The Fighter (SUA, 2010)

The Fighter

(SUA, 2010)

Regia: David O. Russell

Cu: Mark Wahlberg, Christian Bale, Melissa Leo, Amy Adams

Rating: 2.5/5

Dintre cele zece filme nominalizate anul acesta pentru Cel Mai Bun Film al Anului la Premiile Oscar, ”The Fighter” pare să fie cea mai neinspirată alegere. Bazat pe întâmplări foarte adevărate, filmul spune povestea lui Micky Ward (Wahlberg) și a fratelui său din aceeași mamă, Dicky Eklund (Bale). Amâdoi sunt boxeri, dar vremea lui Dicky a trecut și acum singurele sale preocupări sunt ca Micky să devină campion mondial și să nu rămână cumva fără crack. Cred că nu mai trebuie menționat că această a doua preocupare o va eclipsa pe prima. Mama lor, jucată de Melissa Leo, este o harpie posesivă, dar noua prietenă a lui Micky (Adams) știe să îi dea replica, așa că - după o serie de evenimente nefericite care aproape că îi saboteză cariera - Micky își angajează alt antrenor și alt manager, dar își va rechema familia alături când va avea nevoie de tot sprijinul pentru a ajunge, în sfârșit, campion mondial... la categoria muscă...

Mark Wahlberg s-a luptat pentru ca acest film să fie făcut o jumătate de deceniu. El este și producătorul filmului și protagonistul acestuia, dar, poate fără să vrea (dar nu cred că fără să se bucure), i-a ridicat Oscar-ul la fileu co-star-ului său, Bale, care a slăbit câteva kilograme și dă tot ce poate din el, precum în vremurile bune, când făcea filme interesante precum ”American Psycho” sau ”El Maquinista”. Tot Oscarizată a fost și Melissa Leo, pentru care acesta este mai mult un premiu de compensație, pentru că îl merita acum doi ani, când a fost cea mai bună din competiție, pentru rolul din ”Frozen River”. Și trebuie amintită și Amy Adams, care de vreo câțiva ani încoace își tot dovedește versatilitatea, fără să fie însă recompensată cu niciun premiu. Adună nominalizări, însă...

Tot versatil este și regizorul filmului, David O. Russell, a cărui cel mai bun film este probabil ”Three Kings” (tot cu Wahlberg). În ”The Fighter”, mâna lui Russell este sigură (chiar dacă camera se leagănă un pic) și acesta face un film corect, simplificând povestea pentru a nu plictisi publicul. În plus, ”The Fighter” este acompaniat de un soundtrack aproape continuu, care conține melodii precum ”Can't You Hear Me Knocking”, o melodie de la Rolling Stones care a apărut și în ”Casino” (probabil Russell vrea să-l invoce pe Scorsese, dar nu prea îi reușește), dar și ”Good Times Bad Times”, o foarte rară apariție a celor de la Led Zeppelin pe fundalul unui film (cred că mai sunt doar două exemple notabile, ”School of Rock” și ”Almost Famous”).

A, da, și mai sunt cele câteva scene de box. Dacă e să ne amintim de ”Rocky”, ”The Fighter” are considerabil mai puțin sport. Dar asta nu ar fi o problemă. ”Raging Bull” are doar două minute de box în cele două ore de proiecție, dar acele scene sunt senzaționale și rămân adânc întipărite în mintea oricărui spectator. Problema este că scenele de luptă din ”The Fighter” sunt filmate cu camere video dintre cele disponibile la vremea la care evenimentele au avut loc (respectiv anii '90). Decizia este interesantă și aduce, poate, un plus de visceralitate anumitor secvențe, dar simpla discrepanță între calitatea imaginii de dinainte și din timpul luptelor, precum și comentariul de pe fundal te lasă cu impresia că te-ai uita la televizor. Și, din păcate, cam aceasta este senzația pe care o lasă întregul film. O dramă televizată, doar mai vulgară, cu replici „istețe” și glume ridicole, despre o familie cu probleme, dar și persecutată, a cărei membri se reunesc în final pentru a învinge. Nasol, dar bine făcut.

The Rite (SUA, 2011)

The Rite

(SUA, 2011)

Regia: Mikael Håfström

Cu: Colin O'Donoghue, Anthony Hopkins, Ciarán Hinds, Alice Braga, Toby Jones, Rutger Hauer

Rating: 2/5

”The Rite” este un film care promite mai mult decât se dovedește în stare să ofere. Începutul, care este neinspirat din punct de vedere regizoral, lasă totuși impresia că acesta nu este doar un simplu film despre exorcizări, precum cele încă câteva care au stabilit un curent oarecum la modă în ultimii ani. Dar, pe măsură ce devine din ce în ce mai clar că preotul tânăr va trebui să scoată dracul din preotul mai bătrân care a fost posedat, devine la fel de clar că ”The Rite” nu este nici un film care prezintă cazurile de posedare ca ceea ce sunt de fapt (manifestări acute ale unor boli psihice severe decompensate), nici un film care exploatează supranaturalul pentru a diseca condiția umană. Nup... ”The Rite” este un film despre un drac care intră în oameni și trebuie scos.

Singura atracție a acestui film este Anthony Hopkins, care joacă personajul secundar al bătrânului exorcist care ajunge să fie posedat într-un moment de pierdere a credinței. Oricum, Hopkins este mult mai „prezent” și mai implicat, chiar și la vârsta pe care o are, decât insipidul, dar tânărul Colin O'Donoghue, care joacă rolul preotului ucenic care trebuie să își descopere credința pentru a-l învinge pe Necurat. Hopkins joacă precum în toate rolurile sale cele mai bun, explorând limita dintre bine și rău, dintre nebunie și bun simț. Nu știi niciodată care este reacția pe care să o aștepți de la acest preot non-conformist și „surprizele” sale sunt singurele care țin filmul viu între sperieturi previzibile și o completă lipsă de suspans. Câțiva actori foarte buni, precum Toby Jones, Ciarán Hinds și Rutger Hauer sunt și ei în acest film, dar aparițiile lor (poate cu excepția lui Jones) sunt mult prea sumare pentru a conta.

Regizorul suedez Mikael Håfström a regizat un film care mi-a plăcut, ”Ondskan” (aka ”Evil”), care a și fost nominalizat la Oscar pentru film străin, precum și un horror nu chiar așa de rău după Stephen King, ”1408”, cu Samuel L. Jackson și John Cusack. În ”The Rite” nu regăsim nimic din suspansul sau vitalitatea acestor precedente filme, care chiar dacă nu erau grozave, explorau psihicul personajelor și erau bine regizate. ”The Rite” este o poveste puerilă, spusă fără chef și fără har.

RO 2010 Reminder - "Aurora"

Cel mai bun film românesc al anului trecut care nu a mai rulat anul trecut, are în sfârșit premiera oficială week-end-ul acesta (in select cities, cum ar zice americanii). Scris și regizat de Cristi Puiu, cu același Cristi Puiu omniprezent, în fiecare cadru, în rolul principal, ”Aurora” merită să își găsească un public, chiar dacă cele trei ore de proiecție vor fi cu siguranță o probă de foc până și pentru un cinefil înfocat.

Review-ul meu de acum o jumătate de an îl găsiți aici: http://poisonwhiskey.blogspot.com/2010/07/ro-2010-partea-9-aurora.html. Enjoy!

Drive Angry 3D (SUA, 2011)

Drive Angry 3D

(SUA, 2011)

Regia: Patrick Lussier

Cu: Nicolas Cage, Amber Heard, William Fichtner, David Morse

Rating: 1/5

Exploitation, baby!

M-aș uita la un film prost cu Nicolas Cage aproape oricând. Din fericire (?), în ultima vreme nu părem să ducem lipsă de așa ceva (așa cum s-a dovedit anterior aici și aici). ”Drive Angry” (nu ”Drive Angrily”, Doamne ferește!) este povestea unui fost criminal care evadează din Iad pentru a se răzbuna pentru uciderea fiicei sale. Este ajutat de Amber Heard (asta e tot ce trebuie să știți despre personajul ei)și este urmărit de ”Contabilul” Iadului, interpretat de William Fichtner. Filmul pare să continue seria de filme de serie B și personaje bizare cu care Cage s-a identificat în ultima vreme. 

”Drive Angry” este, în esență, un exploitation ieftin. Are toate elementele unui gen care a apus în anii '70, dar este acum parcă revigorat (vezi și ”Machete”): violență și nuditate gratuite, mașini rapide, vedete și pseudo-vedete, arme de toate felurile etc. Pe de o parte, este interesant să vezi un astfel de film într-un multiplex în zilele noastre și nu se poate spune că filmul nu este amuzant pe alocuri, mai ales grație modului în care Cage și Fichtner își livrează replicile. Dar Amber Heard încearcă prea mult să joace, David Morse are o apariție absolut inutilă, scenariul este chinuit, momentele „moarte” predomină, iar scenele de acțiune sunt la o cotă hiperactivă greu de suportat. Dar problema de fond a filmului este alta.

În teorie, ”Drive Angry 3D” este regizat de un tip cu experiență în 3D. Patrick Lussier a regizat deja ”My Bloody Valentine 3D”. Lussier este, însă, de fapt, mai realizat de editor, fiind responsabil de montajul ultimelor filme ale lui Wes Craven, de la ”Scream” la ”Red Eye”. Deci se poate spune că are ceva experiență în horror-ul și exploatation-ul post-modern. Nimic, însă, din toate acestea, nu transpare în ”Drive Angry 3D”. Filmul este un haos vizual, sacadat de slow-motion-uri penibile și singura idee pe care Lussier a avut-o pentru a „exploata” cele trei dimensiuni ale proiecției a fost ca personajele să arunce diferite obiecte ascuțite sau contondente înspre aparatul de filmat (topoare, bâte de baseball rupte, gloanțe etc.)

House AKA Hausu - English Language Review

House AKA Hausu

(Japan, 1977)

Directed by: Nobuhiko Ôbayashi

Starring: Kimiko Ikegami, Miki Jinbo and Kumiko Ôba

Rating: 3/5

"House" is clearly one of the craziest movies I've ever seen. The plot involves a group of seven teenage girls  (each of them having a humorous nickname) vacationing at one of their aunt's house in the country. Naturally, the house is haunted, there's an evil white cat, the aunt is not who she claims to be (well, not anymore) and the girls will fall prey to the evil spirits one by one.

The visuals in "House" are amazing. Inspired by visions of nightmares, Ôbayashi creates a unique style. He uses a wide array of special effects and editing techniques (including slow-motion, freeze-frame, split-screens etc.) to create a world of raw, unrealistic visual "happenings" (calling them simply visual effects would be an understatement). The result is creepy, sometimes scary, often very funny and each scene has a different set-up and different effects. The highlights include one of the girls being attacked by a group of mattresses (yes, mattresses!), another one having her fingers chopped off by the piano lid, a third one's body disappearing while immersed in a pool of blood and probably the best known scene in the movie, which involves a talking head being pulled out of a well.

"House" is all shock-value. Beyond that, there is not much else to look at. The plot is very thin (even though it recalls the horrors of war), there are many digressions and a lot of pop songs on the soundtrack and the acting is not very good either. The final product of Ôbayashi wild imagination is a kitsch, but one that is entertaining and inspiring as far as the visuals go and, as a pure, cinematic experience, it is unique.

PHOTO GALLERY

(Enjoy some more of the craziness)

Screaming Mimi - English Language Review

Screaming Mimi

(USA, 1958)

Directed by: Gerd Oswald

Starring: Anita Ekberg, Philip Carey, Harry Townes

Rating: 3.5/5

A very attractive young woman (Ekberg) is left traumatized after being attacked by an escaped lunatic. While recuperating in a sanatorium, her psychiatrist (Townes) falls *madly* in love with her. Obsessed both with curing her and with jealousy, he takes her away, changes her name and pretends to be her manager. She is now an exotic dancer in a club. But, very soon, she is targeted (in an unsuccessful attempt) by a Jack-the-Ripper-type serial killer. This brings into the scene a nosy reporter played by Philip Carey, who also falls in love with Virginia (or Yolanda as she's now called). Could the two attacks on the young woman possibly be related?

"Screaming Mimi" borders on exploitation at times. Ekberg's (almost) strip-tease routine is clearly only in this movie for men to have something to leer at. Other times, the movie reminds of classic melodramas, such as "Gilda" (the same song is performed in both movies). However, for all it's worth, I think "Screaming Mimi" is an underrated movie. Despite its flaws (which are obvious), at its best it is a shockingly honest film noir, infused with sexuality and with hitchcockian plot devices (the numerous references to psychiatric illness) as well as even more hitchcock-ian tricks of light and shadow (the revisiting of the street where the attack on Yolanda took place or the neon lights intermittently shedding light on the two protagonists during the love-making scene).

Ekberg is not much of an actress. But she has her place set in stones in the history of cinema because of a famous scene involving a certain fountain in Rome. Other than that, I also find her interesting in low-budget noir-ish dramas such as this one or "Valerie", of which I've also written some time ago, directed by the same Gerd Oswald. As for "Screaming Mimi", it's worth mentioning that the novel on which it is based was adapted again a decade and a half later by Dario Argento, in the very stylized "The Bird with the Crystal Plumage", which was a more notable success than Gerd Oswald's forgotten little movie.

Oscar Aftermath, 2011!

Festivitatea s-a încheiat în urmă cu o oră. Am nimerit câștigătorii a 18 din 24 categorii. Adică 75%... Not too shabby, dar se putea mai bine. Mai jos, câteva aprecieri:

Surprizele

Puține la număr. 

--- în primul rând, Trent Raznor AKA Nine Inch Nails și Atticus Ross au câștigat pentru ”The Social Network” premiul pentru muzică originală. Sigur, erau printre favoriți (atât generali, cât și ai mei personali), dar părea mai probabil ca Alexandre Desplat, care a tot fost nominalizat fără succes în ultimii ani, să câștige pentru ”The King's Speech”.

--- iar Wally Pfister a câștigat premiul de imagine pentru ”Inception”. Și aceasta este o semi-surpriză, dar a dus totalul premiilor câștigate de ”Inception” la 4, la egalitate cu „marele câștigător”, ”The King's Speech”. Nu cred că Pfister merita în mod special premiul, dar măcar a avut unul dintre cele mai reușite și mai relaxate discursuri ale serii.

The good stuff

--- introducerea în care prezentatorii James Franco și Anne Hathaway erau introduși în filmele nominalizate à la Billy Crystal în vremurile bune.

--- discursul tipului care a câștigat pentru cel mai bun scurtmetraj... foarte revigorant și spontan, în ciuda notițelor pregătite.

--- apariția lui Kirk Douglas, urmat de discursul Melissei Leo (cea mai bună actriță în rol secundar pentru ”The Fighter”).

--- ”Alice in Wonderland” a câștigat 2 premii din 2 nominalizări (decoruri și costume). Fiind unul dintre puținii fani ai acestui film, sunt satisfăcut.

--- Steven Speilberg amintindu-le la sfârșit celor 9 filme pierzătoare că vor ajunge în istorie alături de ”Citizen Kane” și ”Raging Bull”.
--- la sfârșitul discursului din final, producătorii lui ”The King's Speech” au spus aproape exact ce am scris eu în finalul review-ului.

The bad stuff

Eh, n-am chef să vorbesc despre astea. În general, mi-a plăcut show-ul, deși nu sunt de acord cu două dintre premiile câștigate de ”The King's Speech”, nici nu mă deranjează chiar așa de tare. Să vedem ce o să fie la anul!

Oscar Preferences, 2011!

Cred că unele categorii merită discutate. La unele am favoriți personali, iar altele sunt mai interesante decât de obicei.

This picture, also not licensed...

BEST PICTURE: ”The Social Network”. Poate nu e filmul meu preferat de anul trecut, dar este cel mai bun din acest line-up. Singurul pe care nu l-am văzut este ”The Fighter”, dar nu cred că acesta este capabil să răstoarne ierarhii.

BEST DIRECTOR: în interesul diversității, i l-aș da lui Darren Aronofsky pentru ”Black Swan”, nu lui David Fincher. Deși...

BEST ACTOR/ACTRESS: Firth și Portman sunt ok. E greu de ales între două interpretări diferite, dar cred că Portman este totuși cu 1cm deasupra lui Annette Bening, Jennifer Lawrence și Michelle Williams. Nicole Kidman ar fi cea mai puternică contracandidată, dar are deja un Oscar, așa că...

BEST ACTOR IN A SUPPORTING ROLE: Geoffrey Rush, ”The King's Speech”

BEST ACTRESS IN A SUPPORTING ROLE: eh... aș zice Hailee Steinfeld pentru ”True Grit”, dar nu prea e rol secundar...

ORIGINAL/ADAPTED SCREENPLAY: ”The King's Speech” și ”The Social Network” sunt ok... Nu cred că contracandidații lor sunt mai buni... Alternativele ar fi ”Inception” și ”Toy Story 3”. Nu mi-ar părea rău să câștige niciunul dintre acestea.

CINEMATOGRAPHY: unul dintre premiile mele preferate, care probabil anul acesta se va duce înspre mult-ignoratul Roger Deakins, pentru ”True Grit”, care nu este cel mai bun film al său, dar așa-i la Oscar-uri. ”The Social Network” e preferatul meu. Camera digitală a lui Fincher și Cronenweth pătrunde în toate cotloanele Harvard-ului, iar filmul este subtil condus de elementele vizuale în aceeași măsură cât este condus de dialoguri.

EDITING: ”The Social Network”, no doubt about it!

COSTUME DESIGN, MAKEUP, ART DIRECTION... bla-bla-bla

ORIGINAL SCORE: Ezit între ”The Social Network”, ”Inception”și ”The King's Speech”... Muzică de factură diferită, foarte eficientă fiecare în contextul ei. Hai să facem un compromis și să zicem ”How to Train Your Dragon”.

SOUND MIXING: în încheiere, una dintre cele mai interesante categorii de anul acesta. ”Salt” nu are nicio șansă și e una dintre cele mai ciudate nominalizări ale ediției, iar favoritele sunt ”Inception” și ”True Grit”. Însă eu am fost foarte impresionat de ”The King's Speech” și cred că e unul dintre premiile pe care nu m-ar deranja să le câștige juggeernaut-ul de anul acesta. ”The Social Network” este nominalizat și la această categorie și nu m-ar deranja să câștige. Filmul e lucrat cu talent și măiestrie.

Spirit Awards Aftermath, 2011

Am pus ieri niște preferințe dintre nominalizați aici. Cât despre câștigători, așa cum am prezis, James Franco și Natalie Portman au fost desemnați cei mai bun actori, dar alte 6 dintre opțiunile mele cele mai ferme au fost și opțiunile lor.. deci putem spune că au gusturi bune. ”Black Swan” a mai câștigat premiul pentru cel mai bun film, regie și imagine. Actorii secundari din ”Winter's Bone” (John Hawkes și Dale Dickey) au fost recompensați. Cel mai bun scenariu a mers înspre ”The Kids Are All Right”. Evident, cel mai bun documentar este ”Exit Through the Gift Shop”, dar se pare că ”The King's Speech” este cel mai bun film străin. Iar ”Go Get Some Rosemary” a primit premiul John Cassavetes - hurray!

The King's Speech (UK/Australia/SUA, 2010)

The King's Speech

(UK/Australia/SUA, 2010)

Regia: Tom Hooper

Cu: Colin Firth, Geoffrey Rush, Helena Bonham Carter, Guy Pearce, Timothy Spall, Michael Gambon

Rating: 3.5/5

”The King's Speech” a fost omniprezent în ultima vreme. Cele câteva clipuri și trailere au invadat internetul și televiziunile, actorii au apărut la talk-show-uri, iar toată lumea a aflat povestea regelui englez și a actorașului care l-a vindecat de bâlbâială în anii care vesteau cel de-al doilea război mondial. ”The King's Speech” este o producție de prestigiu, gândită, realizată și promovată pentru câștigarea a cât mai multe premii, vizându-l în final, de fapt, doar pe cel mare și auriu - Oscar-ul pentru Cel Mai Bun Film al Anului. Obiectiv pe care, probabil, și-l va îndeplini în ceva mai puțin de 36 de ore. În continuare, voi vorbi despre film în jurul a câtorva teme. Părerile vor fi uneori contradictorii și nu vor ajunge la nicio concluzie. Dar va fi o încercare de a deconstrui și de a oferi sens unui film ușor, pe care, conform reclamei, trebuie să „îl simți”.

Criticile aduse

Îmi permit să nu fiu de acord cu o serie de critici care au fost aduse filmului. În primul rând, nu sunt de acord că George VI este prezentat ca un reper înalt de cel mai înalt rang, care trece cu stoicism peste defectul de vorbire. Din contră, el este prezentat ca un fumător înrăit, iute la mânie, puternic complexat de statutul său în ierarhia familie și copilăria tulburată, slab de înger (deși curajos când este chiar nevoie să fie) etc. Mai mult, este un rege care nu are nicio putere, dar este la mila „supușilor”, care pot să se întoarcă oricând împotriva lor și pe care trebuie să-i mulțumească cu orice preț prin prestația sa în toate aspectele vieții. O sarcină foarte dificilă pentru o marionetă bâlbâită. În rest, cred că, deși obiecțiile sunt valide, se poate trece cu ușurință peste neadevărurile și exagerările istorice. Nu este singurul exemplu de film de Oscar care se joacă cu evenimentele adevărate.

Povestea unor actori

Îmi permit, de asemenea, cu riscul de a-i contrazice pe cei care au colaborat la acest film (inclusiv scenaristul David Seidler, regizorul Tom Hooper și parada de actori înzestrați care dau viață personajelor mai mult sau mai puțin idealizate) să nu fiu de acord cu tema filmului. Așa cum îl văd eu, ”The King's Speech” nu este un film despre un rege bâlbâit și nici despre prietenia dintre doi oameni. Sigur mă înșel, dar consider că acest film ar fi mult mai bun dacă îl privim din perspectiva că ar fi un film despre formarea și prestația actoricească. Michael Gambon, sublim ca George V, care stă să dea colțul, îi spune fiului său că monarhi sunt, acum, reduși la josnica meserie de actori. Ei trebuie să dea un performance pentru popor, vorbindu-le la radio și vânzându-le piesa fericirii națiunii. Terapeutul este un actor ratat, care are încă ambiții de a juca în trupe de amatori. Iar primul discurs pe care regele reușește să îl citească, în cabinetul „prietenului” său, este monologul lui Hamlet. Mai sunt și alte metafore mai mult sau mai puțin voite și mai mult sau mai puțin mascate, dar cred că aici este cheia filmului. De ce nu? ”The King's Speech” vorbește despre meseria de actor. Asta ar explica și distribuția de mare calibru. Oricum, Firth, Rush, Bonham Carter (Burton), Pearce, Gambon și Claire Bloom sunt extraordinari și, dacă ar fi destule statuete aurite, le-ar merita pe toate. 

Realizare tehnică

Am fost surprins de calitatea acestui film. Mă așteptam, poate, la o producțieceva mai convențională, mai teatrală sau mai de miniserie TV. În schimb, filmul este lucrat artistic, cinematografic (fără îndoială, pentru a suplini un scenariu totuși schematic). Mixajul sonor impresionează încă din primele secvențe, când bâlbâiala protagonistului este accentuată de ecourile și reverberațiile produse de microfoanele și difuzoarele vremii. Muzica lui Alexandre Desplat, precum și a altor compozitori din alte vremuri, crează o atmosferă epică, majestoasă în jurul personajelor. Cât despre imagine, cred că aici s-a făcut un exces. Sigur, schema de culori este superbă, compozițiile sunt reușite și cu ajutorul montajului aproape fiecare scenă primește un ritm propriu, dar Danny Cohen cred că exagerează cu unghiurile largi, care distorsionează adesea fețele personajelor și încăperile în momente lipsite de tensiune inerentă sau care nu necesită un adaos de suspans sau o optică modificată. Acest lucru nu este valabil pentru câteva scene foarte reușite, precum cea din deschidere sau prima întâlnire dintre cei George VI și Lionel Logue, în care distanța care îi separă (atât la propriu cât și la figurat) este accentuată prin unghiurile alese și montajul alternativ al cadrelor cu cei doi.  De asemenea, există câteva planuri mai abstracte (raccourci-uri, overhead shot-uri în Westminster Abbey sau alte locații cu o personalitate puternică) care nu mi s-au părut la locul lor în acest film.

Clișee

Precum orice film care are un Oscar asigurat, și ”The King's Speech” păcătuiește prin personaje schematice, întâlniri „norocoase”, replici siropoase (pe care probabil le-ați văzut în toate trailerele) etc. În plus, există câteva situații de-a dreptul naive (ca să nu spun ridicole), pe care nu vreau să le înșir, în special pentru că multe dintre ele sunt și spoilere. Oricum, pe parcursul filmului, care acoperă, totuși, câțiva ani din viața personajelor, Georgr VI și Logue se ceartă și se împacă de mai multe ori, încât orice ceartă nouă devine redundantă și nu ne surprinde niciodată când se împacă. Și filmul mai are o problemă, care cred că intră tot la această categorie: în prima jumătate, demarează greu (intrigi, probleme cu Edward VIII, Bertie și Logue se ceartă), iar în a doua jumătate parcă se termină de mai multe ori. Sigur, finalul adevărat este anunțat din timp, odată cu partea a doua din Simfonia a VII-a a lui Beethoven, dar dacă filmul s-ar fi terminat mai devreme (odată cu abdicarea fratelui sau cu încoronarea), nu am fi observat diferența.

De ce ar trebui să câștige Oscar-ul?

”The King's Speech” nu merită acest premiu. Nu într-un an în care contracandidații săi sunt ”The Social Network”, ”Black Swan” sau ”Toy Story 3”. Dar, fiindcă Oscar-urile sunt politice, ar fi un gest de prietenie trans-atlantică și, nu în ultimul rând, ar valida munca depusă de o instituție a statului britanic, UK Film Council, care a fost desființată în decursul anului trecut. În afară de ”The King's Speech”, UKFC a finanțat (cu fonduri ale Loteriei Naționale) o serie de filme extraordinare, printre care câteva dintre filmele mele preferate din ultimul deceniu: ”Man on Wire”, ”Red Road” și ”Fish Tank”, ”Touching the Void” etc. Este păcat că acest organism nu mai există. Cu toate acuzele de nepotism, filmele de mai sus (alături de alte zeci) sunt dovada că UKFC știa în ce bagă banii publicului. Sigur, criza economică e în toată lumea și toți încearcă să facă economii, dar când te uiți unele dintre producțiile CNC-ului nostru... te bâlbâi, nu altceva!