiva metri distanță, un plonjon între două lumi sau o scenă de dragoste în care cei doi parteneri își anulează gravitația reciproc, plutind încolăciți în aer. Și ar fi nedrept să nu amintesc de Kirsten Dunst (despre care nu putem să uităm ca anul trecut a jucat într-un alt film cu un joc de planete) - rolul făcut de ea aici este mult peste ce ne-am aștepta de la un astfel de film. În scenele ei de început, arată un fel de tristețe reținută, care nu este evidentă pentru alte personaje, dar este evidentă pentru noi, spectatorii, care îi știm trecutul, pe care suntem pe cale să aflăm - deși ajungem să intuim deja din expresiile ei - că ea nu și-l mai amintește.