Nan guo zai jian, nan guo AKA Goodbye South, Goodbye (Taiwan, 1996)

Nan guo zai jian, nan guo AKA Goodbye South, Goodbye

(Taiwan, 2006)

Regia: Hsiao-hsien Hou

Cu:  Hsiang Hsi, Kuei-Ying Hsu, Annie Shizuka Inoh

Rating: 4/5

O poveste aparent complicată despre doi tineri care încearcă să pună la cale diferite planuri pentru a se îmbogăți rapid, într-o lume în care oamenii de afaceri, politicienii și autoritățile conduc astfel de scheme mult mai dibace. ”Goodbye South, Goodbye” are o dimensiune existențialistă și este și un denunț al corupției care pătrunde în toate păturile unei societăți, dar impresionează cel mai mult ca povestea unor tineri care încearcă să își găsească un rost în această lume.

Filmul este compus aproape exclusiv din planuri secvență, care implică adesea mișcări complicate ale aparatului de filmat, acesta urmărind personajele dintr-o cameră în alta sau plonjând asupra lor de la nivelul unei macarale. Până și unele cadre statice devin dinamice - cele filmate de la bordul mașinilor sau din trenuri. Cu toate acestea, compozițiile sunt de regulă pe un singur plan, rareori mizanscena îngăduie existența unui al doilea plan și intersectarea dintre acestea: de obicei, subiectul rămâne același pe parcursul întregului cadru, indiferent cât de lung este acesta. Oricum, ”Goodbye South...” este un film bine gândit vizual, iar camera surprinde viețile acestor tineri cu tot ce este mai inutil și mai futil în ele, cu excepția a câtorva momente de eliberare, precum plimbarea pe motociclete care apare pe cele mai multe postere ale filmului.

”Goodbye South, Goodbye” a participat în Competiția Oficială de la Cannes fără să câștige nimic, dar a fost (parțial măcar) reînviat odată ce a fost numit unul dintre cele mai bune 3 filme ale decadei de către redacția „Cahiers du cinema”. Merită redescoperit și în mileniul al III-lea...

BAFTA 2011 Aftermath...

Predicțiile sunt aici. Am nimerit 14 din 23, ceea ce nu e rău (dar nici excelent...) Cât despre premiile propriu-zise, în limita a ce pot comenta:

The Good Stuff:

- David Fincher a primit premiul pentru regie.

- faptul că ”Alice in Wonderland” a primit premii pentru machiaj și costume vine în recunoașterea unui film care se remarcă prin combinarea acestora cu decorurile, CGI-ul și imaginea (chiar dacă 3D-ul este execrabil).

- premiile pentru efecte vizuale, sunet și decoruri sunt exact cât merită ”Inception” (și le-am ghicit pe toate).

The Not-So-Good Stuff:

- cred că nu era cazul ca ”The Kings's Speech” să primească și marele premiu pentru Best Film și cel mai micuț pentru Outstanding British Picture. Nu strica ca acesta din urmă să fie acordat unui film mai „mic”.

- Tom Hardy? Really?

Season of the Witch (SUA, 2011)

Season of the Witch

(SUA, 2011)

 

Regia: Domininic Sena

Cu: Nicolas Cage, Ron Perlman, Claire Foy, Ulrich Thomsen

Rating: 2/5

Doi cavaleri care au dezertat din Cruciade (Cage și Perlman, în toată splendoarea lor) se angajează să transporte o presupusă vrăjitoare (Foy) către o mănăstire care posedă o carte specială destinată alungării spiritelor malefice. Lor li se alătură un preot (Stephen Campbell Moore), un cavaler cu accent nordic (Ulrich Thomsen, un actor danez cu multe roluri bune la activ, printre care ”Festen” și ”Brødre”), un șarlatan care știe drumul (Stephen Graham, mai puțin comic relief decât ne-am aștepta) și un foarte tânăr băiat de altar care își dorește să fie cavaler (Robert Sheehan), iar Christopher Lee este cardinalul lovit de ciumă care îi trimite pe toți aceștia în misiune.

Acum, eu am o toleranță foarte ridicată în ceea ce îl privește pe Nicolas Cage. Cu toate că filmele pe care le alege (și care par să iasă pe ecrane cam unul la fiecare două luni) sunt 80% oribile, de multe ori prestația lui (uneori campy, alteori over-the-top) merită banii (sau timpul de download). Restul de 20% sunt filme precum ”Matchstick Men”, ”Adaptation.”, ”Bad Lieutenant” sau chiar ”Kick-Ass”, care compensează pentru toate ”Wicker Men”-urile și ”Knowing”-urile din cariera sa. Problema cu ”Season of the Witch” (care îl reunește pe Cage cu Dominic Sena, care a regizat remake-ul la ”Gone in 60 Seconds”) este că scenariul este atât de slab, iar realizarea atât de banală încât este dureros să vezi actori talentați precum Cage, Perlman și Thomsen nefăcând nimic. Filmului îi lipsește umorul, care l-ar fi făcut ceva mai interesant. În schimb, realizatorii mizează pe mici momente horror, care de altfel sunt bine realizate și care par să aibă rolul de a da un impuls să mai trezească spectatorul din când în când.

Mi-au mai plăcut decorurile sau, mai degrabă, modul în care atmosfera este creată într-un film care în mod evident a fost filmat în majoritatea sa într-un studio întunecat. Iar efectele speciale (în special un anumit „personaj” care apare în final) au fost mai reușite decât mă așteptam. Dar mai multe lucruri bune nu am de spus despre ultimul film al lui Nicolas Cage. Îi urez succes cu măcar unul dintre celelalte trei-patru filme care au premiera anul acesta.

BAFTA 2011 Predictions... quite right...

Britanicii (își) vor da premiile duminică. Predicțiile mele, după o poză cu gazda Jonathan Ross:

Don't suck this time, will ya?

BEST FILM: "The King's Speech"

OUTSTANDING BRITISH FILM: "Made in Dagenham" (???)

BEST ACTOR: Colin Firth, "The King's Speech"

BEST ACTRESS: Natalie Portman, "Black Swan"

BEST SUPPORTING ACTOR: Geoffrey Rush, "The King's Speech"

BEST SUPPORTING ACTRESS: Lesley Manville, "Another Year"

ACHIEVEMENT IN DIRECTION: Tom Hooper, "The King's Speech"

BEST SCREENPLAY (ORIGINAL): "The King's Speech"

BEST SCREENPLAY (ADAPTED): "The Social Network"

BEST CINEMATOGRAPHY: Roger Deakins, "True Grit"

BEST EDITING: "The Social Network"

BEST PRODUCTION DESIGN: "Inception" (sau, de ce nu, iar "The King's Speech")

BEST COSTUME DESIGN: "The King's Speech"

FILM MUSIC: Alexandre Desplat, "The King's Speech"

BEST MAKE-UP/HAIR: "Black Swan" (sau, de ce nu, iar "The King's Speech")

BEST SOUND: "Inception" (sau, de ce nu, iar "The King's Speech", dar cred ca "True Grit" e o alternativă mai probabilă)

BEST ACHIEVEMENT IN SPECIAL EFFECTS: "Inception"

BEST FILM NOT IN THE ENGLISH LANGUAGE: "Des hommes et des dieux"

BEST ANIMATED FEATURE FILM: "Toy Story 3"

ORANGE RISING STAR AWARD: Gemma Arterton

OUTSTANDING DEBUT: Banksy, Jaimi D'Cruz - "Exit Through the Gift Shop" (sau Gareth Edwards pentru "Monsters")

BEST SHORT ANIMATION: "The Eagleman Stag" (?????????????)

BEST SHORT FILM: "Rite" (?????????????)

Anim'est 2010 Remembered

 Câteva dintre scurtmetrajele românești de la Anim'est-ul de anul trecut sunt „disponibile” prin diferite cotloane ale internetului. Hopefully, o să fie și mai multe în viitor. Enjoy!

Mad World (r. Andreia Dobrota)

http://www.youtube.com/watch?v=y-ZUvuhsS_g

Soare răsare / Sunshine (r. Oana Nechifor)

http://www.youtube.com/watch?v=QhPxU7x55vw


Al nouălea limb (r. Ciprian Chivari)

http://www.youtube.com/watch?v=QhPxU7x55vw


Plus un fragment din premiatul Mátyás, Mátyás (r. Cecilia Felméri), netradus...

http://www.youtube.com/watch?v=aw5kuJdHkOM

Blue Valentine (SUA, 2010)

Blue Valentine

(SUA, 2010)

Regia: Derek Cianfrance

Cu: Ryan Gosling, Michelle Williams

Rating: 3.5/5

Filmul prezintă alternativ prezentul, în care căsătoria lui Dean cu Cindy - amândoi pe la 30 de ani - este pe cale să se sfârșească și trecutul, în care aceștia erau tineri, îndrăgostiți și de-abia s-au cunoscut. Reușita principală a lui ”Blue Valentine” este că reușește să încarce atât trecutul, care acoperă câteva luni de zile bune, cât și prezentul, din care surprinde doar aproximativ 24 de ore, cu o cantitate egală de tensiune emoțională, de pathos și de confruntări intra- și extrafamiliale. 

Nu recomand ”Blue Valentine” neapărat ca un film, deși nu se poate spune că nu este bine făcut. Mai mult, este frumos filmat (poate un pic cam glamour-izant...), soundtrack-ul este plăcut și bine folosit pentru a puncta anumite scene, iar artificiul narativ funcționează foarte bine (spre deosebire de multe alte filme în care eșuază), chiar dacă povestea începe să treneze înspre sfârșit. Dar motivele principale pentru care oricine ar trebui să vadă filmul sunt cele două interpetări din rolurile principale: Ryan Gosling și Michelle Williams. Cei doi nu numai că reușesc să intre credibil în piele a câte două personaje diferite (pentru că diferența de vârstă de simte nu doar datorită machiajului), ci reușesc să creeze legătura între tinerii pe care îi interpretează mai joviali, mai nonșalanți și mult mai adulții cu problemele lor - nesatisfacția mariajului, alcoolismul, educația fetei, câinele care a dispărut (un semn de rău augur) etc. 

Alături de Gosling și Williams, regizorul Derek Cianfrance (a cărui nume nu îmi spune nimic) reușește, prin dialoguri improvizate și prin distribuirea în roluri secundare a unor amatori, să creeze un film realist care scoate capul dintre indie-urile de duzină, mumlbecore-ul new-york-ez și dramele sexuale pretențioase. ”Blue Valentine” este un film onest despre antipozii unei relații care reușește să surprinda plăcut.

You Will Meet a Tall Dark Stranger (SUA/Spania, 2010)

You Will Meet a Tall Dark Stranger

(SUA/Spania, 2010)

Regia și Scenariul: Woody Allen

Cu: Naomi Watts, James Brolin, Antonio Banderas, Anthony Hopkins, Frieda Pinto, Gemma Jones

Rating: 3.5/5

Nu există nimic nou sau neașteptat în noul film al lui Woody Allen. Acțiunea se desfășoară în jurul unui cuplu pe cale să se despartă (Watts și Brolin), a părinților ei deja divorțați (Hopkins și Jones) și a diferitelor lor cunoștințe: șeful ei (Banderas), vecina atrăgătoare în roșu (Pinto), noua soție mult mai tânără a tatălui ei și ghicitoarea pe care mama o vizitează cu religiozitate. Aceeași combinație de intelectuali și pseudo-intelectuali nemulțumiți și nefericiți aflați în căutarea a ceva care să le dea sens vieții, pe care Allen îi propune de peste 40 de ani. Același generic, aceeași coloană sonoră seducătoare care combină swing, muzică clasică și operă. Acestea fiind spuse, în ceea ce mă privește, acest cel mai recent film al său, fără să fie grozav, atinge toate notele potrivite.

După cum m-am mai lăudat deja, am văzut toate filmele lui Woody Allen (pe unele de mai multe ori), așa încât consider că știu despre ce vorbesc. S-ar putea să nu am dreptate întotdeauna, dar știu despre ce vorbesc... ”You Will Meet a Tall Dark Stranger” este al patrulea film londonez al lui Allen, după fabuloasa excursie în Spania care a fost ”Vicky Cristina Barcelona” și scurta repoposire în New York cu ”Whatever Works”. Pe undeva, filmul amintește de ”Match Point”, prima incursiune britanică a lui Allen și unul dintre cele mai bune filme ale sale, dar nu are nici ambiția, nici profunzimea, nici bogăția acestuia, chiar dacă morala (mă rog, una dintre morale) este aceeași, pe care o creionează încă de la ”Crimes and Misdemeanors” și o exprimă foarte frumos în ultima replică a filmului. Cred totuși că, în ciuda locației diferite, ”You Will Meet a Tall Dark Stranger” împrumută cel mai mult din ”Vicky Cristina Barcelona”: o ironică, dar empatică narațiune din off, muzica de chitară (chiar dacă de data aceasta este Boccherini și nu chitară spaniolă), schema de culori,  importanțe decorurilor, încadrarea poveștii în intervalul unei singure veri etc.

Mai trebuie amintit directorul de imagine al filmului, veteranul Vilmos Zsigmond, a cărui carieră s-a sincronizat cu cinematograful american din anii '70 (”Scarecrow”, ”Deliverance”, ”The Sugarland Express” etc.), dar care a colaborat și cu Allen la câteva filme, cel mai recent fiind ”Cassandra's Dream”. În ”You Will Meet a Tall Dark Stranger”, el filmează scenele lungi de dialoguri în planuri lungi, care urmăresc personajele dintr-o cameră în alta, lucru care este benefic pentru actori, dar și pentru spectatori, care au ocazia să observe conflictele care se declanșează în timp real. Altfel, merită scoasă în evidență știința cu care acesta folosește decorurile: apartamentul înghesuit al soților Watts și Brolin, în contrast cu apartamentul steril, alb în care personajul lui Anthony Hopkins se mută cu soția sa mult mai tânără; ferestrele apartamentelor, prin care vecinii își penetrează viețile unii altora etc. 

”You Will Meet a Tall Dark Stranger” nu este un film dificil pentru actori. Banderas și Hopkins, în special, nu par să se străduie, dar nici nu e cazul. Dar Naomi Watts și James Brolin, cu aceeași dezinvoltură, interpretează totuși personaje complexe, cu care nu e greu să te identifici sau măcar să îi înțelegi. Aceștia, împreună cu stilul relaxat, mai puțin incisiv, dar ceva mai cinic al lui Allen, fac din ”You Will Meet a Tall Dar Stranger” un film plăcut, de savurat pentru ceea ce este, fără așteptări pe care nu le presupune.

Do the Right Thing (SUA, 1989)

Do the Right Thing

(SUA, 1989)

Regia și Scenariul: Spike Lee

Cu: Danny Aiello, Ossie Davis, Spike Lee, John Turturro, Samuel L. Jackson, Ruby Dee, Rosie Perez

Rating: 4.5/5

Este greu de crezut că ”Do the Right Thing” este un film vechi de peste 20 de ani. Spus așa, pare de-a dreptul arhaic, dar acest film - despre conflictul care izbucnește de nicăieri între proprietarii italieni ai unei pizzerii și locuitorii în special afro-americani ai cartierului în care acesta se găsește - este un film cu o problematică încă actuală (tensiuni rasiale etc.). Dar mai mult decât atât, filmul nu și-a pierdut din vitalitate și, datorită cuvintelor din scenariul lui Spike Lee și a regiei acestuia, pare să fii câștigat caracteristici eterne, nemuritoare.

Din punctul de vedere al punerii în scenă, aproape întreaga acțiune a filmului se petrece pe o singură stradă, iar aparatul de filmat își urmărește personajele de-a lungul acesteia în impresionante plonjeuri și tracking-uri, unele dintre acestea începând în interiorul unor locuințe, pentru ca apoi să coboară în mijlocul străzii. Spike Lee dozează inteligent unghiurile de filmare, prim-planurile, precum și modul în care sunt folosite decorurile și luminile (interiorul pizzeriei, loc de întâlnire a prejudecăților, alte interioare întunecoase, în care lumina de afară este întreruptă de aripile ventilatoarelor, seria de scări care reprezintă intrări în clădirile de apartamente, fațada roșie a clădirii în fața căreia trei bătrâni filosofează etc.) Când lucrurile devin mai tensionate (sau, uneori, ca să anticipeze evoluția faptelor), Lee înclină aparatul de filmat aproape la 45 de grade sau își filmează actorii adresându-se direct camerei.

Toată mizanscena amintește de un imens spectacol de teatru sau, mai degrabă, de o adevărată operă de stradă. În bogatul soundtrack al filmului, unele dintre motivele muzicale amintesc, de exemplu, de melodii ”Porgy și Bess” (”Summertime” cel mai adesea, având în vedere că ne aflăm într-o vară caniculară). Mai mult, anumite momente au un feeling de ”West Side Story”, dar filmul de care ”Do the Right Thing” îmi amintește cel mai mult - deși nu cred că este într-adevăr o sursă de inspirație - este ”Street Scene”, de King Vidor, din 1931, un film care se petrece și el în totalitate pe un trotuar urban, în fața unei clădiri de apartamente în care locuiesc mai multe persoane și toate dramele acestora. ”Street Scene” nu atinge probleme rasiale, dar vorbește despre efectele intoleranței, despre problemele imigranților și despre situația membrilor mai puțin norocoși ai societății.

Scena mea preferată din ”Do the Right Thing” este înspre finalul filmului. În mijlocul revoltei, când lucrurile stau să explodeze, Spike Lee, în rolul său ca Mookie, un angajat al italienilor cu pizzeria, ia un coș de gunoi, îl golește apoi îl aruncă în geamul pizzerie, strigând ”HATE!” Această scenă frapează pentru că Mookie era, până atunci, un personaj benign, mai degrabă leneș decât prejudiciat, dar acest moment pare să sugereze că ura și dorința de răzbunare pot fi trezite în fiecare dintre noi la aplicarea celui mai slab catalizator. Mai mult de atât, însă, eu cred că în această scenă Spike Lee iese din personaj și își acceptă partea sa de vină pentru toată ura care exista (și încă există) între albi, negri, asiatici etc. etc. etc.

Go Get Some Rosemary aka Daddy Longlegs (SUA, 2009)

Go Get Some Rosemary aka Daddy Longlegs

(SUA, 2009)

Regia: Ben Safdie, Joshua Safdie

Cu: Ronald Bronstein, Sage Ranaldo, Frey Ranaldo, Eleonore Hendricks

Rating: 3.5/5

Am vorbit mai demult despre ”The Pleasure of Being Robbed”, primul lungmetraj al lui Josh(ua) Safdie, cu Eleonore Hendricks în rolul principal. Pentru al doilea său lungmetraj, Joshua îl co-optează pe fratele său, Ben (amândoi fiind, de fapt, crescuți cu aparatul de filmat în mână) să îl ajute să creeze acest film vizibil auto-biografic, despre Lenny, un tată impulsiv, iresponsabil și, probabil, mizantrop, angajat ca proiecționist la un cinema din New-York, care petrece două săptămâni pe an alături de cei doi băieți ai săi (de 7 și de 9 ani). În aceste două săptămâni, Lenny trece prin toate emoțiile posibile, fără să încerce să creeze un cadru coerent și stabil în care copiii săi să crească și să se maturizeze, pentru că, probabil, nici el nu este un om matur.

Chiar dacă filmul este contemporan, nu s-ar spune că nu ar putea avea loc în anii '80, când Josh și Benny Safdie au copilărit într-o familie destrămată. Pentru rolul lui Lenny, care ține locul tatălui lor, l-au ales pe Ronald Bronstein, care face o interpretare magistrală. Vorbesc serios când spun că este, probabil, una dintre cele mai interesante portrete cinematografice create în ultimii doi ani, iar un Gotham Award pentru cel mai promițător actor pare să confirme talentul unui actor (dar și regizor al unui film din 2007, ”Frownland”) semi-profesionist. Interpreta din ”The Pleasure of Being Robbed”, Eleonore Hendricks, reapare aici într-un rol complet diferit de impulsiva și aeriana Eleonore din filmul ei precedent, în timp ce Abel Ferrara, un alt regizor new-york-ez care a lucrat mult timp la periferia industriei are un mic, dar perfid, cameo. Copiii sunt jucați de Sage și Frey Ranaldo (odraslelel lui Lee Ranaldo, chitaristul de la Sonic Youth), iar prezența lor dă un plus de autenticitate filmului, reacțiile lor fiind adesea naturale și surprinzătoare.

Stilistic, filmul se aseamănă cu ”The Pleasure of Being Robbed”. Avem aceeași cameră tremurândă care îți revelează fețele personajelor sau detaliile de decor de ca și cum le-ai privi printr-o gaură de cheie, iar privirea îți este furată de primul obiect coerent pe care îl percepi. Această privire obstruată, datorită căreia privitorul este rar conștient de întreg decorul scenei, are rolul său în percepția asupra personajelor și a dramelor lor în aceeași măsură ca și scenariul sau interpretările. Dacă în ”The Pleasure of Being Robbed” exista o secvență onirică, un vis cu ochi deschiși, Lenny din ”Go Get Some Rosemary” are un coșmar în care copiii săi nu se pot trezi din somn, un bărbat atârnă în fața geamului apartamentului său, iar Lenny strivește un țânțar uriaș care pare să îl atace. În rest, filmul păstrează aceeași atmosferă realistă, în care clasicul personaj cinematografic New-York este privit de la nivelul străzii, fără glamour, neromanțat.

Top Se7en+1 David Fincher

David Fincher a pierdut aseară premiul DGA în fața lui Tom Hooper (”The King's Speech”) și probabil că nu va câștiga nici Oscarul de Regie pentru ”The Social Network”. Dar asta nu mă împiedică pe mine să-i clasific și notez filmele într-un mic top inedit:

1. Se7en - 4.5/5

2. Fight Club - 4/5

3. Panic Room - 4/5

4. The Social Network - 4/5

5. Zodiac - 3.5/5

6. The Curious Case of Benjamin Button - 3.5/5

7. The Game - 3.5/5

-------------------------

8. Alien³ - 2/5