The Rover (Australia/SUA, 2014)

The Rover

(Australia/SUA, 2014)

Regia: David Michôd

Cu: Guy Pearce, Robert Pattinson

Rating: 2.5/5

Motto:

Is the new world rising from the shmbles of the old?

Led Zeppelin - The Rover

"The Rover", al doilea lungmetraj al lui David Michôd după "Animal Kingdom" este cu siguranță unul dintre filmele cele mai discutate ale momentului. Principalul motiv? Mulți dintre cei care scriu despre cinematografia independentă încă se miră că Robert Pattinson joacă roluri adevărate și pare să chiar aibă talent. Este deja cam târziu să face astfel de „descoperiri”, dar - cu siguranță - interpretarea lui Pattinson (și a lui Guy Pearce) merită mai multă atenție decât filmul în ansamblul său. ”The Rover” este un fel de western plasat în outback-ul australian, la zece ani după o devastatoare criză economică mondială. Guy Pearce joacă un man without a name, care pornește pe urmele a trei bandiți care i-au furat mașina. Tovarăș de drum îi este Rey (Pattinson), fratele unui dintre bandiți, pe care aceștia l-au abandonat, rănit în mijlocul drumului, după un jaf.

Filmul conține câteva scene extrem de violente, care sunt satisfăcătoare la un nivel visceral până în momentul în care încep să devină repetitive, iar anticiparea primului foc de armă în confruntarea finală instilă mai degrabă nervozitate decât senzație de suspans. Michôd pare foarte satisfăcut de modul în care orchestrează secvențele-șoc și de modul în care folosește lumina arzătoare a soarelui australian. Însă cele mai reușite momente sunt cele 3-4 secvențe dialogate dintre cei doi protagoniști, a căror inner self ni se revelează în aceste momente liniștite, de obicei nocturne, la lumina unui foc portocaliu. Din punctul meu de vedere, modul în are conflictele sunt rezolvate în acest film nu este deloc satisfăcător. Cele două personaje principale dezvoltă o relație stranie de inter-dependență, precum cea dintre un orfan abandonat și un părinte-surogat, dar scenariul lui Michôd o amputează brusc (și aproape sadic). În schimb, ultima scenă se vrea un climax emoțional, care nu este însă pregătit decât de un singur moment din primul act. Ceea ce, având în vedere tot ce am văzut și am aflat despre personajul lui Guy Pearce, putem considera că este mult prea puțin.

Adieu au langage (Franța, 2014)

Adieu au langage

(Franța, 2014)

Regia: Jean-Luc Godard

Cu: Héloise Godet, Zoé Bruneau, Kamel Abdeli, Richard Chevallier, Roxy le chien

În cazul lui Godard, este întotdeauna greu să separi filmele sale de omul din spatele lor, acest personaj (folosesc termenul intenționat) dificil, pe cât de slobod la vorbă pe atât de opac în discurs. Îmi amintesc un interviu despre „Film socialisme” în care arăta de-a dreptul caricatural, cu un trabuc supradimensionat atașat la figura-i. Evident, au fost 10 minute irosite, pentru că nu a spus nimic relevant. La patru ani după ”Film socialisme” (film care pare profetic, avand în vedere ce s-a întâmplat cu vasul de croazieră pe care se petrece jumătate din acțiunea filmului), Godard revine în competiție la Cannes cu „Adieu au langage”, care deja a fost primit cu aplauze și cu zvonuri de Palme d'Or în final de carieră. 

Experiența mea cu „Adieu au langage” a fost cu siguranță diferită decât cea a entuziaștilor de pe „croazetă”. Într-una din cele mai mici săli, plină pe o treime, ale unui uriaș multiplex parizian, primele 30 de minute ale filmului mi-au provocat o durere de cap cum niciun alt film 3D nu a reușit până acum. În afară de cele douî momente în care sunt suprapuse două imagini complet distincte (pentru că... experiment!), există o grămadă de secvențe în care este aproape imposibil să focalizezi imaginea, ceea ce este mai puțin un semn că sunt în fața unui mare artist decât semnul unui accident vascular cerebral acut. Până la urmă, vederea se mai obișnuiește și Godard o lasă mai moale cu șmecheriile. Iar pe ecran începe să se închege un fel de narațiune: un bărbat, o femeie, o relație cu suișuri și coborâșuri și un câine (Roxy) care devine însoțitorul lor.

Trebuie să recunosc că începutul filmului mi s-a părut răutăcios (glumițe ieftine despre telefoane inteligente, parodii exagerate după filme cu gangsteri), iar apoi de-a dreptul disprețuitor față de restul omenirii - această mizantropie exprimată prin citate din scriitori și filosofi este cea mai alienantă trăsătură a cinema-ului recent al lui Godard. Este evocativ faptul că privirea îmi era atrasă mai degrabă de imaginile din Dr. Jekyll & Mr. Hyde sau Metropolis de pe televizorul celor doi amanți decât de ce fac aceștia în prim-plan (dar poate că asta e și ideea). Tocmai de aceea a fost ușor surprinzător să constat cum o oarecare melancolie se insinuează în a doua jumătate a proiecției, iar camera (camerele) de filmat ale lui Godard ies în natură, urmărind un câine explorator, cu Simfonia a VII-a a lui Beethoven pe fundal. Momentul-cheie este acela în care este invocat un citat din Monet (unul dintre puținii autori care chiar este numit), îndemnând la întoarcerea la natură și la „a picta ceea ce nu vedem”. Pentru mine, acesta e fost punctul care mi-a permis accesul dincolo de montajul aleator și lipsa structurii narative, să încep să apreciez ceea ce face Godard aici și să nu văd „Adieu au langage” ca pe un simplu truc 3D sau ca pe o lecție de morală. 

Am citit unele critici care ridicau în slăvi filmul și chiar îl comparau cu unele dintre landmark-urile istoriei cinematografiei. Să fie clar, totuși, „Adieu au langage” nu este „Omul cu aparatul de filmat”. În afară de faptul că se joacă un pic cu tehnologia 3D (mai mult așa... la mișto), Godard nu ne arată ceva cu adevărat nou față de ce a făcut în ultimii 30 de ani. Dar acesta este unul dintre eforturile sale mai consecvente din ultima vreme, probabil cel mai bun film semnat JLG de la „L'eloge de l'amour” încoace. 

Rating: 3.5/5

Maps to the Stars (Canada/SUA/Franța/Germania, 2014)

Maps to the Stars

(Canada/SUA/Franța/Germania, 2014)

Regia: David Cronenberg

Cu: Julianne Moore, John Cusack, Mia Wasikowska, Robert Pattinson, Olivia Williams, Sarah Gadon, Evan Bird

Rating: 4/5

În ”Cosmopolis”, Robert Pattinson cutreiera în spatele unei limuzine pe străzile din Toronto New York, ca tânăr magnat al Bursei. David Cronenberg îl aduce înapoi pentru noul său film (momentan în competiția oficială la Cannes), însă de data aceasta îl pune la volanul unei limuzine, prin L.A., în chip de șofer-wannabe-actor-wannabe-writer. În ”Maps to the Stars”, Pattinson joacă un rol minor, doar un alt satelit al Hollywood-ului, printre atâția alții. Cronenberg ne mai face cunoștință cu o vedetă trecută de vârsta la care ofertele se înghesuiau la ușă (Julianne Moore), cu un psihiatru/guru al starurilor (John Cusack), cu un copil-star îngâmfat și deja addict (Evan Bird, o revelație), o tânără piromană care se infiltrează în viața vedetelor (Mia Wasikowska) și... cu Carrie Fisher, pentru că genul acesta de satiră cere măcar un cameo de mare calibru.

Situat, ca tonalitate, undeva între ”The Player” al lui Altman și ”Mulholland Drive” al lui David Lynch, ”Maps to the Stars” se înscrie într-o linie deja trasată de ultimele două filme ale lui Cronenberg. Din ”A Dangerous Method” împrumută câteva teme freudiene (o grămadă de incest, pe bune sau închipuit și tot felul de transferuri de vinovăție), iar John Cusack îl citează pe Jung, iar din ”Cosmopolis” împrumută viziunea rece, scârbită, asupra unei civilizații care începe să-și întrezărească sfârșitul. ”Maps of the Stars” este o satiră acidă la adresa Hollywood-ului, dar ceea ce impresionează până la urmă este tristețea de care suferă (cu adevărat) toate aceste personaje: vedeta Havana Segrand (Moore), incapabilă să trăiască cu amintirile (false?) despre mama sa; amatorul Jerome (Pattinson), ale cărui eforturi de a-și porni cariera nu au succes; Agatha (Wasikowska), care încearcă să se reconcilieze cu familia care o reneagă etc. 

Întrebarea momentului este dacă va lua sau nu un premiu la Cannes. Evident, nu am văzut restul competiție, dar aș zice că sunt slabe speranțe. Cele mai mari șanse de a fi premiată le are Julianne Moore, care conduce un cast formidabil. John Cusack este, ca de obicei, cea mai enervantă prezență, dar având în vedere rolul pe care îl joacă aici, acest lucru îl ajută de această dată. Pattinson și Wasikowska continuă să își lărgească repertoriul, dincolo de mainstream și trebuie să stăm cu ochii pe Evan Bird. Și ca să încheiem, trebuie să spun că singura secvență care nu mi-a plăcut din film a fost cea în care Olivia Williams este mistuită de flăcări. Dacă Cronenberg-ul anilor '80 ar vedea un astfel de efect special, ar fi cu siguranță foarte dezamăgit. 

La chambre bleue (Franța, 2014)

La chambre bleue

(Franța, 2014)

Regia: Matthieu Amalric

Cu: Matthieu Amalric, Stéphanie Cléau, Léa Drucker

Rating: 3.5/5

Prezentat la Cannes în secțiunea Un Certain Regard, dar lansat deja simultan în cinematografele din Franța (ceea ce cam contravine cu menirea secțiunii), „La chambre bleue” este returul lui Matthieu Amalric în spatele camerei de filmat, la patru ani după „Tournée” (premiu de regie Cannes 2010, vezi și aici). La originea sa stă un roman polițist de Georges Simenon, în care doi amanți, sunt acuzați că și-au otrăvit soții pentru a putea fi împreună. Amalric (cu aportul cu siguranță foarte important al lui Stéphanie Cléau, co-scenaristă și co-protagonistă) decide însă să nu urmeze schema clasică de thriller (à la ”The Postman Always Rings Twice”), abordând povestea din unghiul său cel mai intim și alegând un stil poetic, impresionist.

Scena de deschidere impresionează, cu imaginile repetate de trupuri goale, după și în timpul actului sexual și gros-plan-uri cu mușcături pasionale, picuri de sânge prevestitori și detalii de tapet albastru. Euforia îndrăgostiților este curmată brusc de spaima irațională care îl cuprinde pe El, după ce îl surprinde pe soțul amantei sale pe trotuarul din fața camerei de hotel în care se găsesc amanții. Fuga și decizia bărbatului de a pune capăt relației (și de a se dedica soției și fetei sale) antrenează o serie de evenimente care culmină cu aducerea celor doi în fața judecătorilor. Devine evident, încă din primele 10 minute, odată ce filmul își dezvăluie structura de tip flash-back, că nu o să aflăm ce s-a întâmplat cu adevărat, precum într-un roman polițist veritabil. Ultima secvență, la tribunal, care este o adevărată anti-teză a secvenței de deschidere (inclusiv cu tapet albastru pe pereți) ne ațâță cu toate variantele posibile (Julien este vinovat, dar minte / Amanta i-a înscenat crima lui Julien / Soacra amantei i-a înscenat pe amândoi etc.) 

Incertitudinea finalului reflectă starea de spirit al lui Julien pe întreg parcursul filmului. Deși încearcă să pună stăpânire pe propriul viitor, luând o decizie categorică, el nu este niciodată cu adevărat capabil să-și croiască propriul destin. Amanta, familia, relațiile de afaceri - toate acestea nu îl lasă să fie el însuși. Până la urmă, nu aflăm foarte multe despre acest Julien Gahyde, despre cine este el și ce vrea de la viață, dar asta pentru că nici el nu se cunoaște foarte bine. Cel puțin până când își acceptă soarta în final, după o serie de evenimente la care probabil nu a contribuit deloc. 

Micro Reviews (3)

Trei filme foarte proaspete, care probabil merită mai mult spațiu decât sunt eu dispus să le acord:

Cheatin' (Bill Plympton, 2013)

Plympton probabil că este acum recunoscut ca unii dintre maeștrii mondiali ai animației, chiar dacă probabil mai multă lume a văzut couch gag-urile pe care acesta le-a semnat pentru The Simpsons decât filmele sale, care rămân încă prost distribuite și greu accesibile. ”Cheatin'” poate nu este la fel de reușit precum preferatele mele ”The Tune” și mai ales ”Hair High”, dar este o fantezie audio-vizuală despre o relație sentimentală extrem de pasională. Sau, cum o descria Plympton însuși în pitch-ul său de pe Kickstarter: an animated adult tale of love, jealousy, revenge, and murder – full of nudity and violence, but also with my surreal sense of humor. The story is inspired by the work of James M. Cain (“Double Indemnity”, “The Postman Always Rings Twice”). Secvențelor onirice (și de la un moment dat chiar science-fiction) gândite de Plympton îi răspund, pe coloana sonoră, muzică din ”Traviata”, împrumuturi rock'n'roll, dar și compoziții originale de Nicole Renaud - parcă niciodată vreun film de-al acestui regizor pasionat de „americana” nu a avut un feeling atât de french. And in a good way...

Rating: 3.5/5

Enemy (Denis Villeneuve, 2013)

Încep să am impresia că filmele astea au tot timpul același twist, dar premisa este irezistibilă. La final, ”Enemy” lasă spectatorul să descifreze misterul (eventual cu ocazia unei a doua sau a treia vizionări), dar ideea e destul de clară chiar dacă nu ai interesul să pui totul în ordine. Cel puțin apariția Isabellei Rossellini în rolul mamei unuia dintre cei doi Jake Gykllenhaal ar trebui să fie edificatoare. Sincer, mie mi s-a părut a fi Cronenberg la mâna a doua (”Dead Ringers”, ”Spider” și ”Cosmopolis” la un loc), dar al naibii de entertaining. Am o slăbiciune inexplicabilă pentru Denis Villeneuve, care se dovedește în continuare un foarte abil (și versatil) regizor de filme de gen (vezi și ”Prisoners”).

Rating: 3.5/5

Aimer, boire et chanter (Alain Resnais, 2014)

Filmul final al lui Resnais este un mic divertimento, în sașe personaje, două dintre care fiind interpretate de cei mai fideli colaboratori ai regizorului din ultimele trei decenii - Sabine Azéma și André Dussolier. Este un fel de teatru filmat, în decoruri aparent simple, dar sub o lumină foarte îngrijită. Îmi imaginez că piesa de teatru care stă la baza filmului se vrea o satiră la adresa moralei burgheze (give me more of those, I say, we haven't seen enough), dar Resnais nu pare deloc interesat de aceste lucruri. Decorurile sunt frumoase și funcționale, dar în același timp artificiale, impersonale și inerte. În acest decor, freamătul continuu al personajelor și micile lor probleme nu fac decât să accentueze senzația că privim un fel de natură moartă. Renais pare decis nu doar să deconstruiască piesa lui Alan Ayckbourne, ci să o distrugă cu totul. E păcat că ultimul film său film nu are un emotional punch precum ”Coeurs” sau nonșalanța ludică al lui ”Les herbes folles”, dar ”Aimer, boire et chanter” este un petit bijou, o curiozitate semnată în finalul carierei de unul dintre puținii iconoclaști adevărați ai lumii filmului. 

Rating: 3.5/5

Al doilea joc (România, 2014)

Al doilea joc

(România, 2014)

Regia: Corneliu Porumboiu

Cu (voci): Adrian Porumboiu, Corneliu Porumboiu

„Al doilea joc” este un fel de documentar în care derby-ul Dinamo-Steaua din iarna lui 1988 (prezentat în varianta sa televizată, dar fără sonor) este comentat de regizorul Corneliu Porumboiu și tatăl său, care apare și în imagini ca arbitru al acelei partide. Ce a ieșit este undeva între film experimental și film domestic, în care un tată și un fiu comentează relaxați partida. Există perioade destul de lungi (probabil până la două minute) în care niciunul nu vorbește, dacă telefonul sună răspund fără probleme, iar Porumboiu-tatăl nici nu pare convins că participă la realizarea unui film. 

Dacă aria de intersectare a mulțimii cinefililor cu cea a microbiștilor este destul de mică, eu trebuie să recunosc că probabil nu m-ar fi deranjat să mă uit la acest meci într-o după-amiază în care nu aș fi avut ceva mai bun de făcut. Ceea ce filmul pune în discuție, printre multe altele, este faptul că astfel de evenimente sportive generează pasiuni disproporționate printre fani. De aceea, nu strică din când în când să privim fotbalul prin alții ochi, eventual cei ai unui regizor care își propune să deconstruiască realitatea. Îmi vine în minte documentarul Zidane, un portrait du 21e siècle (Douglas Gordon & Philippe Parreno, 2006), care înregistra (sub privirea operatorului de imagine Darius Khondji) un meci al Realului urmărindu-l doar pe Zinedine Zidane. Un experiment îndrăzneț, pe alocuri dificil de urmărit, dar care inducea la un moment dat o adevărată stare de transă. „Al doilea joc” pare să aibă, în plus, și alte ambiții. 

Pe parcursul filmului, Porumboiu-regizorul încearcă să scoată de la tatăl său câteva informații despre ce însemna să arbitrezi un meci între echipa Armatei și cea a Securității, despre ce însemna să fii arbitru în regimul ceaușist și despre alte aberații ale vremii. Porumboiu-tatăl se dovedește, însă, destul de econom cu destăinuirile. Dacă unele dintre comentariile sale sunt interesante și revelatoare pentru jocurile de culise (care, nu se spune în film, au continuat până în zilele noastre, unde au început să fie taxate cu condamnări la închisoare), nu sunt cine-știe-ce „dezvăluiri șocante”. Ceea ce ne povestește Adrian Porumboiu poate fi oricum pus la îndoială datorită subiectivității acestuia, datorită elipselor de memorie, dar și datorită auto-criticii pe care acesta și-o face (precum mirarea sa că nu a dat un fault pe la minutul 85). 

Până la urmă, „Al doilea joc” este mai puțin un film politic, cât este un film de familie, un document al unei relații tată-fiu și un portret pe care Corneliu Porumboiu îl face tatălui său. Aflăm mai mult despre Adrian Porumboiu decât aflăm despre Steaua, Dinamo sau Ceaușescu. Abandonându-se deciziilor vizuale ale unui regizor de televiziune din anii '80, Corneliu Porumboiu realizează probabil cel mai personal film al său de până acum. Mie mi-a plăcut, este un fel de OZN în peisajul cinematografic autohton și îi dau notă mare. 

Rating: 4/5

Micro Reviews (2)

The Grand Budapest Hotel (Wes Anderson, 2014)
Admir noua ambiție a lui Wes Anderson de a face desene animate cu actori în carne și oase. Evident, experiența ”The Fantastic Mr. Fox” a fost mai mult decât o incursiune în lumea animației, iar impactul acelui film reverberează în continuare în opera lui Anderson. ”The Grand Budapest Hotel” este o aventură frenetică, un caper nebun care reunește câteva duzini dintre cei mai mari actori ai momentului cu somptuoase decoruri miniaturale și clin d'oeil-uri către Lubitsch, Hitchcock și mulți alții. Anderson aliniază fiecare cadru stilului său din ce în ce mai lucrat, dar lui i se opune o forță dominatoare aproape egală - Ralph Fiennes, într-unul dintre cele mai bune roluri ale sale, M. Gustave, concierge demodat al unui hotel care își trăiește ultimele zile de glorie. Sufletul acestui film (greu de găsit dincolo de înfloriturile de stil) este relația dintre M. Gustave și tânărul său protejat, Zero, interpretat în anii tinereții de Tony Revolori. Iar ultimele 20 de minute sunt neașteptat de melancolice, privind nostalgic înspre prima jumătate a secolului al XX-lea și aproape reușind să integreze marile evenimente care au marcat mijlocul secolului în această stranie poveste despre un hotel din Alpi care arată ca un tort rozaliu. 
Rating: 4/5

Noah (Darren Aronofsky, 2014)
Până acum, Aronofsky a reușit să își mențină integritatea artistică indiferent de scara bugetelor pe care le avea la dispoziție. Din spusele sale, se pare că inclusiv ”Noah” a ieșit așa cum a vrut el și nu a fost ciopârțit în post-producție de casa de producție. Motiv pentru care noul său film este cu atât mai dezamăgitor. Nu că nu ar lipsi câteva secvențe pe care numai Aronofsky le putea pune pe ecran, precum excelenta cosmogonie pe care Noah o povestește copiilor săi. Dar ”Noah” este un epic biblic și moștenește toate păcatele acestui gen. Obligativitatea unei povești cât mai stufoase, a unui confict cât mai multilateral, prelungește timpul de proiecție la aproape două ore și jumătate, dominate de efecte speciale, confruntări armate și așa-zise climax-uri emoționale. Dilemele care îl frământă pe Noe de-abia sunt puse în scena, Aronofsky preferând să dezvolte un personaj negativ monoton și banal, interpretat cabotin de Ray Winstone. Am citit comparații cu ”The Fountain”, dar să ne înțelegem - ”The Fountain” este unul dintre cele mai originale și mai creative filme ale noului mileniu; ”Noah” e un action blockbuster cu câteva idei interesante. Să sperăm că nu este decât un accident nefericit.
Rating: 2.5/5

Captain America: The Winter Soldier (Marvel Studios, 2014)
Odiseea supereroilor Marvel continuă sub bagheta cuplului fraternal Anthony și Joe Russo, cei mai recenți regizori racolați de Marvel. ”The Winter Soldier” nu are look-ul lui ”The First Avenger”, dar parcă e ceva mai bine scris (deși nu pot să fiu sigur, a trecut ceva vreme...) Totuși, s-au spus lucruri despre el care nu sunt adevărate. Ceea ce este cel mai evident este nu avem de-a face cu un thriller à la anii '70. Doar fiindca Robert Redford joacă într-un film, nu înseamnă că suntem în fața unui nou ”All the Presidents Men”. O deconspirare a lumii actuale a spionajului... cu atât mai puțin. Ceea ce m-a dezamăgit cel mai mult este că - odată ce aflăm identitatea acestui The Winter Soldier - miza filmului ar fi trebuie să fie relația dintre Captain America și acest personaj. Și cum o rezolvaă regizorii & scenariștii? Cu o bătaie. Concluzie: ”The Winter Soldier” este un episod dintr-o serie care începe din ce în ce mai tare să arate că e în lipsă de suflu și idei. 
Rating: 2.5/5

Journey to the West (Franța/Taiwan, 2014)

Journey to the West / Xi you

(Franța/Taiwan, 2014)

Regia: Tsai Ming-liang

Cu: Lee Kang-sheng, Denis Lavant

Rating: 4.5/5

În scurtmetrajul lui Tsai Ming-liang, Walker (2012), Lee Kang-sheng, unul dintre actorii săi preferați, interpreta un călugăr budist care se plimba, in super slow-motion, printre mulțimea grăbită de pe străzile din Taipei. După doi ani de zile, călătoria pas cu pas pre să fi ajung în Marsilia, unde lui Lee i se alătură Denis Lavant. Filmul, de doar 55 de minute și compus in ceva mai mult de o duzină de cadre, începe cu un close-up al feței ridate, crestate a actorului francez, o imagine a unui om epuizat. Urmează câteva imagini cu călugărul budist plimbându-se printre locuitorii „pestriți” ai Marsiliei - uneori filmat de la distanță, parcă de o cameră ascunsă, alteori în prim-plan, iar trecătorii interacționează nu numai cu el (care pare imperturbabil), dar și cu echipa de filmare, întrebând dacă este ok să treacă sau să își facă o poză cu ciudatul străin. 

Secvența culminantă a primei părți a filmului vine după vreo 20 de minute, durează cam un sfert de oră și îl prezintă pe Lee coborând un escalier foarte circulat - mișcările aparatului de filmat sunt imperceptibile, iar fiecare pieton care apare pare să aibă o cu totul altă reacție la ceea ce se întâmplă (merită amintit momentul, de-abia audibil, în care un bărbat necunoscut îi explică unei fetițe fascinate de această întâlnire că „monsieur”-ul este budist). După aceea, fără să fim preveniți, fără ni se arate cum s-au întâlnit sau cum de s-a decis și Denis Lavant să se apuce de plimbat cu încetinitorul, îi vedem pe cei doi, unul după altul, epatând clienți unei cafenele și ceilalți trecători de pe o străduță pietonală, într-un super plan-secvență. Lee și Lavant se sincronizează perfect, iar pentru actorul francez acest moment este anti-teza fizică a celebrei secvențe de dans/fugă din Mauvais sang.

Journey to the West a fost prezentat în secțiunea (necompetitivă) de filme experimentale a festivalului de la Berlin. Iar Tsai, cu siguranță, experimentează cu tot ce se poate - cu actorii săi, cu structura „narativă”, cu coloana sonoră și nu în ultimul rând cu aparatul de filmat. Vizual, Journey to the West este plin de surprize, de la superbul prim-plan de deschidere, atât de intens și de aproape de visage-ul protagonistului, până la imaginea finală, cu capul în jos, în care furnicarul din centrul pietonal al Marsiliei este personajul principal, iar Lee Kang-sheng de-abia este perceptibil într-un colț al ecranului. Documentar experimental, studiu antropologic, showcase pentru doi actori foarte talentați și multe altele într-un singur pachet, Journey to the West  este un candidat serios la titlul de filmul anului!

3 Cool Films

Așa cum le recomandă și titlul, cele trei filme pe care le voi aborda astăzi au fost îndelung așteptate de cinefili. Toate provin de la Cannes 2013 și în mod normal aș scrie pe larg despre fiecare, dar time is money și începe să îmi placă formatul acesta, mai concis de 3 (sau mai multe) filme în 1 postare.

A Touch of Sin (Jia Zhangke, 2013)
Poate că nu sunt cel mai mare cunoscător al lui Jia Zhangke, dar am rezonat puternic cu fiecare film de-al său pe care l-am văzut. ”A Touch of Sin” nu a făcut excepție. Această poveste în patru părți inspirată de cazuri reale în care oameni obișnuiți au răbufnit violent împotriva opresiunii se petrece în patru colțuri diferite ale Chinei și pune în evidență corupția care se întinde uniform asupra unui teritoriu imens și divers din punct de vedere cultural. Structural, ”A Touch of Sin” este destul de free-form, cele patru episoade ocupând desfășurându-se pe perioade inegale de timp, iar racordurile între ele fiind destul de laxe. Ceea ce le unește este răzvrătirea violentă care apare în concluzia fiecărei povești, fie că este vorba despre minerul care se îmbarcă într-un killing spree, de recepționera care îl elimină pe clientul abuziv al salonului de masaj unde este angajată sau de tânărul nefericit în dragoste care își curmă viața aruncându-se de pe balconul apartamentului său. Garantat, ”A Touch of Sin” nu este deloc o reclamă bună pentru China contemporană.
Rating: 4.5/5

La Vénus à la fourrure (Roman Polanski, 2013) 
În ultimii ani, cinema-ul lui Polanski a devenit din ce în ce mai „mic” și din ce în ce mai teatral. După ”Carnage”, care folosea doar patru actori într-un singur decor (un apartament), Polanski plusează (minuseaza?) cu acest ”Venus in Furs”, care are doar două personaje, un regizor (Matthieu Amalric) și o actriță aspirantă (Emmanuelle Seigner), schimbând replici într-o sală de teatru. Din punctul de vedere al regiei, nu cred că există ceva în acest film care să fie specific cinematic, în afară de traveling-ul de început și de sfârșit. În rest, cam orice idee de mise-en-scene pe care o are Polanski ar putea fi la fel de bine aplicabilă pe scenă și chiar ar putea părea mai interesantă (și asta vine din partea unuia căruia nu îi prea place teatrul). Totuși, jocul actorilor și efectele de lumini fac ca ”Venus in Furs” să fie mult mai suportabil ca film de cinema decât ”Carnage”. Iar, până la urmă, dialogurile sunt inteligente, iar schimbul radical de roluri care are loc pe parcursul celor 90 de minute poate duce la multe interpretări delicioase din punct de vedere intelectual. Genre...

Rating: 3/5

Only Lovers Left Alive (Jim Jarmusch, 2013)
În sfârșit, un film care chiar rulează în cinematografele din România. Am mai vorbit despre Jarmusch pe acest blog de mai multe ori (cel puțin aici, aici și aici), deci trebuie să recunosc că am o oarecare reverență pentru acest atât de original auteur. Iar ”Only Lovers Left Alive” are cel puțin cantitatea necesară de umor sec, referințe rafinate și personaje bizare care să îl facă, cel puțin pentru mine, o adevărată plăcere. Ceea ce nu înseamnă că nu pot să fiu și un pic critic în privința lui. Tom Hiddleston m-a deranjat cel mai tare în acest film - un actor foarte talentat, dar personajul pe care îl interpretează aici este atât de plictisit, deprimat și mizantrop încât ar putea îndepărta și cel mai binevoitor privitor. Tilda Swinton își joacă rolul de vampiriță milenară exact în registrul potrivit, dar anostul Hiddleston a trebuit contracarat de excentricitatea lui John Hurt (care îl joacă pe Christopher Marlowe!) și Mia Wasikowska (care fură o bună parte din scenele de la mijlocul proiecției). Per ansamblu, ”Only Lovers Left Alive” este foarte hipstery și satisfăcut de sine, dar eu l-am găsit mai mult decât enjoyable.
Rating: 3.5/5

Oscars 2014 - Predictions & Preferences

De la Globurile de Aur până acum, lucrurile s-au clarificat destul de bine în lupta pentru Oscaruri, astfel încât există puține categorii importante unde pot exista surprize. Să vedem cine cred eu că va câștiga și cine ar trebui să câștige (după modelul indiewire, cu Will Win / Should Win), la toate categoriile (altfel nu ar fi fun deloc!)

Best Picture
Will Win: 12 Years a Slave
Should Win: Gravity

Best Director
Will Win: Alfonso Cuaron, Gravity
Should Win: idem

Best Actor

Will Win: Matthew McConaughey, Dallas Buyers Club
Should Win: Leonardo DiCaprio, The Wolf of Wall Street

Listă alternativă de nominalizări: Oscar Isaac, Robert Redford, Joaquin Phoenix, Tom Hanks, DiCaprio pentru ”The Great Gatsby”

Best Actress
Will Win: Cate Blanchett, Blue Jasmine
Should Win: da, îmi convine Cate Blanchett, dar nu m-ar deranja să câștige Sandra Bullock

Best Supporting Actor
Will Win: Jared Leto, Dallas Buyers Club
Should Win: Leto e ok, dar mi-ar plăcea mai mult să câștige Barkhad Abdi sau Jonah Hill

Best Supporting Actress
Will Win: Lupita Nyong'o, 12 Years a Slave 
Should Win: Julia Roberts, August: Osage County (evident, un rol mai degrabă principal, dar cu siguranță una dintre cele mai bune interpretări din carieră și singurul lucru pentru care filmul merită văzut)

Best Original Screenplay 

Will Win: Her 
Should Win: idem

Best Adapted Screenplay

Will Win: 12 Years a Slave
Should Win: Before Midnight!!

Best Animated Feature 
Will Win: Frozen
Should Win: nu am vazut ”The Wind Rises”, așa că mă abțin

Best Foreign Language Film
Will Win: La grande bellezza
Should Win: nu am văzut ”Omar”, dar mă îndoiesc că poate să fie mai bun decât L'image manquante

Best Documentary Feature
Will Win: The Act of Killing
Should Win: Cutie and the Boxer

Best Production Design
Will Win: The Great Gatsby
Should Win: Her 

Best Cinematography 
Will Win: Gravity

Should Win: Gravity

Best Costume Design
Will Win: The Great Gatsby
Should Win: Gatsby sau American Hustle

Best Editing
Will Win: Gravity sau Captain Phillips (primul este alegerea „safe”)
Should Win: Gravity

Best Makeup and Hair
Will Win: cursa a fost aranjată în favoarea lui Dallas Buyers Club
Should Win: n-am văzut Jackass Presents: Bad Grandpa, dar i-aș da votul meu fără să clipesc, doar ca să trolluiesc categoria.

Best Original Score 

Will Win: Gravity? 
Should Win: în afară de ”The Book Thief”, toate partiturile sunt departe de a fi „tradiționale”. Până și ce a făcut Alexandre Desplat pentru ”Philomena” nu este chiar instant accesibil. Greu de ales între aceste cinci nominalizări. Aș alege totuși Her.

Best Original Song
Will Win: ”Let It Go”, din Frozen
Should Win: nu-mi pasă...

Best Sound Editing
Will Win: iarăși o categorie în care ”Gravity” se luptă cu ”Captain Phillips”. Merg tot pe varianta „safe” - Gravity.
Should Win: pentru un pic de diversitate, aș vota cu All Is Lost 

Best Sound Mixing

Will Win: Gravity
Should Win: Gravity!!! 

Best Visual Effects

Will Win: no contest - Gravity
Should Win: idem 

Best Animated Short 

Will Win: lumea prezice ”Get a Horse!”, eu risc și zic Room on the Broom
Should Win: nu am văzut ”Possessions”. Prefer Feral. Foarte dark, deloc pe gustul Academiei.

Best Live Action Short

Will Win: The Voorman Problem
Should Win: pas  

Best Documentary Short Will Win: The Lady in Number 6

Should Win: pas

Bibliografie:
12 Years a Slave
American Hustle
Blue Jasmine
Captain Phillips
Gravity
Her 
The Wolf of Wall Street
Oscar Documentaries