The Wolf of Wall Street (SUA, 2013)

The Wolf of Wall Street

(SUA, 2013)

Regia: Martin Scorsese

Cu: Leonardo DiCaprio, Jonah Hill, Margot Robbie, Kyle Chandler, Rob Reiner, Matthew McConaughey

Rating: 4/5

Lupul de pe Wall Street este un spectacol al exceselor. Sex, droguri, senzații tari de tot felul, tranzacții financiare și escrocherii - acestea sunt coordonatele la care Scorsese raportează viața lui Jordan Belford, broker de pe Wall Street și definiția capitalistului amoral, pe ale cărui memorii (cu același titlu) le ecranizează. Pe parcursul celor trei fucking ore de proiecție, veți avea ocazia să vedeți secvențe cu potențial antologic precum nenumărate petreceri de birou în care pitici sunt aruncați la ține sau stripperițe se iau la bătaie pentru distracția brokerilor, lungi discursuri à la Gordon Gekko, Jonah Hill înghițind un peștișor de acvariu sau o supradoza de Metaqualonă care devine un epic set-piece comedic, care durează aproximativ 15-20 de minute.

Filmul este un prilej pentru fiecare interpret să își etaleze talentele. Jonah Hill continuă traiectul ascendent al carierei sale, chiar dacă aici nu se îndepărtează foarte mult de rolurile de stoner care l-au consacrat în producțiile lui Judd Apatow. Matthew McConaughey apare în două-trei scene chiar la început, pe care probabil le improvizează, enunțând „regulile jocului” după care trăiesc brokerii de pe Wall Street. În rolul tatălui lui Belford, poreclit Mad Max, semnalăm reîntâlnirea cu Rob Reiner - importanța acestul personaj în economia filmului este minimă, dar ne bucurăm de revedere. O revelație (sau, cel puțin, o actriță de care habar n-aveam până acum) este Margot Robbie, care face o treabă excelentă în rolul soției focoase a lui Jordan Belford. Din punctul meu de vedere, cu ajutorul ei reușește Scorsese să spargă fațada hedonistă a filmului - dacă în primele imagini în care apare, Robbie pozează efectiv ca un model prezentând o colecție de lenjerie intimă, pentru ca mai apoi să devină stereotipa soție cicălitoare (cu accent & everything...), în final ea este unul dintre principalele instrumente ale căderii lui Belford (voiam să zic prăbușire, dar nu e chiar așa de dramatic) și singura „victimă” a acestuia pe care ajungem să o cunoaștem cu adevărat. Cât despre DiCaprio, din punctul meu de vedere aceasta este cea mai bună interpretare a sa, la un cu totul alt nivel față de ce am văzut la oricine în ultima vreme, într-un rol care îi solicită talentul de orator, capacitatea de over-acting (îi cam lasă în urmă, din acest punct de vedere, pe DeNiro, Pacino și Nicholson la un loc), dar și mai puțin exersata abilitate de a face comedie.

În toată această vânzoleală, întreținută de un montaj frenetic în stilul videoclipurilor pop, este greu să găsești un punct de sprijin, un moment de respiro. Nimeni nu știe însă să oprească acțiunea cu un cadru care merge direct la țintă, direct la miezul emoțional al poveștii la fel de bine ca Scorsese. Și, într-adevăr, de vreo două-trei ori, filmul părăsește acest fantasy world în care trăiește Jordan Belford, momente în care el însuși devine conștient de ceea ce i se întâmplă. Imaginea în care Belford și Teresa stau pe trotuarul din fața locuinței lor, înainte de a se despărți (probabil hoțită din vreun film din anii '50 - The Sweet Smell of Success, maybe?), este în mod particular relevantă. Cum este și fugitivul cadru în care avionul trimis să-i salveze pe „eroii” noștri de la un naufragiu explodează în mijlocul unei furtuni. Sau cadrul de final, care se întoarce asupra marilor absenți ai acestei pelicule, victimele lui Belford, pe care ni le pune în față, transformând ecranul într-o uriașă oglindă în care, probabil, am prefera să nu ne uităm. ”The Wolf of Wall Street” este departe de a fi un film moralizator. Chiar dacă satira este evidentă, iar umorul este uneori negru, filmul este totuși o comedie (la proiecția la care am fost eu - cu sala plină - publicul a râs aproape în continuu). Dar, este adevărat, dincolo de spectacolul exceselor, imaginea lumii în care trăim este  „neprietenoasă”, iar observațiile lui Scorsese sunt destul de acide. 

12 Years a Slave (SUA/UK, 2013)

12 Years a Slave

(SUA/UK, 2013)

Regia: Steve McQueen

Cu: Chiwetel Ejiofor, Michael Fassbender, Lupita Nyong'o, Sarah Paulson, Benedict Cumberbatch, Paul Giamatti, Brad Pitt, Paul Dano

Rating: 3/5

Povestea americanului Samuel Northup, după a cărui memorii este adaptat scenariul lui ”12 Years a Slave”, era probabil povestea multor afro-americani „liberi” în America secolului al XIX-lea și una care a fost prea rar spusă (cel puțin în cultura mainstream). Ignorându-se faptul că aveau documente care să ateste că nu sunt sclavi, oameni precum Samuel erau efectiv răpiți și trimiși spre vânzare către proprietarii de plantații din Sud, cu slabe speranțe de a ieși vreodată din robie. La punerea în scenă pe marele ecran a acestei povești s-a înhămat regizorul scoțian (dar de culoare) Steve McQueen (Hunger, Shame), alături de un interpret până acum ușor marginalizat, Chiwetel Ejiofor, și o întreagă armată de star-uri și character actors albi -Fassbendeer, Cumberbatch, Pitt, Giamatti, Dano etc. 

Cel mai bun lucru care se poate spune despre ”12 Years a Slave” este că arată senzațional. Este cineva greu de descris care face ca Sudul american să furnizeze imagini de o frumusețe ieșită din comun, indiferent cât de detestabile sunt evenimentele filmate. Iar DOP-ul Sean Bobbit profită din plin de peisajele naturale parcă tot timpul înverzite, de spațiile largi deschise ale plantațiilor și de arhitectura și costumele epocii (probabil că scenografii, location managerii și costumierii merită și ei câteva cuvinte de laudă aici). În plus, cum îi stă în obișnuință lui McQueen, nu lipsesc cadrele „lungite”, care insistă asupra unei acțiuni sau unui personaj. Cea mai citată este, deja, scena în care Solomon atârnă într-un ștreag în așteptarea Stăpânului care să îl salveze. Dar mai eficientă mi se pare imaginea în care Solomon privește parcă absent în depărtare, după ce unul dintre albii mai răsăriți la minte (și interpretat de unul dintre producătorii filmului, Mr. Angelina Jolie) îi promite că va lua demersuri pentru a-i asigura eliberarea. Și, bineînțeles, pe ici-colo apar și câteva ilustrări vizuale „artistice” de efect, precum imaginea scrisorii pe care Solomon o arde pentru a nu fi descoperit, și care se preface în scrum, iar apoi dispare de tot în întunericul nopții.

Cel mai rău lucru care se poate spune despre film este că nu simți cei 12 ani din titlu. Mai degrabă, par să fi trecut doar vreo trei-patru anotimpuri (și acelea toate veri) pe diferite plantații (în funcție de cum Solomon este vândut sau închiriat diverșilor Stăpâni). Dacă ar fi să fac o comparație injustă, „Django Unchained” mi s-a părut mult mai eficient în a arăta (fie și prin mijloace... metaforice) cruzimea cu care erau tratați negrii în acea vreme. Nu că Steve McQueen s-ar da înapoi de a filma biciuiri, abuzuri și umilințe, care nu sunt niciodată nici cu adevărat deranjante, nici 100% integrate poveștii și arareori conving. Secvența cea mai problematică este cea în care Solomon este obligat de stăpânul Epps (Fassbender) să o biciuiască pe sclava și uneori amanta cu forța a acestuia din urmă, Patsey (Lupita Nyong'o, break-out star) - dincolo de inutilitatea acestei porunci (cel însărcinat cu biciuirea sclavilor este chiar acolo), din punct de vedere moral momentul este destul de ambiguu, scena părând să existe doar ca să îl umilească și să îl pună într-o poziție cât mai servilă pe protagonistul nostru. Nu ajută nici jocul lui Fassbender, lăudat de mulți din motive pe care le înțeleg, dar pentru mine interpretarea lui nu este perfect calibrată, tonul variind mult de la o scenă la alta. Calvin Candie, he ain't! Amon Goeth, most definitely not! 

Per ansamblu, nu am avut impresia că realizatorii își doresc să exploreze subiectul în profunzime. Abordarea lor, dincolo de bunele intenții, este totuși simplistă, dar pe gustul publicului larg și aducătoare de Oscar-uri. Nu este fără momente reușite, Ejiofor este extraordinar și - evident - nu este un dezastru total, dar de ce nu mi-a plăcut mie foarte mult este mai greu de explicat. Cred că răspunsul este undeva între muzica lui Hans Zimmer (mult prea enervantă în prima oră de proiecție), între estetica de miniserie HBO și linia narativă mult prea clară și plină de morale pe care filmul se înscrie încă din prolog. Sper ca Steve McQueen să nu continue să mă dezamăgească pe viitor, dar tot ce era fascinant și „nou” în Hunger a lipsit în ultimele sale două lungmetraje. Shame...

Our Sunhi (Coreea de Sud, 2013)

U ri Sunhi

(Coreea de Sud, 2013)

Regia: Hong Sang-soo

Cu: Yu-mi Jeong, Jae-yeong Jeong, Sang Jung Kim

Rating: 3.5/5

Parcă doar ieri scriam despre ultimul film al lui Hong Sang-soo, ”Nobody's Daughter Haewon” și iată că a apărut încă unul! Cum ne-a obișnuit deja regizorul coreean, povestea nu este foarte diferită de filmul anterior (și nici de cele mai „vechi”). În prim-plan avem o tânără studentă a Academiei de Film, care are planuri de a pleca în străinătate. În jurul ei gravitează trei bărbați, regizori și/sau profesori de cinema, de diferite vârste, care nu se pot abține să nu fie atrași de această Sunhi (mai tânără decât oricare dintre ei). Cele aproximativ 85 de minute ale filmului sunt compuse din plimbări prin Seul și destăinuiri îmbibate de alcool în baruri cu nume aparent sugestive (Arirang, Gondry), de-a lungul cărora Sunhi are cam aceeași conversație cu fiecare dintre bărbați, iar aceștia, la rândul lor, se confesează unul altuia.

Poate că de data aceasta „magia” lui Hong nu a mai funcționat la fel de bine ca în cazul ultimelor sale filme (vezi și ”In Another Country”), dar și scara la care lucrează este „mai mică”. Lipsesc artificiile de structură (de genul trei povești într-una singură în care aceeași actriță joacă trei personaje diferite) sau ambiguitățile temporale (precum în ”The Day He Arrives”) și nici măcar nu suntem tratați cu o secvență onirică, un vis criptat al personajului principal care pare să îi rezolve toate problemele. Faptul că ”Our Sunhi” privește un pic mai direct intimitatea personajelor sale, cu mai puține provocări, este de apreciat, dar este în același timp ușor frustrant pentru spectatorul care poate își dorește să vadă mai mult decât aceleași dialoguri repetate de diferite personaje.

Și totuși, în tot acest timp, Hong Sang-soo ne dirijează abil din spatele camerei. Modul în care filmul este decupat scoate în evidență „virtuțile” planului-secvență, iar mizanscena lui Hong condensează în fiecare dintre acestea tensiuni și sentimente puternice cărora personajele sale nu știu cum să le facă față. Sunt edificatoare despărțirile lui Sunhi de bărbații cărora le cade cu tronc: alături de profesorul de la care a cerut o scrisoare de recomandare părăsește cadrul ținându-se de mână, în timp ce pe unul dintre regizorii mai în vârstă îl abandonează în fața casei după o sărutare prelungă. Dar lovitura de maestru este ultimul cadru al filmului - după ce Sunhi dispare din peisaj (după o succesiune de imagini perfect montate), cei trei bărbați, perfect sincronizați în mers și în gîndire, vizitează un palat, în timp ce o descriu pe Sunhi cu aceleași cuvinte: „ciudată”, „curajoasă”, „retrasă”, „dispare perioade lungi de timp” etc. Această descriere, total ambiguă și care amintește de un procedeu de agățat explicat în ”The Day He Arrives”, atestă o adâncă falie în comunicare, pe care personajele lui Hong nu reușesc să o traverseze, fiecare rămânând, până la urmă, un necunoscut pentru ceilalți. 

Top 15 2013

Oricât am ordonat și reordonat, nu am reușit să ajung la un top 10 care să mă mulțumească. Așadar, for one time only (bănuiesc), topul cu cele mai bune filme ale anului va cuprinde 15 „norocoase”. Dar nu le voi ierarhiza decât pe primele 5, pentru că de acolo în jos alegerile ar deveni din ce în ce mai dificile (și mai meschine)

Beasts of the Southern Wild

1. Beasts of the Southern Wild (Benh Zeitlin) - review
2. Spring Breakers (Harmony Korine) - review
3. Django Unchained (Quentin Tarantino) - review
4. La vie d'Adèle (Abdellatif Kechiche) - review
5. Gravity (Alfonso Cuarón) - review

Pozițiile 6-15 în ordine alfabetică:
Barbara (Christian Petzold) - review
Blue Jasmine (Woody Allen) - review
Domestic (Adrian Sitaru) - review
Faust (Aleksandr Sokurov)
Inside Llewyn Davis (Joel & Ethan Coen) - review
Lincoln (Steven Spielberg) - review
Passion (Brian De Palma) - review
Silver Linings Playbook (David O. Russell) - review
Tanta agua (Ana Guevara, Latitia Jorje) - TIFF review
Zero Dark Thirty (Kathryn Bigelow) - review

Spring Break Forever!

Observații: 

• Am decis să nu includ decât filme care au rulat în premieră în perioada 1 ianuarie - 31 decembrie 2013, în cinematografele din Cluj. Astfel a fost exclus (printre altele) Before Midnight, care a rulat doar în București (pentru că așa gândesc distribuitorii noștri). Ceea ce e păcat, pentru că după părerea mea este cel mai bun film din trilogia lui Linklater.
• Singurul film despre care nu am scris o „recenzie” este Faust, pe care l-am văzut în urmă cu peste 2 ani... Altă bilă albă pentru distribuitori.
• Comparativ cu topurile din anii trecuți, sunt mult mai multe filme americane (sau, mă rog, regizate de americani, unele dintre ele fiind finanțate în Europa). În rest, patru filme europene (unul francez, unul nemțesc, unul rusesc și unul românesc, for good measure) și unul uruguayan.
• Cinci regizori „recidiviști”: Allen, the Coens, Cuarón, Spielberg și Tarantino.

 

Faust

Top Ten 2012
Zece filme proaste din 2013
Topul filmelor românești din 2013

Top 5 Filme Românești 2013

Yey! Încă un an în care am reușit să aduc cinci filme românești într-un top de care să nu îmi fie rușine! Singurul regret este că nu am reușit să văd „Sunt o babă comunistă”, iar pentru a-mi face treaba mai ușoară am ignorat cele câteva documentare pe care le-am văzut la cinema (vezi „Evrei de vânzare” și „Afacerea Tănase”). În rest, sunt perfect împăcat cu alegerile mele și cu ordinea în care le voi numi. Here we go! 

„Domestic” (r. Adrian Sitaru)

1. Domestic (Adrian Sitaru) - review
2. Când se lasă seara peste București sau Metabolism (Corneliu Porumboiu) - review
3. Poziția copilului (Călin Peter Netzer) - review
4. Rocker (Marian Crișan) - review
5. Roxanne (Valentin Hotea) - review

„Rocker” (r. Marian Crișan)

Zece filme proaste pe care le-am văzut în 2013

Ultimul week-end al anului este dedicat recapitulărilor și topurilor. Începem, ca de obicei, cu dudele. Trebuie să menționez că am încercat să mă feresc de filmele proste în 2013, așa că acesta nu este un top 10 propriu-zis, ci doar o enumerare a celor mai nefericite experiențe cinematografice pe care le-am avut în acest an. În ordine alfabetică, acestea au fost: 

”The Bling Ring”

Arthur Newman (regia Dante Ariola) - trailerul îl prezenta ca pe o comedie. Filmul în sine a fost unul dintre cele mai plictisitoare și mai lipsite de direcție producții la care am asistat tot anul. Cei doi protagoniști, Colin Firth și Emily Blunt sunt complet irosiți.

The Bling Ring (Sofia Coppola) - personajele principale ale filmului sunt o ceată de adolescenți superficiali, produse ai culturii tabloide și ai consumerismului. Dar filmul reușește să fie chiar mai superficial decât ei. Pentru niciun moment nu am avut senzația că urmăresc oameni reali, ci caricaturi sau cut-out-uri din carton. Am vrut să-mi placă, am vrut să fie un alt fel de ”Spring Breakers”, dar în schimb a fost una dintre cele mai mari dezamăgiri ale anului.

Condamnat la viață (Bogdan Dreyer) - un film de care, în varianta în care a ajuns în cinematografe, s-au dezis atât interpreții străini (Keitel și Depardieu) cât și  regizorul. Ce să mai spun? Când un film de Sergiu Nicolaescu ajunge să mi se pară un „original” desecrat de un remake, nu mai am cuvinte. Totuși, am scris mai pe larg aici.

Delivery Man (Ken Scott) - am văzut filmul ăsta din greșeală și asta ar trebui să vă spună totul (în programul inițial era trecut ”The Butler”, care a câștigat destulă bunăvoință din partea mea ca să nu intre în acest top). Pentru Ken Scott este un remake al filmului său anterior, ”Starbuck”, iar pentru Vince Vaughn este doar un nou punct într-un șir parcă interminabil de eșecuri. 

Originalitatea lui ”Elysium”

Elysium (Neill Blomkamp) - nu mi-a plăcut mie ”District 9” foarte mult, dar cred că erau multe lucruri de admirat în acel prim film al lui Blomkamp. Care parcă nu a păstrat nimic din ceea ce a asigurat succesul acelui film, în afară de așa-zisa alegorie politică, la fel de transparentă (și la fel de subțire). ”Elysium” este un SF lipsit de imaginație,dar compensează prin bugetul considerabil și prin pretenția de a fi important.

The Hobbit: The Desolation of Smaug (Peter Jackson) - Enough is enough! Dacă în ultima vreme regizori precum J.J. Abrams, Alfonso Cuaron sau (într-o mai mică măsură) Christopher Nolan au încercat să schimbe prejudecățile despre blockbusterele și francizele pe care Hollywood-ul ni le servește fără discernământ, Peter Jackson pare de-a dreptul „retrograd”. A doua parte din trilogia ”The Hobbit” este un exces - două ore și jumătate de acțiune anostă, CGI de calitate variabilă, dialoguri înflorite și probabil cel mai brusc (și mai stupid) final al tuturor timpurilor. 

The Internship (Shawn Levy) - Wow, două filme cu Vince Vaughn și niciunul cu Nicolas Cage! Există un singur cadru interesant în acest film, cel în care îl vedem pe Vince scrutând Google-ul din spatele ecranului calculatorului. Nu foarte original, dar totuși... În rest, multă vorbărie și puține glume reușite, iar săracul Owen Wilson se chinuie degeaba să injecteze un pic de charismă în această comedie fără râsete. 

”The Internship”, cu Vince Vaughn, cel mai nefericit actor al anului

Nu sunt faimos, dar sunt aromân (Toma Enache) - un film plin de bune intenții, dar de un amatorism imposibil de apărat. Probabil l-aș fi numit cel mai prost film al anului dacă aș fi simțit că am contextul necesar. Totuși, rămâne ca un fel de novelty item, fiind vorbit aproape integral în aromână (un pic de engleză strecurată pe ici-colo). 

The Purge (James DeMonaco) - premisă relativ ok, succes de box-office deloc de neglijat, o continuare în lucru... Dar e atât de anost, atât de repetitiv, atât de umplut de toate clișeele posibile și imposibile... 

Trance (Danny Boyle) - un puzzle fără sens; un dezastru, pur și simplu. Danny Boyle este un regizor inconstant, capabil să cucerească ocazional atât publicul și criticii cu filme sale frenetice, (pseudo-)non-conformiste, hiperkinetice. ”Trance” pare un afront adus fanilor care îi adoră fiecare realizare, iar pentru noi ceilalți, care nu mai așteptăm cine știe ce capodoperă de la Boyle, nu prezintă niciun interes.

Fruitvale Station vs. Blue Caprice

Egalitatea rasială este încă o utopie în SUA, dar anul acesta industria americană de film (atât mainstream cât și indie) a produs un volum fără precedent de filme cu subiecte black. ”12 Years a Slave” (pe care încă nu l-am văzut) e pe cale să câștige câteva Oscaruri serioase, ”The Butler” a cucerit box-office-ul, dar în cele ce urmează vreau să vorbesc despre două producții independente, care - ambele pornind de la evenimente reale - fac o radiografie a ceea ce înseamnă experiența americanilor de culoare, de ambele părți ale legii. 

Fruitvale Station

Regia: Ryan Coogler

Cu: Michael B. Jordan, Octavia Spencer, Melonie Diaz

Rating: 3/5

În noaptea de anul nou 2009, un tânăr afro-american a fost împușcat de un polițist, revelând nu doar nerespectarea vreunui protocol, ci și rasismul (mai mult sau mai puțin) latent al oamenilor legii. Alegând o abordarea cât mai realistă posibil, Ryan Coogler, aflat la primul lungmetraj, ne prezintă ultima zi din viața lui Oscar Grant (Michael B. Jordan) - tată la doar 22 de ani, drug dealer cu juma' de normă, fost pușcăriaș, care tocmai și-a pierdut slujba legală la un supermarket. Încercările sale de a-și pune viața în ordine sunt curmate brusc de un eveniment pe cât de tragic, pe atât de stupid. ”Fruitvale Station” este un film de protest, dar este unul foarte bine făcut, Coogler menținându-și privirea asupra lui Oscar, din care nu face nici o victimă, nici un erou, ci un bărbat în carne și oase. Defectele sale (ca tată, ca, fiu, ca om) sunt afișate cu sinceritate, iar charisma lui Michael B. Jordan ne câștigă de partea lui.

Blue Caprice

Regia: Alexandre Moors

Cu: Isaiah Washington, Tequan Richmond, Tim Blake Nelson

Rating: 2.5/5

Cazul care a inspirat acest film este mult mai notoriu, încât eu îmi amintesc foarte bine reportajele de știri care îl prezentau acum 11 ani (la sfârșitul lui 2002). John (Isaiah Washington) și „fiul său” adolescent Lee (Tequan Richmont) vin în State din Caraibe. John încearcă să recâștige custodia copiilor săi, dar fosta nevastă a obținut un ordin de restricție. Frustrarea crescând la cote insuportabile, pornirile antisociale ale lui John ajung la suprafață. Lee, părăsit de mama sa biologică, este ușor de spălat pe creier și devine instrumentul prin care John își va declanșa răzbunarea asupra întregii Americi. Culoarea pielii protagoniștilor pare nesemnificativă, dar pe măsură ce filmul progresează încep să se adune indiciile care îi plasează pe aceștia la periferia societății (negrii sunt o țintă pentru ofițerii de recrutare ai Armatei, John este privit de către nevasta prietenului său alb ca un obiect sexual etc.) În ciuda unul set-up foarte reușit (în care construiește atent relația „tată”-„fiu” din centrul acestei povești), a imaginii elegante și interpretărilor excelente, regizorul Alexandre Moors (tot debutant) ratează ultimul act, care este mult prea rarefiat din punct de vedere narativ și cam prea meditativ pentru a avea punch-ul necesar.

Redemption (Portugalia/Franța/Germania/Italia, 2013)

Redemption

(Portugalia/Franța/Germania/Italia, 2013)

Regia: Miguel Gomes

Voci: Maren Ade, Jaime Pereira, Donatello Brida, Jean-Pierre Rehm

Rating: 4.5/5

Sfârșitul anului este momentul în care încerc să văd cât mai multe dintre filmele „importante” lansate în acel an (fie că este vorba de câștigătoare la mari festivaluri, indie-uri americane, curiozității asiatice sau blockbustere pe care nu am simțit nevoie să dau banii la cinema). Evident, este imposibil să ajung „la zi”, din mai multe motive – în primul rând lipsa de timp, iar apoi accesibilitatea redusă a celor mai multe filme „internaționale” (unele dintre ele nu au distribuitori încă în țări civilizate, darămite la noi). Însă nu știi niciodată de unde sare iepurele și titluri despre care nu știam nimic înainte ajung printre preferatele mele. Așa a fost cazul anul acesta cu cel mai recent film al lui Miguel Gomes (care a regizat unul dintre cele ma bune două filme ale anului trecut – ”Tabu”), un documentar construit din imagini de arhivă ce durează doar 26 de minute. 

”Redemption” începe ca un ecou al celei de-a doua părți din ”Tabu”. Pe măsură ce imagini cu diferite ritualuri africane se derulează pe ecran, vocea unui băiat (Jaime Pereira) citește o scrisoare către părinții săi. Ne dăm seama că ne aflăm undeva în anii '70, iar copilul le scrie din Portugalia părinților săi din Angola, fostă colonie portugheză. Apoi, pe fundalul unor imagini din Milano-ul industrial de după WW II și a unei scene din „Miracolo a Milano” al lui De Sica, un bărbat aparent mai în vârstă (Donatello Brida) își povestește tinerețea, din care subliniază rezistența anti-fascistă și o dragoste pierdută. Oare fosta sa iubită mai trăiește, dacă își mai aduce aminte de el? În treacăt, se întreabă și dacă l-a votat sau nu. Imediat ne mutăm în Franța, vedem o familie recreându-se în zăpadă, iar un bărbat middle-aged (Jean-Pierre Rehm) îi scrie fiicei sale, regretând că nu este și nu va fi niciodată un tată mai bun și, de asemenea, menționând în treacăt că urmează niște alegeri la care participă, a căror rezultat este însă deja prefigurat de sondajele de opinie. Iar în final, ne întoarcem în trecut, în Germania de Est, unde o femeie (Maren Ade) își sărbătorește nunta. Ne spune că și ea și soțul ei sunt oameni de știință, iar că uniunea lor este motiv de bucurie pentru întregul Partid. Dar ea nu își poate scoate din cap o melodie semnată de fascistul Wagner și, în ceea ce ar trebui să fie cea mai fericită zi din viața sa, realizează cât de lipsită de libertate este viața ei. Acest capitol este cel mai inventiv din punct de vedere vizual, peste imagini cu un cuplu în ziua nunții suprapunându-se ecuații și filme științifice în care diferite substanțe cristalizează și se propagă în spațiu.

De pe genericul de final aflăm că cei patru pe care i-am auzit sunt - în ordinea apariției - Pedro Passos Coelho (actual premier „auster” al Portugaliei), Silvio Berlusconi, Nicolas Sarkozy și Angela Merkel. Totuși, chiar dacă imaginile (și chiar și textele) creionează un portret destul de dur al Europei aflate în plină criză economică (sau trezindu-se mahmură după aceasta), cred că filmul lui Gomes își propune să meargă un pic mai departe de atât. Dincolo de politica pe care acești oameni o practică, interesul său este să găsească ceva personal, ceva necunoscut, ceva uman care să îi definească. În scrisorile lor există detalii reale, verificabile istoric, cărora li se adaugă elemente fictive. Unele sunt mai credibile decât celelalte - de exemplu, pare greu de crezut că premierul bunga-bunga ar visa la pensie o iubită pierdută în adolescență; dar poate scopul este chiar să inventeze o imagine personală mult diferită de cea publică. În schimb, mult mai mare credibilitate are episodul Sarkozy, cu rateurile sale de familist. Iar episodul Merkel este probabil cel mai marcant, dezvăluind o personale puternică într-o lume dominată de interdicții, privațiuni și ipocrizie, în care de-abia se întrezărește o rază de speranță că lucrurile ar putea vreodată să fie mai bune.

Explorând teme similare (retrăirea trecutului, adevărul personal vs. cel istoric, memoria colonialismului), ”Redemption” este totuși mai mult decât un simplu corolar angajat politic al lui ”Tabu”. Să îl încadrezi într-un gen este destul de dificil. Este un film de montaj, un pseudo-documentar și un eseu cinematografic. Pe mine m-a trimis cu gândul la Chris Marker și James Benning (vezi ”Deseret” și ”One Way Boogie Woogie”). Sensibilitatea aparte pe care acest film o emană probabil că nu este din întâmplare: pe genericul de final, la capitolul montaj, li se mulțumește pentru participare studenților de la Le Fresnoy, promoțiile Raoul Ruiz și Chris Marker, doi maeștri recent dispăruți ai unui anume tip de cinema - universal și personal în același timp. ”Redemption” spune, în același timp, la fel de multe lucruri despre Europa de astăzi, despre liderii ei, cât despre autorul său, pe care îl așteptăm să revină cu noi filme la fel de pasionante. 

Inside Llewyn Davis (SUA/Franța, 2013)

Inside Llewyn Davis

(SUA/Franța, 2013)

Regia: Joel & Ethan Coen

Cu: Oscar Isaac, Carey Mulligan, Justin Timberlake, John Goodman, F. Murray Abraham

Rating: 4/5

Premiat cu Grand Prix la Cannes anul acesta, filmul ne oferă încă un exemplu de protagonist din tipologia preferată a fraților Coen: ratatul căruia i se întâmplă lucruri nasoală, fără niciun motiv. Llewyn Davis este un cântăreț de folk în Greenwich Village, New York la începutul anilor '60, care - în ciuda talentului real - nu reușește să-și demareze cariera. Vedem aproximativ o săptămână din viața lui - cea în care, probabil, va lua decizia dacă merită să continue în aceeași direcție sau să își abandoneze visurile - pe care o petrece certându-se cu prieteni vechi și noi, petrecând aproape fiecare noapte pe o altă canapea, în eterna căutare a unui bacșiș, unui gig, unei audiții...

”Inside Llewyn Davis” este cel mai melancolic film al fraților Coen. Până și în ”No Country for Old Men” tristețea șerifului era „temperată” de elementele de thriller, noir sau western inserate în scenariu. Nimic de genul aici. Și nici excentricitățile obișnuite ale Coenilor - cu excepția lui John Goodman, pe care probabil îl lasă să facă ce vrea el de fiecare dată. (Aici, el este un cântăreț de jazz care îl terorizează pe Llewyn pe parcursul unei lungi călătorii cu mașina înspre Chicago.) Iar deși frații nu sunt la fel de cruzi cu personajul lor principal cum sunt cu cel din ”A Serious Man”, este clar că Llewyn Davis nu are nicio șansă la succes. Aici intervine Oscar Isaac, pentru care acesta este rolul carierei sale (de până acum) și de care se achită cu brio. O mare parte din succesul filmului se datorează modului în care acesta interpretează un personaj destul de antipatic de fapt și uneori egoist, dar pasionat de arta sa, foarte talentat, însă înconjurat de mediocrități sau de persoane care nu îl apreciază la adevărata valoare.

Era oarecum de așteptat ca Coenii să apeleze la unul dintre motivele lor preferate - pisica lui Schrodinger (vezi și ”The Man Who Wasn't There” și ”A Serious Man”). Sigur, de data aceasta celebrul exercițiu de gândire cu pisica închisă într-o cutie care este în același timp vie și moartă nu mai este enunțat, dar Llewyn este constant în compania unei pisici tărcate, care este sau nu este aceeași pisică pe care trebuie să o restituie prietenilor săi din Upper East Side. La sfârșit aflăm că pisica se numește Ulise, aluzie la mitul preferat al fraților Coen. Impresia mea este, însă, că în ”Inside Llewyn Davis”, ei își deconstruiesc propria interpretare a mitului pe care o dau în ”O, Brother, Where Art Thou?” (un alt film cu atmosferă de folk). Llewyn Davis este un Ulise patetic, care nu pare să știe încotro se îndreaptă. Mai mult, frații Coen forțează povestea într-o structură ciclică - mai mult Sisif decât Ulise. Momentul-cheie ar fi cel în care Llewyn trece cu mașina pe lângă orașul unei foste iubite (cu care a aflat recent că are un copil) și nu oprește. Ceea ce ar putea însemna că nu recunoaște proverbialul drum spre casă... Dar, pe de altă parte, existența acestui „drum” către fericire ar însemna că Universul nu este atât de random pe cât ni-l prezintă frații Coen. 

Descris astfel, filmul ar putea părea deprimant și cinic, dar vă asigur că nu este doar atât. Dincolo de povestea propriu-zisă, pentru frații Coen acest film este un prilej de a vizita New York-ul anului 1961, pe care operatorul de imagine Bruno Delbonnel îl filmează „spălăcit”, în nuanțe atenuate de gri, verde și maro, creând imagini îmbibate în nostalgie, dar palpabile în același timp. Acesta este background-ul în care se va naște un val de interpreți folk, care va prinde ulterior aripi (odată cu apariția lui Dylan, Joan Baez etc. și impulsionat de mișcarea hippie). Nu este întâmplător că acțiunea se petrece în această perioadă de timp. Llewyn Davis a investit deja mulți ani în muzică și a suferit mult (nu toate din vina lui), încât a ajuns, după cum chiar el ne spune, să se simtă „obosit”, înainte ca valul să fi pornit. El este omul potrivit, în locul potrivit, dar nu chiar la momentul potrivit. Cu toate acestea, cântecele de pe coloana sonoră sunt cireașa de pe tot și cel mai îndrăgibil element al filmului. Multe dintre ele sunt compoziții originale și sunt interpretat chiar de Oscar Isaac, alături de partenerii săi de ecran - Justin Timberlake, Carey Mulligan sau Adam Driver.

Computer Chess (SUA, 2013)

Computer Chess

(SUA, 2013)

Regia: Andrew Bujalski

Cu: Kriss Schludermann, Tom Fletcher, Wiley Wiggins

Rating: 3.5/5

Maestru mumblecore Andrew Bujalski se poate să fie realizat cel mai absurd și mai improbabil film al anului. ”Computer Chess” este filmat în alb-negru, cu camere video de acum 30 de ani, iar acțiunea se petrece la începutul anilor '80, în jurul unei convenții de șah pe calculator. Astfel, într-un hotel din Austin, Texas, se reunesc câteva echipe de calculatoriști, iar programele scrise de aceștia vor juca șah unul împotriva celuilalt. Mașina câștigătoare va avea apoi șansa să concureze cu un „grandmaster” în carne și oase. Urmează o serie de dialoguri pline de jargon tehnic, încurcături (de exemplu: sala de conferințe trebuie împărțită cu un grup de practicanți New Age) și câteva mici drame personale.

Sub aparența unei simple comedii / mocumentar, Bujalski dezvăluie treptat o că mica lume pe care o filmează este mult mai complex decât pare. Personajele sale, toate în căutarea unei perfecțiuni matematice, se dovedesc a fi teribil de umani, dar tocmai cu această latură umană le este greu să trăiască. De aici izolarea în care trăiesc aproape toți, făcând imposibilă stabilirea unor relații inter-umane adevărate (vezi eșecul apropierii celor doi studenți de sexe opuse) și garantând o competivitate de-a dreptul maladivă. Micro-cosmosul șahului pe calculator este un furnicar de orgolii rănite, oportunități ratate, agorafobie, corupție și teorii ale conspirației. 

Viziunea asupra omenirii este una destul de crudă. Plasându-și povestea într-o vreme în care zorii tehnologiei care va schimba lumea începeau să se întrevadă, Bujalski găsește o foarte originală modalitate de punere în scenă a unui mare conflict al epocii moderne - inteligența umană vs. inteligența artificială. Cronenberg este invocat, probabil, în câteva dintre secvențele cele mai inventive din punct de vedere vizual (dar și tematic). De exemplu, chiar la sfârșitul filmului, o prostituată își îndepărtează o parte din perucă, descoperind o gaură în craniu. Însă și mai frapant este momentul în care, într-un flashback, computerul răspunde întrebării programatorului „Cine ești?” cu o foarte scurtă imagine ecografică a unui fetus în uter, după care se închide.