Les herbes folles (Franța/Ialia, 2009)

Les herbes folles

(Franța/Italia, 2009)

Regia: Alain Resnais

Cu: André Dussolier, Sabine Azéma

Rating: 4.5/5

Unei femei i se fură poșeta după ce și-a cumpărat o pereche nouă de pantofi. Mai târziu, un bărbat (de vreo 50 de ani, cărunt, ochi deschiși...) găsește portofelul aruncat în parcarea unui complex comercial. Aceste două momente, aparent neînsemnate, sunt motorul unei stranii povești care pare, pe rând și în același timp, thriller, comedie și poveste de dragoste.

„Les herbes folles”/„Ierburi sălbatice” este ultimul film al lui Alain Resnais, cunoscut pentru filmele sale „radicale” din anii '50-'70: „Hiroshima, dragostea mea”, „Anul trecut la Marienbad”, „Muriel” sau „Providence”. La 88 de ani câți are acum, cineastul își păstrează apetitul pentru jocul cinematografic, pentru inovație, pentru crearea unor imagini extraordinare, chiar dacă filmele sale nu o să mai dea lumea peste cap așa cum au făcut-o mai demult...

În primul rând, personajele (și motivațiile acestora) sunt greu de explicat. Bărbatul - Georges Palet - pare, la început, un om calculat, precis, apoi - prin intermediul voice-off-ului și a unor răbufniri neașteptate - îl suspectăm nebun, obsedat, poate cu un trecut criminal (se întreabă de două ori dacă să omoare sau nu pe cineva). Pare când decis să-și urmeze gândurile, când speriat de ele. Apoi, aflăm că are o soție care îl iubește, o familie, chiar și nepoți și că este un bun gospodar. Dar după aceea, vine beat acasă, iar nevasta sugerează că ar avea mai multe amante. La fel de enigmatice - deși ni se oferă multe indicii - sunt și celelalte persoanaje. Pur și simplu, nu putem știi niciodată ce ascund aceste personaje, ce le face să-și schimbe părerile și atitudinile de la un moment la altul, ce își doresc, ce le lipsește... Aceleași „găuri” se găsesc și la nivelul scenariului, care ascunde scene, întrerupe replici. Astfel, filmul cade într-un fel de delir al formei libere, inspirate de sursa litereară căruia i se datorează. Bănuiesc că pe multă lume ar găsi acest stil confuz sau pretențios. Dar este un joc extraordinar de captivant și formează un cadru perfect pentru efecte comice sau surprinzătoare.

Resnais lucrează cu câteva culori de bază: verdele este sugerat încă din titlu și apare des: de la imaginile ierburilor care cresc printre crăpăturile din asfalt la lumina veiozei din biroul lui Georges. Verdele pare să sugereze astfel coruperea bunelor intenții. Opus lui găsim roșul, omniprezent și el, de la diferite obiecte de îmbrăcăminte la părul vălvoi al Margueritei (femeia) și portofelul pierdut de acesta. El pare să sugereze atât dorința și intriga, cât și fascinația cinema-ului (sigla unui cinematograf apare într-un roșu puternic). O altă opoziție de culori este lumina caldă galben-portocalie și un albastru deschis liniștitor, întâlnită atât în diferite scene nocturne sau de interior, cât și la sfârșit, când protagoniștii se află într-un avion, plutind între cerul albastru și câmpurile acoperite nu numai de ierburi verzi, dar și de culturi de rapiță.

Mișcările de aparat sunt fluide. Deseori, Resnais (ajutat de operatorul Eric Gautier) începe un cadru privind de sus, apoi coborând la nivelul personajelor. Dar el filmează și la nivelul solului (în deschidere, mai ales) sau alunecând de-a lungul decorului în lungi travelling-uri. Uneori, tranzițiile se realizează într-un singur cadru, fără tăieturi, ca de exemplu în scena pregătirii mesei în familie, în care se modifică nu numai decorul, ci și momentul zilei. Este impresionant ce pot să facă Gautier și Resnais cu luminile de studio, atât în scenele de interior, cât și în decorul urban.

Bazat pe un roman de Christian Gailly, „Les herbes folles” a câștigat un Premiu special de excelență al juriului la Cannes anul trecut și a fost declarat de revista „Cahiers du cinema” cel mai bun film al anului 2009.

Inception (SUA, 2010)

Inception

(SUA, 2010)

Regia: Christopher Nolan

Cu: Leonardo DiCaprio, Joseph Gordon-Levitt, Ken Wataneabe, Ellen Page, Michael Caine

Rating: 3.5/5

Evident, nu o să mă obosesc să evit spoilerele, deci sunteți avertizați. Oricum, până acum lumea ar trebui să știe că filmul este despre o echipă de hoți care intră în visele oamenilor și fură informații prețioase din subconștientul acestora (de genul secrete de afaceri). Protagonistul, însă, și principalul focus al acțiunii după efectele vizuale ingenioase, este personajul lui DiCaprio (Cobb), chinuit de un compelex de vinovăție după moartea soției sale (Marion Cotillard), care își face câteodată apariția în visele sale (sau ale altora). Știu, seamănă izbitor cu ”Shutter Island”...

Filmul este ușor greoi la început, când trebuie să înghesuie multe scene în care diferite obiecte, acțiune sau concepte sunt explicate. Ultimele aproximativ 90 de minute, însă, care se petrec în totalitate în vise (evident inclusiv vise în interiorul altor vise visate de alți visători), reușesc să te țină cu sufletul la gură, mai ales datorită faptului că atunci ”Inception” devine un film de acțiune excepțional. În schimb, lumea viselor imaginată de Nolan diferă de lumea viselor imaginată de Lynch, de exemplu. Totul este construit matematic (inclusiv paradoxurile), cu precizie, nu e loc pentru (prea multe) simboluri, iar cele mai personajele își păstrează luciditatea, chiar dacă subconștientul lor mai face figuri din când în când.

De unde și principala problemă cu acest film.  Evident, cei care l-au realizat, cu Nolan în frunte, sunt oameni inteligențiși știu să gradeze acțiunea, să creeze suspans, să orchestreze scene de acțiune și momente de efecte speciale (nu integral CGI!) care te lasă cu gura căscată. Dar preocuparea lor pentru explorarea subconștientului este minimă. Ceea ce ar fi fost mai interesant în acest film aproape că nu există. Pe de altă parte, nici stilul lui Nolan nu dă semne că ar fi infailibil: înspre final, el alege cele mai simple soluții la îndemână - imagini în slow-motion, trecerea pe rând de la visul 1 la visul 2 la visul 3 la visul 4, repetată de câteva ori, lăsând efectul de editing de telenovelă.

Ultima imagine a filmului ne lasă să ghicim dacă finalul sau o bucată mai mare din film este sau nu un vis și cine îl visează. Nu intru în detalii, dar impresia mea este că nu contează. Cercetând cu atenție, poți găsi indicii pentru orice teorie fantastică îți poți imagina. Asta cu atât mai mult cu cât rezolvarea „misterului” nu ar releva mari adevăruri despre personajele implicate.

Cam asta este ”Inception”: o jucărie distractivă, construită cu migală de un artist matematician, cu care te poți juca o perioadă până probabil o să ajungi să te plictisești. Blockbuster-ul verii!

I pungi in tasca (Italia, 1965)

I pugni in tasca

(Italia, 1965)

Regia: Marco Bellocchio

Cu: Lou Castel, Paola Pitagora, Marino Masé

Rating: 4/5

Debutul în lung-metraj al lui Marco Bellocchio („Enrico IV”, „Buongiorno notte”, „Il regista di matrimoni”, „Vincere”...) îl are ca personaj principal pe Ale(ssandro) și pe familia acestuia: fratele mai mare, Augusto, cel responsabil, celălalt frate, Leone, epileptic (ca și Ale de altfel), sora lor Giulia și mama acestora, oarbă și foarte religioasă. Chinuit de gândul că cei trei frați mai mici și mama bolnavă sunt o povară în calea vieții liniștite a lui Augusto, Ale se decide să scape, pe rând, de fiecare dintre ei.

Din punct de vedere istoric, filmul vine într-un moment în care cinematografia italiană tocmai se debarasase de neorealism. Deși păstrează un pic din estetica curentului, stilul lui Bellocchio este foarte liber: sunt dese momentele în care aparatul de filmat de mișcă frenetic (aproape în joacă) sau tăieturile de montaj sunt frecvente, alternând de la un close-up la altul. Cu toate acestea, Bellocchio are și simțul gradării, acțiunea desfășurîndu-se gradat, motivațiile personajului sunt expuse atent înainte ca acesta să treacă efectiv la fapte.

 

Deși Bellocchio a făcut filmul cu bani împumutați de la rude și în casa copilăriei sale, filmul este o critică dură a relațiilor de familie convenționale. Sunt evocatoare pentru această teorie insistența cu care sunt prezentate diferitele patologii de care suferă membrii familiei (mama nevăzătoare, Leone are o criză de epilepsie, Ale are și el mai multe crize) și, pe de altă parte, relația dintre Ale și sora lui, care mai mult decât sugerează incestul, cu toate etapele sale: respingerea, frica, gelozia, dorința și consumarea (pe care o putem doar bănui), cu mențiunea că Giulia ar putea fi atrasă și de Augusto, căruia încearcă să-i saboteze logodna.

Numeroase elipse temporale populează filmul, de lungimi diferite (de la câteva săptămâni în episodul în care Ale minte despre examenul pentru permisul auto la doar câteva minute/ore în multe alte secvențe). Aceste elipse au rolul de a (pseudo-)dinamiza desfășurarea acțiunii, dar și de a sugera stagnarea relațiilor intra-familiare și accentuarea frămîntprilor interioare ale lui Alessandro.

Un debut impresionant, care a făcut ceva vâlvă la vremea lui, „I Pugni in tasca” („Pumnii în buzunare”) se menține ca un film puternic, acid, expresie a unui stil pe cale de afirmare.

 

Get Him to the Greek (SUA, 2010)

Get Him to the Greek 

(SUA, 2010)

Regia: Nicholas Stoller

Cu: Jonah Hill, Russel Brand

Rating: 2.5/5

”Get Him to the Greek” îl împrumută pe Aldous Snow din filmul precedent al lui Nicholas Stoller, ”Forgetting Sarah Marshall” și se menține pe linia de plutire numai datorită acestuia. Snow este un rock-star auto-distructiv, multi-dependent și destul de inteligent cât să-și găsească mii de justificări pentru stilul de viață ales, aruncând praf în ochi personajului jucat de Jonah Hill, un tânăr angajat al unei case de discuri însărcinat să-l aducă pe rocker din Londra în L.A. la un concert aniversar care i-ar putea relansa acestuia cariera.

Cama atât trebuie știut despre ”Get Him to the Greek”. Peripețiile personajelor sunt oarecum previzibile, dar filmului nu duce lipsă de porții de râs. Momentul culminant este o petrecere nebună din Las Vegas, orhcestrată pe melodia celor de la Rolling Stones - ”Rocks Off” - în care toate personajele sunt cuprinse de paranoia indusă de diferite substanțe, în final cei doi protagoniști fiind urmăriți pe un hol ”kubrickian” de un P. Diddy amenințător.

Deși nu dă pe afară de originalitate, ”Get Him to the Greek” se ridică la nivelul unei comedii rock agreabile (nu lipsesc momentele de mockumentar), cu un soundtrack pe măsură, un pic de manipulare emoțională și lecția de viață servită la final. Un plus pentru actori, care își iau personajele în serios și dau dovadă de sinceritate în jocul lor (în special Brand, Hill și Colm Meaney în rolul tatălui lui Aldous Snow, mai puțin Diddy).

RO 2010 - Partea a 9-a: Aurora

Aurora

(România, 2010)

De și cu: Cristi Puiu

Rating: 4/5

În încheierea seriei (cel puțin până la noi premiere românești), câteva cuvinte despre „Aurora”. Doar câteva, pentru că părerea mea este că filmul trebuie văzut știind cât mai puține despre ce e vorba. Dacă noile filme ale lui Radu Munteanu și Călin Peter Netzer impresionează mai mult, raportate la operele anterioare ale autorilor, „Aurora” (de la care ne-am fi așteptat eventual la mai mult) este totuși cel mai bun film românesc al anului, până acum. Categoric, filmul trebuie văzut la cinematograf. La cele 3 ore de proiecție, este nevoie de un mediu care să-ți mențină atenția ceva mai mult decât o sufragerie comodă sau un birou cu un laptop.

În ciuda lungimii, „Aurora” se mișcă destul de bine. Puiu spune povestea fără să ne dea toate detaliile, spectatorul trebuie să încerce să ghicească cine sunt personajele, de ce s-a întâmplat ceea ce s-a întâmplat și ce urmează să se întâmple. Regizorul piperează acest joc cu mult umor negru, care deseori stârnește râsete absurde.

Nu sunt încă 100% convins dacă Cristi Puiu este singurul actor care putea juca rolul principal, dar acum, în retrospectivă, mi-e greu să-mi imaginez pe altcineva jucând un personaj atât de morocănos, calculat, dar și capabil de ieșiri neașteptate. Într-un fel, personajul și filmul sunt la fel: distanți, obseați de precizie, nu le este ușor să se explice, dar sunt deciși și lovesc exact acolo unde trebuie! 

Live, from Cluj-Napoca, it's Saturday Movie Night!

N-am mai făcut chestia asta de ceva vreme, așa că am să stric seria ca să share-uiesc niște poze și informații prețioase ;)

Au participat următorii

Intrarea pe bază de bilete:

Primul film:

Și efectul asupra noastră:

Smoke break:

Al doilea film:

Tom Cruise a venit apoi în vizită, la sfârșit:

Și plecarea intempestivă, după 1 noaptea!

RO 2010 - Partea a 8-a: Marți, după Crăciun

Marți, după Crăciun

(România, 2010)

Regia: Radu Muntean

Cu: Mimi Brănescu, Mirela Oprișor, Maria Popistașu

Rating: 4/5

„Marți, după Crăciun” este al patrulea film al lui Radu Muntean. Acesta a debutat în lung-metraj cu filmul produs de MediaPro (o descriere suficientă) „Furia”, continuând apoi cu foarte apreciatele „Hârtia va fi albastră” și „Boogie”, descriind o traiectorie ascendentă  ce culmină cu acest „Marți, după Crăciun”. Reluând temele din Boogie (se pare că Muntean a descoperit și el drama minimalistă și o face foarte bine), filmul le repune în discuție cu mai multă maturitate și fără prea mult mișto ieftin.

Ca și Dragoș Bucur în „Boogie”, Mimi Brănescu îl joacă pe Paul, un bărbat pe la 35 de ani, căsătorit cu un copil mic (genul de hipster reformat forțat), care trăiește o criză a vârstei sale. Spre deosebire de Boogie, Paul are o amantă - stomatoloaga fetiței sale - și pare să fie mult mai fericit alături de ea. Și, într-adevăr, filmul ne oferă o surpriză, Paul recunoscându-și relația și dorind să înceapă o viață nouă cu Raluca.

„Marți, după Crăciun” este filmat în modul deja obișnuit... cadre lungi (de lungimea unei scene), cele mai intime mai strînse, cele mai distante mai largi. Fiecare scenă acumulează tensiune și odată cu finalul eliberează și o parte din ea (dar nu toată!). Narațiunea evoluază lent, în ritmul vieții, în timp ce ne apropiem de data menționată în titlu (care însă va rămâne în afara filmului). Trebuie menționat că acesta este primul film al lui Radu Muntean care nu se petrece în intervalul orar de 24 de ore.

Cu toate acestea, „Miezul” filmului însă îl reprezintă jocul actorilor. Dacă Mimi Brănescu pare ușor nepotrivit pentru rol, dar impresionează prin sinceritatea ea, personajele feminine sunt cele care primesc cele mai multe laude. Astea spre deosebire de filmele precedente ale lui Muntean, mai ales „Boogie”, unde soția și prostituata erau mai degrabă împinse pe fundal, favorizate fiind talentele „băieților”. În rolul amantei, Maria Popistașu nu atinge absolutul, dar joacă bine, este o prezență plăcută, iar în secvența în care Paul vine cu fetița și soția (care încă nu știe adevărul) la cabinetul ei, reușește să interpreteze pefect amestecul de emoție, spaimă și suferință care domină personajul în acel moment.

Mirela Oprișor, însă, strălucește în rolul soției. Deși pare ștearsă la început (ca soția jucată de Anamaria Marinca în „Boogie”), ea izbucnește odată cu superba secvență care începe cu ea încercând să comunice cu soțul, devine apoi o mărturisire și se termină cu o ceartă conjugală perfect mimată. De asemenea, ea rostește una dintre replicile care mi-a plăcut cel mai mult în ultimul timp: „Ești o mare dezamăgire pentru mine, Paul.”

--------------

Cea mi-a plăcut personal la acest film (dincolo de interpretări și abilitatea cu care este construit) se leagă de cameo-ul lui Dragoș Bucur. Acesta apare în două scene ca (presupunem) cel mai bun prieten al lui Paul. Într-una dintre ele, el ia în mână un DVD cu „A fost sau n-a fost?”, întrebându-se daca a fost sau nu cumpărat de la Cărturești, asta după ce Bucur tocmai a jucat cu mare succes într-un alt film al lui Corneliu Porumboiu, „Polițist, adjectiv”. Genul ăsta de interplay între filme ale noului val este neașteptat și, apoi, distractiv, fiind în aceeași ligă cu Truffaut și Godard împrumutând personaje unul de la celălalt sau - într-un exemplu mai apropiat - cu Lucian Pintilie trecând prin cadru în filmul lui Alexandru Tatos, „Secvențe”.

Asta ca să nu mai vorbim de cuplul tată-fiu Mimi Brănescu - Victor Rebengiuc (prezent și în „Medalia de onoare”, de altfel) pe care regizorii „noului val” o împrumută unul de la celălalt cu dezinvoltură.

RO 2010 - Partea a 7-a: Medalia de onoare

Medalia de onoare

(România, 2009)

Regia: Călin Peter Netzer

Cu: Victor Rebengiuc, Camelia Zorlescu

Rating: 4/5

Acum ceva ani, C.P. Netzer realiza primul lung-metraj, „Maria”, un film care nu (m-)a impresionat în mod special și care nu și-a câștigat locul printre filmele care anunțau „noul val”. Se remarca doar prin prestația actriței Diana Dumbravă, care a primit ceva premii, fiind chiar nominalizată de Academia Europeană de Film la premiul pentru cea mai bună actriță (europeană) a anului. Nu știu de ce Netzer a așteptat atâția ani să facă un nou film, dar adevărul este că așteptarea a meritat.


„Medalia de onoare”, ca și „Felicia, înainte de toate” a făcut turul festivalurilor în 2009 și apoi a ajuns în competiție la TIFF în 2010. Acțiunea filmului de petrece în 1995. Victor Rebengiuc este pensionar, veteran de război, care locuiește cu soția sa într-un apartament din București, deși nu își mai vorbesc de câțiva ani. Într-o zi, el primește o medalie pentru fapte eroice din război și - după ce se convinge că merită să o primească - viața lui se schimbă: recapătă respectul fiului și soției, devine erou în scara blocului, copiii vin la el să le povestească despre război, iar Ion Iliescu însuși îi prezintă medalia într-o ceremonie solemnă la Cotroceni. Dar nu durează mult, pînă când află că medalia i-a fost acordată din greșeală și atunci începe adevărata luptă pentru a-și păstra demnitatea regăsită.


Este greu de spus că Victor Rebengiuc face rolul carierei sale (mă gîndesc, oare care nu este rolul carierei sale?) Premiat în mai multe rânduri pentru acest film (inclusiv la TIFF), el construiește un personaj aflat la granița între ridicol, umilință, nebunie și nostalgie. Un bătrân încăpățânat, care își recunoaște greu greșelile comise, convins că posedă cunoștințe medicale extinse fiindcă l-a ajutat pe băiatul său să învețe în facultate, iar acum dă sfaturi partenerelor de jocuri ale soției sale; disperat să își regăsească locul său în viața celor din jur... Sunt revelatoare momentele în care el încearcă să scape de medalie, apoi, după ce este convins că nu este nicio greșeală, urmează procesul de amăgire prin care se convinge că a înfăptuit o mare faptă vitejească. Apoi, după ce află adevărul, este senzațional în încercările disperate de a păstra medalia, culminând cu scena în care încearcă să-l forțeze pe adevăratul posesor al medaliei, un veteran schilodit de război (Radu Beligan, într-o apariție magnifică de doar 5 minute) să semneze că nu are pretenții la posesia medaliei.

Filmul are un ritm foarte bun, reușind să păstreze tonul tragicomic pe parcursul răsturnărilor de situație. Conform regizorului, fiecare scenă a fost gândită ca un plan-secvență, anticipat de un cadru centrat pe un detaliu (chiar dacă, tot după regizor, aceasta concepție nu s-a păstrat în totalitate după montaj). Câteva secvențe orchestrate pe muzică de Philip Glass (un compozitor minimalist!) îl prezintă pe Rebengiuc singur, în autobuz sau plimbîndu-se pe lângă monumente dedicate eroilor de război. Aceste secvențe - chiar dacă sunt un pic cam dese/multe - impresionează prin forța lor reținută, jocul actorului și montajul ducând încet povestea mai departe și anticipând ceea ce urmează.


În final, trebuie să amintesc scena care a provocat cele mai multe râsete și aplauze la TIFF: ceremonia de la Cotroceni în care Ion Iliescu își joacă propriul rol. Deși Rebengiuc este perfect în rol, surprinzătoare este și ușurința cu care Iliescu se joacă pe el însuși, dând filmului parcă o ușoară ironie care - am eu impresia - nu a fost intenționată. Dar chiar dacă poate rupe un pic ritmul filmului, scena este delicioasă și și-ar merita locul printre cele mai reușite scene ale anului cinematografic românesc.

RO 2010 - Intermezzo

Saving the Best for Last:

               Medalia de onoare
               Marți după Crăciun
               Aurora

RO 2010 - Partea a 6-a: Caravana cinematografică

Caravana cinematografică

(România, 2010)

Regia: Titus Muntean

Cu: Doru Boguță, Mircea Diaconu, Iulia Lumânare

Rating: 3/5

Anii '50. Plouă cu găleata. Locuitorii unui sat din Ardeal primesc vizita „caravanei cinematografice”, adică doi activiști de la „regiune” cu o dubiță veche și ceva filme de propagandă sovietice. Tânărul activist, foarte zelos și puternic îndoctrinat, se străduiește să aducă cultura în rândul maselor, dar și să o combine pe tânăra bibliotecară a satului...

„Caravana...” este genul de film pe care românii nu prea l-au făcut în ultimul timp... Filmat clasic (imaginea este semnată Vivi Drăgan Vasile), cu coloană sonoră originală, sound design bogat (în special zgomotul picăturilor de ploaie lovind diferite obiecte, care însoțește aproape întreaga peliculă) etc. Problema este că regizorul Titus Muntean parcă nu prea știe ce film vrea să facă. Să fie pur și simplu doar o comedie care face mișto de comuniști? Are oare pretenții de satiră? Sau poate e chiar o dramă care se ascunde sub învelișurile de mai sus? Într-un fel, filmul încearcă să fie de toate și nu prea reușește să fie niciuna - în mod convingător. Iar exemplul grăitor mi se pare secvența în care activiștii îi iau la rost pe săteni, aranjând interogatorii succesive în care aceștia încep să se toarne fiecare pe fiecare. Substratul tragic al acestei secvențe (revelator pentru întreaga epocă) este subminat de trivialitatea relatărilor și de banalitatea cu care acestea sunt prezentate (o serie de flash-back-uri cu aspect desuet) și interpretate...

Mircea Diaconu, în rolul „șefului satului” este singurul actor care transmite ceva. Lipsit de ajutorul scenariului, prin jocul său reușește să exprime starea de spirit și frământările oamenilor obișnuiți din epocă.

RO 2010 - Partea a 5-a: Felicia, înainte de toate

Felicia, înainte de toate

(Romania, 2009)

Regia: Răzvan Rădulescu, Melissa de Raaf
Cu: Ozana Oancea, Ileana Cernat

Rating: 3.5/5

Realizat în 2009 și amânat în premieră românească până ân iunie 2010, filmul de față este debutul regizoral al omului din spatele „noului val”, scenaristul Răzvan Rădulescu, alături de olandeza Melissa de Raaf. Lipsit de miza scenariilor anterioare semnate de Rădulescu, filmul prezintă câteva ore din viața Feliciei, româncă plecată în Olanda de vreo 14 ani, revenită în țară pentru o scurtă vizită. La finalul șederii ei, Felicia trebuie să prindă avionului care o va duce în Olanda, pentru că a doua zi trebuie să-și ia fiul dintr-o tabără.

Forța filmului constă în eficacitatea dialogurilor, care sunt - după părerea mea - în egală măsură rezultatul talentului și inspirației actorilor, scenariului, indicațiilor regizorale, dar și a alegerii inteligente a decorurilor... pentru că altfel se vorbește în intimitatea apartamentului, altfel se vorbește în taxi, altfel la aeroport, altfel în casă scărilor. Pe lângă numeroasele schimburi de replici, Ozana Oancea (interpreta Feliciei) are o sumedenie de monologuri (pentru că asta sunt de fapt) la telefon, majoritatea vorbite în olandeză. Aici este un alt punct forte al filmului, faptul că în acest caz un monolog este recepționat de public ca o conversație, elipsele dialogului devenit monolog nu doar că pot fi deduse, dar lasă impresia că ele chiar au fost auzite. Mai trebuie remarcată, pe lângă autenticitatea dialogurilor, și pe cea a personajelor.

Totuși, deși „Felicia...” e un film care mi-a plăcut și care a ocupat aproape 2 ore în care nu m-am plictisit absolut deloc, nu pot să nu remarc că minuțiozitatea cu care este construit filmului, cu migală și precizie de ceasornic, lasă o impresie de ușoară greutate. Mi se pare că realizatorii au „mers la sigur”, nu au riscat nimic, iar spectatorului i se cam oferă ceea la ce se așteaptă, nici mai mult nici mai puțin.


„Felicia...” a devenit instant un răsfățat al criticii de film din țară, oarecum în ciuda indiferenței publicului. Debutul Ozanei Oancea a fost salutat în unanimitate (si premiat la TIFF!) pe bună dreptate.

RO 2010 - Partea a 4-a: WebSiteStory

WebSiteStory

(Romania, 2010)

Regia: Dan Chișu
Cu: Crina Semciuc, Diana Gurscă, Oreste

Rating: 1/5

Al doilea debut al anului îi aparține lui Dan Chișu, despre care nu știu prea multe și nici nu mă înteresează (?) așa mult. Premisa de la care pornește „WebSiteStory” este ideea că îi ziua de azi e mai ușor decât niciodată pentru absolut oricune să ia o cameră de filmat și să facă un film, să înregistreze accidente, ieșiri, întâlniri, întâmplări sau doar să țină un video-jurnal, iar toate acestea se pot regăsi pe unul dintre cele câteva site-uri de internet dedicate auto-broadcast-ului.

Povestea, pe de altă parte, se prezintă în felul următor: avem două prietene. Una are ceva issues (taică-su, colegii de la liceu, bla-bla) și ține un videoblog kinda despre asta, iar a doua tocmai află un adevăr șocant de la părinții săi. Cele două ies în oraș, a doua se îmbată criță, sunt agățate de două personaje dubioase (Ficat și Albanezu?), a doua leșină, în timp ce prima (cea cu issues) este violată și călcată cu mașina (NU în această ordine). Trezindu-se, prietena ei află ce s-a întâmplat și jură să se răzbune. Numai că din când în când, filmul cam uită de chestia asta, așa că mijlocul filmului e ocupat de un flirt cu un posibil boyfriend cu pretenții de stand-up comedian, iar răzbunarea este amânată până când nu îți mai pasă.

Din premisă au mai rămas câteva frânturi din jurnalul Mirei (parcă așa o chema pe prima tipă), o confesiune a prietenei care deschide și închide filmul și câteva clipuri amuzante luate de pe youtube pe genericul de final. Execuția filmului este mai mult decât amatoricească. Chiar barbară, pe alocuri... Alteori pur și simplu de prost gust: după ce vedem o confesiune pe blog, asistăm la un show de stand-up în care își bat joc de chestia asta. La fel, dupa viol și omor. Cameo-urile nu pot salva filmul ăsta, fie ele Dragoș Bucur sau reportera care acum mulți ani râgâia pe o casetă clandestină a Antenei 1 interceptată de cârcotași. Oreste, total nepotrivit în rolul de dur, reușește să se ridice din mâlul care este acest film și să fie destul de campy cât să fie suportabil.

Concluzie: ”Redacted”, un film de Brian DePalma care nu mi-a placut foarte mult, prezintă evenimente din viața unor soldați americani în Irak doar prin intermediul înregistrărilor video ale acestora. Dar filmul este și versatil din punctul de vedere al explorării tehnicilor digitale, în special în secvența - care se leagă cu filmul lui Chișu - în care diferiți oameni obișnuiți reacționează pe YouTube la atrocitățile comise de soldați. În acest debut de mileniu III, în plină epoca digitală, când tehnologia și mijloacele de distribuție par a fi la îndemâna tuturor, este, poate, nevoie de o reexaminare a ceea ce înseamnă cinema și, neapărat,  de găsirea a noi expresii și limbaje cinematografice.”WebSiteStory” nu are nimic din toate acestea. E un kitsch ieftin și prost.

RO 2010 - Partea a 3-a: Kapitalism, rețeta noastră secretă

Kapitalism, rețeta noastră secretă

(România, 2010)

Regia: Alexandru Solomon
Cu: diferiți moguli, magnați și afaceriști

Rating: 3.5/5

Alexandru Solomon continuă seria de documentare care analizează relația noastră cu fostul regim („Marele jaf comunist”, „Cold Waves”). De data aceasta, subiectul sunt cei care - cu sau fără legături anterioare cu Securitatea sau aparatul de conducere al Partidului - au reușit să acumuleze averi uriașe imediat după Revoluție. Îi stiți.. Dinu Patriciu, Becali, Copos, Dan Diaconescu, Dan Voiculescu și poate puțin mai obscurii Ioan Niculae și George Pădure... Aceștia sunt intervievați într-o ambianță relaxantă, cu câte o oglindă în stânga și în dreapta imaginii, procedeu bivalent: 1. nu este nevoie de o tăietură de montaj pentru a ne arăta profilul personajului și 2. sugerează tendința personajelor de a acapara tot și toate și de a le modifica după propria înfățișare.

Genialitatea „Kapitalism”-ului este că îi lasă să vorbească singuri, fără să îi înghesuie cu întrebări (eventual à la Michael Moore). Rezultatul este undeva între hilar și grotesc: toți se laudă cu ce au făcut, toți se plâng că nu au adunat mai mulți bani, toți îi critică pe băieții deștepți care au furat de 20 de ani, toți invocă etica capitalistă. Nu mi-a plăcut foarte mult premisa filmului: întoarcerea lui Ceaușescu să vadă ce au făcut câțiva dintre protejații sistemului după 20 de ani de ”democrație” (durează mai mult pânăexplic ghilimelele, deci nu o voi face). Părerea mea e că fantoma putea fi lăsată în mormânt, deși ideea are un pay-off în discursul dublat al lui Ceașcă în care acesta invocă succesul sistemului P - pile, C - corupție, R - relații.

Două secvențe se remarcă: deja celebra sosire a lui Becali la Parlamentul European - parodia cu complicitatea involuntară a personajului - și finalul, cu imaginea capetelor ”televizate” ale mogulilor la o masă într-un restaurant de lux, pare-mi-se cu Ceașcă în centru, ca o Cină ce a de Taină perversă. Poftă bună!

RO 2010 - Partea a 2-a: Poker

Poker

(Romania, 2010)

Regia: Sergiu Nicolaescu
Cu: Horațiu Mălăele, Mircea Diaconu, Vladimir Găitan, Jojo

Rating: 1/5

Pe scurt, asta își închipuie Serge că înseamnă satiră politică și denunț al corupției care infiltrează toate păturile societății. Filmul, în schimb, este îmbibat în megalomania și ipocrizia realizatorului. Nu am să mă mai chinui să evidențiez platitudinea personajelor, tertipurile ieftine ale actorilor sau scenariul... ăăă... execrabil. Așa ceva nu ar trebui să existe pe ecrane.

RO 2010 - Partea I: Eu când vreau să fluier, fluier

Eu când vreau să fluier, fluier

(România, 2010)

Regia: Florin Șerban

Cu: George Piștireanu, Ada Condeescu, Mihai Constantin

Rating: 2/5

Anul cinematografic românesc a început în forță, cu „Eu când vreau să fluier, fluier” și al său Urs de Argint la Berlin. Filmul, regizat de debutantul Florin Șerban, și scris de acesta împreună cu Cătălin Mitulescu, spune povestea a câtorva zile din viața lui Silviu, un deținut într-un penitenciar pentru delincvenți juvenili. Acesta mai are doar două saptămâni până la eliberare, dar lucrurile se precipită odată cu întoarcerea mamei sale (plecată la muncă în Italia), care intenționează să-l ia cu ea pe fratele mai mic al lui Silviu. Acesta nu este de acord și până la urmă își va pierde cumpătul...

Chiar dacă nu aș spune că „Eu când vreau să fluier, fluier” e un film prost, aș identifica probleme serioase la nivelul scenariului. Lipsa de miză și direcție a acestuia frapează. Multe din acțiunile personajului principal ilogice, fără noimă, iar cascada de evenimente din ultimele 20 de minute se vrea deneoprit (ca într-un film existențial), dar scenariul nu convinge că este așa. Acțiunea se petrece aproape în totalitate în incinta penitenciarului. Cele câteva scene din final care părăsesc închisoarea sunt haotice și inutile.

George Piștireanu, deși oarecum potrivit pentru rolul principal, este neinspirat și nu reușește să transmită nimic (iar faptul ca își bâlbâie replicile nu prea ajută): Ada Condeescu mi s-a părut la fel de slabă, personajul ei fiind doar schițat de autori și ea lăsată să se descurce cu 0 material. Iar dialogurile dintre Silviu și Ana sunt pur și simplu prost scrise. Rămân totuși cu impresia că actorii cu adevărat amatori - adevărații deținuți - s-au achitat mai mult decât onorabil de rolurile primite. Își rostesc replicile cu naturalețe și sunt perfect credibili. Ar mai fi de menționat imaginea semnată de Marius Panduru, care deși câteodată filmează personajele în gol fără să se întâmple nimic, reușește să capteze atenția privitorului, prin dinamismul mișcărilor de aparat și folosirea inteligentă a decorului penitenciarului.

Note despre filmele românești ale anului 2010 - Partea 0

Fiindcă suntem la mijlocul lunii iulie, perioadă în care filmele românești au cam dispărut de pe ecrane, m-am gândit să dedic următoarele postări premierelor românești de anul acesta (cele pe care le-am văzut, bineînțeles) și câtorva avampremiere prinse la TIFF anul acesta. Postările vor fi ceva mai sumare, fără pretenții de recenzii.

Dintre premiere, am ratat „Luna verde” (și nu cred că trebuie să îmi pară rău), iar dintre filmele prezentate la TIFF nu am apucat să văd „Portretul luptătorului în tinerețe”, ”Autobiografia lui Nicolae Ceaușescu” sau ”Mănușile roșii”, printre altele. Aștept cu nerăbdare premierele oficiale, ca să pot scrie și despre ele.

So, here goes... Am să încerc să le scriu în ordinea ieșirii în săli... Drum-roll, please!

Xun cheng ma / The Postman Fights Back (Hong-Kong, 1982)

Xun cheng ma / The Postman Fights Back 

(Hong-Kong, 1982)

Regia: Ronnie Yu
Cu: Chow Yun-Fat, Ka-Yan Leung

Rating:  3.5/5

Pe vremea când Republica Chineză era încă în mica copilărie, un grup de curieri sunt angajați de reprezentatul unei căpetenii războinice să livreze patru cutii misterioase unui bandit care controlează o trecătoare importantă. Bine, contextul politic contează mai puțin, povestea se concentrează pe cei patru curieri: unul este poștaș de meserie - profesie amenințată de apariția trenurilor - și chiar i se spune doar Curierul, altul este un hoț de doi bani, al treilea expert în explozibili, iar Chow Yun-Fat este un cartofor arogant, dar specialist în arte marțiale. Principalul antagonist este angajatorul lor, Hu, cu pregătire ninja.

Chiar dacă firul narativ pare destul de standard, povestea este presărată cu destul întorsături de situație ca să păstreze atenția spectatorului. Fiecare personaj are o parte misterioasă, fiecare este parțial duplicitar, fiecare se străduie să înțeleagă misiunea pe care o are de îndeplinit și rolul celorlalți în această misiune. Ca să nu mai vorbim de apariția membrilor rezistenței sau de diferiți asasini angajați să-l elimine pe cartoforul trișor pentru păcatele acestuia din trecut. La sfârșit, dându-și seama că au fost înșelați și că nu lucrează în scopuri nobile, ei vor încerca să-și repare greșelile, plătind chiar cu viața.

Filmul se remarcă prin dinamismul scenelor de acțiune sau de arte marțiale. Frumos coregrafiate și bine montate, aceste scene sunt, totuși, principalul punct de interes al filmului. Se remarcă o urmărire pe un lac înghețat și răzbunarea specialistului în explozibili, care elimină întreaga tabără de bandiți cu ajutorul mai multor mănunchiuri de dinamită și a unei mitraliere. Climaxul filmului este reprezentat de confruntarea finală între Curier și Hu, în care primul este obligat să dejoace tacticile ninja ale adversarului.

”The Postman Fights Back” este entertainment de bună calitate. Un film de acțiune și arte marțiale care depășește limitele genului.

Les novices (Franța, 1970)

Les novices

(Franța, 1970)

Regia: Guy Casaril
Cu: Brigitte Bardot, Annie Girardot

Rating: 1.5/5

Nu există multe filme bune cu Brigitte Bardot. Acesta este adevărul. ”Les Novices” nu se abate de la regulă. Povestea este simplă: Agnès (Bardot) este o călugăriță care într-o bună zi fuge dintre suratele ei, probabil cu scopul de a demara acțiunea filmului și mai cu una mai cu două ajunge la Paris, unde se împrietenește cu o prostituată a cărei nume profesional este Mona Lisa (Girardot). Pentru a-și susține existența, Agnès se vede nevoită să încerce și ea cea mai veche meserie din lume, dar reușește să își păstreze inocența, grație stângăciei și naivității abslut obligatorii... În final, după alte peripeții cu o ambulanță-porno, cele două vor ajunge la mănăstirea de la care Agnès a plecat la început, încheind astfel cercul.

Nu mai sunt prea multe de zis. Nu prea există glume, decât stereotipii neamuzante. Realizarea este neinspirată, chiar borderline idioată. Girardot reușește să salveze unele scene prin temperamentul său, dar personajele sunt lipsite de orice substanță și credibilitate.

Dacă aveți chef de Bardot, mai bine alegeți „Disprețul”.

You Don't Know Jack (SUA, 2010)

You Don't Know Jack
(SUA, 2010)

Regia: Barry Levinson
Cu: Al Pacino, Susan Sarandon, John Goodman, Brenda Vaccaro, Danny Huston
Rating: 3/5

Proaspăt nominalizat la câteva premii Emmy, acest film de televiziune (HBO, of course) spune povestea anilor de pensie a doctorului Jack Kevorkian, care de-abia în amugul vieții s-a decis să-și lase amprenta asupra istoriei medical. Numit și Dr. Death (de către cei care nu înțelegeau foarte bine ce face), Kevorkian a asistat suicidul a peste 100 de pacienți afectați de diferite boli în stadii terminale, sfidând sistemul de justiție american.

Există și alte filme care dezbat tema euthanasiei. Mult mai bine, aș putea spune. ”Mar adentro”, ”Whose Life Is It Anyway?” ș.a.m.d. Spre deosebire de acestea, ”You Don't Know Jack” își îmbrățișează natura de film de televiziune în mai toate aspectele. Tonul povestirii este emotiv, scenele sunt minuțios construite și luminate ca niște micro-piese de teatru, individul este persecutat de întreaga societate, mesajul este livrat atent și apăsat. Nu vă faceți iluzii, filmul nu se remarcă prin execuție.

În schimb, este un film important și numai pentru faptul că ne aduce aminte de ceva de care ar fi trebuit să fim siguri: Al Pacino este un mare actor. Dacă în ultimii anii a apărut în filme mai mult de dragul banilor telefonând niște roluri care nu erau la măsura talentului său. În ”You Don't Know Jack”, e din nou la înălțime. Pacino devine personajul său, adoptă un mers, un accent, manierisme... Aici, e drept, este ajutat și de scenariu, care îi oferă replici și pledoarii și de ceilalți interpreți care sunt capabili să îi susțină jocul. Însă dincolo de ceea ce se spune, în ochii lui Pacino se citește trecutul personajului (impresia adâncă pe care genocidul armean povestit de părinții săi a lăsat-o asupra sa), dorința lui de a-și lăsa numele în istoria medicală și convingerea că ceea ce face este ceea ce trebuie făcut.

The Runaways (SUA, 2010)

The Runaways
(SUA, 2010)

Regia: Floria Sigismondi
Cu: Kristen Stewart, Dakota Fanning, Michael Shannon

Rating: 2.5/5

Undeva pe la sfârșitul anilor '70, Joan Jett forma o trupă rock numai de fete care urma să se numească THE RUNAWAYS. Aceasta e povestea lor - sort of...

N-o să vă mint. Nu e exact filmul anului. De fapt, nici dintre biografiile starurilor rock nu iese în evidență. Scenariul pare încropit din amintiri din vremurile bune, haosul dominând narațiunea și isprăvind rapid cu scenele ca nu implică muzică, droguri, deliruri creatoare și nu numai... asta până în final, când tonul devine mai melancolic și cumva-cumva filmul âși găsește previzibilul final cu note informative despre soarta personajelor.

Nu aveam dubii că Stewart și Fanning știu să joace, deci aici nu este nicio problemă. În rolul impresarului excentric, Michael Shannon e complet dezinhibat și e singurul ingredient sofisticat din acest mix. Aș remarca că cine a fost responsabil de imaginea și montajul filmului nu sunt chiar diletanți: DP-ul Benoît Debie a mai lucrat cu Gaspar Noe la ”Irreversible” și ”Enter the Void” și cu Fabrice Du Welz la ”Vinyan” (un film despre care sper să mai scriu), iar editorul Richard Chew se poate lăuda cu capodopera lui Malick ”The New World”. Iar experiența lor se vede în abilitatea de a filma în rulota de repetitii a formației sau în secvențele psihedelice ale concertelor (mai multe decât simple videoclipuri).

Knock on Any Door (SUA, 1949)

Knock on Any Door
(SUA, 1949)
 

Regia: Nicholas Ray
Cu: Humphrey Bogart, John Derek, George Macready

Rating: 4/5

Nicholas Ray este unul dintre maverick-șii cinematografului american din anii '50, realizator al unor capodopere precum ”Rebel Without a Cause” sau ”Bigger Than Life”. ”Knock on Any Door” este unul dintre primele lui filme, fiind angajat de Bogart după ce acesta fusese impresionat de debutul său - ”They Live by Night”.

Povestea este în genul dramelor noir ale epocii: Bogie este un avocat care decide să-l apere în instanță pe un tânăr acuzat de uciderea unui polițist. Pe parcursul procesului, avocatul va relata povestea tânărului, încercând să explice factorii ce au influențat traiectoria acestuia prin viață.

Ray este un regizor care știe să ducă o poveste de la punctul A la punctul B, apoi C, D etc. coerent, fără să piardă forța narativă a scenariului. Într-adevăr, seria de evenimente ale vieții tânărului urmează un tipar care se dovedește eficient, relatarea devenind perfect veridică. Scenariul nu se ferește de evenimente tragice (sinuciderea soției, pronunțarea sentinței) sau de critica socială (prezentarea condițiilor din școlile de corecție, complicitatea societății la crima individului).

Per ansamblu, din punct de vedere al comentariului social, filmul se dovedește mai incisiv decât altele din aceeași perioadă. În extraordinar de bine livrata pledoarie finală, Bogart spune lucrurile pe nume, acuzând nepăsarea societății și sadismul celor reponsabil de reforma delincvenților juvenili. Anul următor, Bogart și Ray vor colabora din nou la ”In a Lonely Place”, un pseudo-noir de excepție, culme de performanță a interpretului.

Jovana Lukina (Yugoslavia, 1979)

Jovana Lukina
(Yugoslavia, 1979)

Regia: Zivko Nikolic
Cu: Merima Isakovic, Bogoljub Petrovic, Krunoslav Saric

Rating: 4.5/5

Luka și Jovana sunt soț și soție, locuind semi-izolați întrun peisaj stâncos, pe care Luka îl folosește pe post de carieră de piatră. Aparițiile succesive a mai multor personaje (un straniu cortegiu care conduce un tânăr la spânzurătoare, bătrânul cu a sa soție mult mai tânără, străinul misterios, bogătașul ținutului) vor distruge liniștea și intimitatea cuplului, trezind sentimente și dorințe puternice în sufletul amândurora.

Filmul impresionează prin tehnica narativă: puține dialoguri, se pune accentul pe aspectul vizual (mișcări ample ale aparatului de filmat, relaționarea personajelor cu decorul, lumina puternică din timpul zilei în contrast cu cea caldă, portocalie din scenele de noapte sau de interior). Surprinde mai ales modul în care ritmul filmului este deseori aceelerat pentru ca apoi să se revină brusc la tonul mai degrabă reținut, static, care domină majoritatea peliculei. Evenimentele își lasă astfel mai puternic amprenta asupra spectatorului, iar filmul provoacă și menține atenția în continuare.

Merima Isakovic, în rol titular, este o prezență uimitoare pe ecran. Cheia filmului este în privirea ei. Odată cu desfășurarea acțiunii, Jovana va fi supusă unei serii de întâmplări pe care nu le înțelege în totalitate (și nici noi, de altfel), dar care o vor schimba treptat. Isakovic întruchipează perfect acest personaj în același timp speriat, dar dornic de schimbare, conștient de iminența acțiunilor sale și a celor din jur, dar naiv în încercarea de a regăsi idilicul existenței inițiale.

Nu în ultimul rând, filmul jonglează între două (aparent) extreme: substratul religios și erotismul. Dacă în fundal există cel puțin la nivelul sugestiei conflictul între diferite etnii și credințe, în prim-plan avem cuplul care urmează să se destrame odată ce Jovana își descoperă conștiința sexuală. În final există o scenă care ar putea constitui o piatră de hotar: un dans în nud la o petrecere de țigani/păgâni prin care Jovana își eliberează întreaga energie primitivă.

„Jovana Lukina” este o descoperire care așteaptă să fie făcută. O mostră de cinema balcanic lipsită de compromisuri.

SCENA DANSULUI