Evrei de vânzare (România, 2012)

Evrei de vânzare

(România, 2012)

Regia: Radu Gabrea

Scenariul: Radu Gabrea, Magdalena Schubert

Rating: 4/5

„Petrolul, evreii şi germanii trebuie să devină mărfuri prioritare la export pe valută forte!”

Nicolae Ceaușescu

Numai luna trecută rula în cinematografe, în premieră națională, un documentar (de fapt, docu-dramă) semnat Radu Gabrea - „Trei zile până la Crăciun”, despre ultimele 72 de ore din viața cuplului Ceaușescu. Nici nu a început bine 2013, că Gabrea a reapărut pe ecrane (ceva mai discret, e drept) cu un nou film, tot documentar, de data aceasta spunând o poveste prea puțin cunoscută, cea a vânzării a mii (zeci, poate chiar sute de mii) de evrei de către statul român către Israel și țări din Occident în timpul regimului comunist, la schimb cu bani, utilaje petroliere, investiții, contracte și statul de țară privilegiată.

În ultimii câțiva ani, Radu Gabrea și-a asumat rolul de a „deconspira” istoria recentă a României, abordând subiecte aparent diferite (pogromul de la Iași, persecuția sașilor din Transilvania, Revoluția etc.), însă de fapt spunând diferite fațete ale aceleași povești: istoria „marginalilor” de la periferia regimurilor totalitare care s-au succedat de la sfârșitul anilor '30 până la căderea comunismului. Filmul de față continuă în aceeași direcție. Folosindu-se de un număr relativ mic de povestitori (istorici și martori ai evenimentelor), Gabrea trasează în doar 75 de minute o istorie care s-a întins pe aproape o jumătate de secol, apelând ori de câte ori este posibil la imagini de arhivă, documente din arhivele serviciilor secrete, stenograme din ședințe ale birourilor de Partid sau scrisori ale celor vânduți/cumpărați. Cu „Evrei de vânzare”, Gabrea bifează încă un capitol rușinos din istoria țării noastre. Mie mi-a plăcut destul de mult și, chiar dacă probabil este un film care s-ar simți mai bine la TV decât pe un ecran de cinema, m-a ținut interesat de la un capăt la celălalt, chiar dacă știam o parte din povestea pe care o spune. 

Les Misérables (UK, 2012)

Les Misérables

(UK, 2012)

Regia: Tom Hooper

Cu: Hugh Jackman, Russell Crowe, Anne Hathaway, Amanda Seyfried, Sasha Baron Cohen, Helena Bonham Carter

Rating: 2/5

Cred că Victor Hugo nu ar putea să fie decât încântat de influența pe care romanele sale au avut-o asupra teatrului muzical de final de secol XX. ”Les Misérables” în Marea Britanie și SUA și ”Notre-Dame de Paris” în Franța au fost printre cele mai mari succese de casă ale genului. Nu pot știi cu siguranță, dar cred că Hugo era mândru de aspectul „populist” al operei sale, care a cunoscut, într-un secol și jumătate, numeroase reîncarnări în teatru, operă și, apoi, în cinema, încă de la începuturile acestuia. Nu știam prea multe despre musicalul ”Les Misérables” înainte de a vedea filmul, în afară de povestea de bază și vreo două-trei cântece. Eram însă destul de optimist, având în vedere că sunt un admirator al interpreților, toți perfect capabili să dea interpretări de Oscar și să și cânte în același timp.

Chiar dacă nu sunt unul dintre fanii săi, filmele lui precedente ale lui Tom Hooper au pentru ce să fie lăudate. ”The Damned United” este un film despre fotbal care nu respectă formula unor astfel de filme și prezintă cel mai dezastruos sezon din cariera unuia dintre cei mai mari antrenori britanici. Iar oscarizatul ”The King's Speech”, deși poza ca un epic istoric patriotic, regalist, era mai interesant dacă îl interpretam ca un film despre (și mă auto-parafrazez aici) formarea unui actor care tocmai a primit rolul carierei sale. Nu pot spune lucruri la fel de frumoase despre ”Les Misérables”. Hooper nu numai că pierde esența romanului lui Hugo (ceea ce oricum se întâmpla când comprimi cinci volume în două ore și jumătate), dar filmului îi lipsește elanul narativ. Hooper se mulțumește să treacă de la un cântec la altul, încât filmul pare mai mult o înlănțuire de videoclipuri decât o poveste. Paradoxal, în ciuda faptului că filmul are de parcurs vreo trei decade, acțiunea stă în loc câteodată în secțiuni lungi, iar uneori trei melodii consecutive ne transmit același mesaj (deși, de exemplu, înțelegem din două cadre că Eponine îl iubește de Marius, dar acesta e îndrăgostit de Cosette). Înțeleg dorința de a fi fidel operei scenice, dar e greu să „traduci” astfel de secvențe în limbaj cinematografic și să păstrezi interesul publicului. 

Din punctul meu de vedere, Russell Crowe e cel mai bun lucru din filmul acesta. Nu este el cel mai bun cântăreț/vocalist (iar acest lucru se vede inclusiv din faptul că secvențele sale sunt încropite din mai multe cadre decât ale celorlalți), dar este singurul care creează un personaj tridimensional și singurul căruia realizatorii îi oferă un arc evolutiv cu adevărat interesant. În rest, Hugh Jackman pare să fie destul de mândru de abilitățile sale vocale și are și de ce, însă din păcate rezultatul este un Jean Valjean mult prea plat, care la 10 minute de la începutul filmului devine un model de virtute și cineva care nu va fi niciodată capabil de o eroare morală. Anne Hathway cântă foarte bine, dar interpretarea sa este plină de ticuri și tertipuri. Eddie Redmayne și Amanda Seyfried sunt buni și aș fi preferat să văd un musical romantic cu ei doi. Iar Sasha Baron Cohen și Helena Bonham Carter sunt singurii care aduc un pic de umor, însă aparițiile sale par atât de out of place și ajung să fie chiar iritanți până la final.

Nu îmi dau seama ce a vrut să facă Tom Hooper cu acest film. Deciziile sale regizorale par să se fi limitat la alegerea unui stil de filmare care impresionează la un nivel superficial, care scoate în evidență virtuozitatea interpreților și echipei de filmare, dar nu ne implică în miezul dramei. Este și oarecum inconsistent: pentru fiecare cadru secvență care înregistrează o melodie întreagă există câteva secvențe foarte confuze, fragmentate, ultra-montate. Nici decorurile teatrale, înguste, claustrofobice nu ajută prea mult, nici în ceea ce privește drama, nici aspectul vizual (în special baricada de la final care protejează o fundătură arată ridicol) Care este metoda lui Top Hooper de a ne convinge că ”Les Misérables” este cinematic în ciuda acestora? Câteva lungi survolări ale decorurilor îmbogățite digital, care sunt la fel de fake și neinspirate ca și restul producției. Tom Hooper este un profesionist destul de talentat cât să fi făcut două filme destul de satisfăcătoare din punct de vedere cinematic. Dar ”Les Misérables” denotă lipsa sa de viziune, care până acum nu a fost atât de evidentă.

The Last Stand (SUA, 2013)

The Last Stand

(SUA, 2013)

Regia: Kim Jee-woon

Cu: Arnold Schwarzenegger, Forest Whitaker, Johnny Knoxville, Luis Guzmán

Rating: 2.5/5

Coreenii cuceresc Hollywood-ul! Înainte ca Park Chan-wook să ne delecteze (sperăm) hitchcock-ian în ”Stoker”, iar Bong Joon-ho să ne arate ce e de fapt un ”Snowpiercer”, Kim Jee-woon (”A Tale of Two Sisters”, ”I Saw the Devil”) ne tratează cu un film de comandă: revenirea lui Arnie în ”The Last Stand”, un fel de ”Rio Bravo” updatat, stylish și fără pretenții. Acțiunea se petrece într-un orășel de la granița dintre SUA și Mexic, unde șeriful Arnie și echipa sa trebuie să oprească un șef de cartel evadat din închisoare care vrea să își croiască drum south of the border, într-un bolid care merge cu peste 300km/h și ajutat de o adevărată armată.

”The Last Stand” probabil că îi va mulțumi pe fanii care vor aprecia superficialitatea filmului și eficiența cu care acesta, în ultimele 30-40 de minute, înlănțuie secvențele de acțiune, piperate cu violență gratuită, un pic de romance și ceva comedie ușoară. Arnold are câteva one-liners care nu lasă chiar aceeași impresie asupra spectatorului ca ”I'll be back” sau ”Hasta la vista!”, însă există o replică surprinzătoare și perfect redată de Schwarzenneger, adresată direct personajului negativ: You make us immigrants look bad! Per ansamblu, ”The Last Stand” pare un exploitation din anii '70 filmat ca un film coreean cu gangsteri. Nu este un film al vremii și locului în care se petrece acțiunea, iar Kom Jee-woon cred că a fost conștient de acest lucru, ceea ce explică încercările de a-l face să pară cât mai mult ca un throwback înspre filmele mai vechi ale lui Arnie, însă fără să își nege câteva demonstrații de virtuozitate coreeană - de exemplu, urmărirea și pânda celor două Chevy-uri în lanul de porumb este atât de eficientă încât te face să uiți cât de mult product placement este pe ecran.

Wrong (SUA, 2012)

Wrong

(SUA, 2012)

Regia: Quentin Dupieux

Cu: Jack Plotnick, Eric Judor, Alexis Dziena, William Fichtner

Rating: 3.5/5

Acum vreo doi ani, scriam cu entuziasm reținut despre al treilea film al lui Quentin Dupieux (nu le-am văzut pe celelalte), senzația festivalieră care a fost ”Rubber”. Francezul a revenit în 2012 cu ”Wrong”, un film care, după părerea mea, are ceva mai multă substanță. ”Wrong” este povestea absurdă a unui oarecare american Dolph (interpretat cu nuanță de Jack Plotnick), a cărui rutină este subminată odată ce îi dispare câinele (pe nume Paul). Lumea pe care Dupieux și-o imaginează seamănă mult cu a noastră, cu mici diferențe nesemnificative: ceasurile trec de la 7:59 la 7:60, în biroul unde Dolph încă merge să lucreze deși a fost concediat de trei luni plouă torențial în continuu, iar palmierii se transformă uneori în molizi.

Sunt multe subplot-uri în acest film, unele care par să aibă mai multă relevanță decât celelalte. De exemplu, îmi scapă semnificația stroke-ului pe care îl face grădinarul Victor, numai pentru a-și reveni fără nicio problemă a doua zi sau care este meaning-ul ultimei scene dintre acesta și Emma, dispecera de la pizzerie care se îndrăgostește telefonic de Dolph. Pe de altă parte, îl avem pe maestrul Chang, interpretat de irezistibilul William Fichtner, care răpește animale de companie numai pentru a reîncălzi dragostea proprietarilor pentru aceștia. El este un manipulator subtil (și sublim) care până la urmă cu face decât să solidifice încrederea „victimelor” sale în confortul rutinei lor, vărsând și o lacrimă la final, impresionat de frumusețea regăsirii dintre Dolph și Paul. Și îl mai avem pe straniul vecin al lui Dolph, care inițial răspunde nepoliticos și lasă o impresie proastă, pentru a se dovedi la final ca fiind singurul personaj care reușește să se rupă de această lume în același timp stranie și familiară, într-o foarte simbolică fugă prin deșert la finalul filmului.

Pentru mine, ”Wrong” nu este un film perfect, dar are umor, iar absurdul funcționează mai puțin ca și comentariu social cât pentru a surprinde impulsuri care se regăsesc în interiorul fiecăruia dintre noi și dictează modul în care ne trăim viața. Filmul mi-a întărit încrederea în Quentin Dupieux, pe care nu eram sigur în ce categorie să îl încadrez după ”Rubber” (entertainer? filosof? poser?). Pentru 2013, acesta are îl grilă două premiere: ”Wrong Cops”, în care un personaj secundar din ”Wrong” va reveni (polițistul care insultă pe toată lumea), alături de Marilyn Manson (fan declarat al no reason-ului din ”Rubber”) și ”Realité”, cu Alain Chabat și Elodie Bouchez. Le așteptăm pe amândouă cu interes maxim!

A Tale of Two "Kon-Tiki"s

Kon-Tiki (2012)

Regia: Joachim Rønning, Espen Sandberg

Cu: Pål Sverre Hagen, Anders Baasmo Christiansen, Gustaf Skarsgård

Rating: 2.5/5

Nominalizat anul acesta la Oscar în sărmana categoria a filmelor „străine”, această coproducție norvegiano-danezo-germano-britanică este relatarea epică a adevăratelor peripeții pe male ale lui Thor Heyerdahl, explorator norvegian care - alături de alți cinci „nebuni” - a traversat Pacificul din Peru până în Polynesia pe o plută de lemn pentru a dovedi că azteci ar fi fost și ei capabili de așa ceva și, în consecință, ar fi populat ei Polynesia și nu populațiile asiatice. Deși este destul de bine făcut (o superproducție în adevăratul sens al cuvântului) și se pot face comparații cu „Odiseea” (dar și cu ”Life of Pi”), scenariștii au simțit nevoia să crească tensiunea și dramatismul evenimentelor care se petrec la bord până la ridicol. Și e păcat că, în loc să avem parte de personaje tridimensionale, avem niște stereotipuri de carton. Aș fi zis că doar Herzog poate face dreptate unei astfel de povești despre nebunie totală, însă - așa cum ne informează o bucată de text de la sfârșit - mai există un alt ”Kon-Tiki”, mai vechi:

Kon-Tiki (1950)

Regia: Thor Heyerdahl

Cu: Thor Heyerdahl, Herman Watzinger, Erik Hesselberg 

Rating: 4/5

Realizat de Heyerdahl însuși, acesta este filmul expediției, înregistrat de membrii „echipajului” în 16mm. Câștigător al Oscar-ului pentru cel mai bun documentar, ”Kon-Tiki” 1950 are deja o statuetă aurie, pe care urmașul său din 2012 probabil nu o va câștiga. Însă marele merit al acestui film este că ne transportă pe acea plută mult mai bine decât filmul contemporan plin de efecte speciale și imagini impresionante. Aflăm că a existat într-adevăr ceva dramatism la bord - atacuri de rechin, bărci pneumatice în derivă etc. - însă autenticitatea înregistrărilor face ca până și activitățile banale (de genul lansării unui balon pentru comunicarea radio, gătitul sau catalogarea speciilor de pești eșuați pe punte) să pară interesante. Ne dăm seama cât de grea a fost călătoria pentru că simțit mai bine singurătatea care îi cuprinde pe cei implicați (chiar dacă este un documentar destul de scurt). Sigur, focus-ul este pe aventură și încercările străbătute, iar din nou personajele sunt ignorate, deși fiecare membru al expediției este prezentat într-un split-screen de genul „atunci și acum” pe genericul de început.

Django Unchained (SUA, 2012)

Django Unchained

(SUA, 2012)

Regia și Scenariul: Quentin Tarantino

Cu: Jamie Foxx, Christoph Waltz, Leonardo DiCaprio, Kerry Washington, Samuel L. Jackson, Franco Nero

Rating: 4/5

Date fiind reputația sa, premiile câștigate și bugetele cu care lucrează, fiecare nou film al lui Quentin Tarantino este un eveniment cinematografic așteptat cu sufletul la gură de cinefili din întreaga lume. În ”Django Unchained”, Tarantino ia la trântă un nou sub-gen din tinerețea sa - western-ul spaghetti, cu un pic de blaxpoitation adăugat pe deasupra. În rolul principal este un sclav negru pe nume Django (Jamie Foxx) care este eliberat de un vânător de recompense german (Christoph Waltz), pentru a-i deveni ajutor în a urmări tot felul de pungași și nelegiuți. 

Tarantino îl evocă aici pe unul dintre maeștri western-urlui spaghetti, Sergio Corbucci, care a fost printre cei mai prolifici autori ai genului. Eu unul nu sunt atât de mare fan al lui ”Django”, filmul din 1966 cu Franco Nero, dar îmi plac foarte mult alte filme de-ale lui Corbucci, în special melancolicul, hibernalul ”Il grande silenzio” (despre care am mai scris aici) și fantezia sa cu revoluționari mexicani ”Vamos a matar, compañeros”. Tarantino și Robert Richardson (directorul de imagine) copiază stilul vizual al acestor filme, cu zoom-uri și close-up-uri specifice, iar coloana sonoră împrumută de la Luis Bacalov și Ennio Morricone (atunci când nu avem parte de un mic rap).

Sincer, nu m-am mai simțit demult atât de bine la un film. Da, sigur, e un film de trei ore a cărui lungime o simți, dar Tarantino știe cum să-și dozeze dramaturgia și - cel puțin de data asta - are un simț al timing-ului impecabil. El își dedică aproape o jumătate din film construirii relației dintre personajele jucate de Foxx și Waltz, pentru ca apoi să pună bazele unui revenge story care ar fi putut dura 3 ore în sine. Nu am simțit nicio clipă că filmul ar fi putut fi mai scurt - secvențele lungi dialogate își îndeplinesc rolul narativ, iar în momentul în care spectacolul este declanșat, baletul gloanțelor și al împroșcăturilor cu sânge întrece aproape tot ce a făcut Tarantino până acum în acest domeniu.

Cel mai straniu este că, pentru un film cu atât de multă hiper-violență, scenele care impresionează cele mai mult sunt cele care prezintă violență cât se poate de reală, fără ironie: biciuiri, însemnări cu foc încins, un sclav sfârșiat de un câine etc. ”Django Unchained” este un film controversat pentru că vorbește despre un subiect care arareori ajunge pe ecran - sclavia. Unul dintre meritele filmului este că nu glorifică această perioadă. În ciuda a ceea ce se spune, acesta nu este un revenge porn, în care istoria este distorsionată și un singur sclav negru se răzbună pentru toate injustițiile și îi omoară pe toți albii. Dimpotrivă, pentru prima dată cred, Tarantino pune la îndoială legitimitatea morală a demersului lui Django... până la un punct, e drept. Iar, cu mici excepții care țin de licență poetică, filmul este bine documentat, evită stereotipurile și le dă personajelor sale, fie ei albi sau negri, șanse egale de a fi buni sau răi (sau in between). ”Django Unchained” funcționează până la urmă, dincolo de scenariul bun și interpretările de mare forță, pentru că spune foarte bine o poveste pe care o recunoaștem ușor. Nu trebuie să fim nemți crescuți cu legenda lui Siegfried ca să ne identificăm cu Django și a sa Broomhilda vom Shaft.

Golden Globes 2013 Predictions

Era să uit că se va întâmpla și chestia asta mâine dimineața. Mai jos sunt predicții, nu preferințe (nu am văzut majoritatea filmelor, oricum). În ultimii doi ani am „ghicit” 9 din 14 categorii. Să vedem dacă mă descurc mai bine anul acesta. Strategia mea este să merg pe un sweep al lui Lincoln, însă mi se pare la fel de probabil ca HFPA să-l răsfețe pe Ben Affleck și al său ”Argo”.

Film - Dramă: Lincoln
(alternativă: ”Argo”)

Film - Comedie/Musical: Les Misérables

Actor - Dramă: Daniel Day-Lewis, Lincoln

Actriță - Dramă: Jessica Chastain, Zero Dark Thirty

Actor - Comedie/Musical: Hugh Jackman, Les Misérables

Actriță - Comedie/Musical: Jennifer Lawrence, Silver Linings Playbook

Actor în rol secundar: Tommy Lee Jones, Lincoln

Actriță în rol secundar: Anne Hathaway, Les Misérables

Regie: Steven Spielberg, Lincoln
(alternativă: Kathryn Bigelow - HFPA îi sunt datoare pentru ”The Hurt Locker” și, în plus, ar fi un fel de compensație pentru omisiunea de la Oscar-uri)

Scenariu: Lincoln

Melodie originală: Skyfall

Muzică: Mychael Danna, Life of Pi
(alternativă: John Williams pentru ”Lincoln” pare să fie favorit, totuși)

Film de animație: Brave

Film străin: Amour

Pithy Reviews (12)

Docs of the Year 2012...

The Imposter (Bart Layton, 2012)
An Errol Morris-style documentary about a 23-year-old Frenchman who pretended to be a missing 16-year-old Texan boy. Narrated through interviews with the people who took part in the story, "The Imposter" creates a much more compelling drama than most thrillers we see these days. However, in the last act, it brings certain allegations against the family of the young boy that it simply cannot prove and I think it was a mistake to go in that direction.
Rating: 3.5 out of 5

Samsara (Ron Fricke, 2011)
This movie is probably meant to be seen on the big screen projected in 70mm (not available in my region...) A wonderful collection of images from all over the globe, focusing on natural wonders, poverty & exploitation and - in contrast - our dependance on technology. Still, this doesn't really go any further than Fricke went with his most celebrated film, "Baraka" and it's a long way from the masterpiece of the genre, Godfrey Reggio's "Koyaanisqatsi" (for which Ron Fricke was cinematographer).
Rating: 3.5 out of 5

Searching for Sugar Man (Malik Bendjelloul, 2012)
An incredible tale of a forgotten musician and the millions of fans he didn't know about in another part of the world. First-time director Malik Bendjelloul gives enough room in his film to the music of Rodriguez and, in the end, I responded most to the music as opposed to the film-making. A mediocre film, but a great showcase for an artist who deserves more recognition.
Rating: 3 out of 5

Laurence Anyways (Canada/Franța, 2012)

Laurence Anyways

(Canada/Franța, 2012)

Regia: Xavier Dolan

Cu: Melvil Poupaud, Suzanne Clément, Nathalie Baye, Monia Chokri

Rating: 4/5

Xavier Dolan s-a impus, la nici 24 de ani, drept unul dintre cei mai distinctivi cineaști ai momentului, datorită subiectelor pe care le abordează și stilului flamboaiant, cu o cromatică bogată și ruperi de ritm în narațiune. Mi-am exprimat deja admirația pentru cel de-al doilea său film, „Les amours imaginaires”, când l-am văzut la TIFF în 2011. Din punct de vedere artistic, „Laurence Anyways” vine în continuarea filmului său precedent, consolidând experimentele sale estetice, dar în același timp este mult mai „grandios”: la o durată de 2 ore și 40 de minute își propune să acopere o relație care, on and off, se va întinde pe durata unei întregi decade (anii '90, care se pare că au devenit destul de retro cât să fie vintage și să poată intra în arsenalul kitsch al imaginilor lui Dolan). Povestea de dragoste nu este nici ea una oarecare: ea începe în momentul în care Laurence (Melvil Poupard) - un poet cu un oarecare succes - îi destăinuie iubitei sale Frédérique (Suzanne Clément) cu care are o relație deja de 2 ani că își dorește să devină femeie. 

Chiar dacă durata filmului pare imposibilă, cred că este totuși justificată de ambiția de a prezenta o astfel de relație. Cred că Dolan și-a conceput filmul gândindu-se la unele dintre acele mari creații franțuzești, precum „La maman et la putain” (Jean Eustache) sau „Les amants réguliers” (Philippe Garrel), care necesită un pic de timp și cer răbdare din partea spectatorului pentru a-și duce la îndeplinire intențiile. Aș spune că stilul tânărului regizor canadian este ceva mai potrivit pentru astfel de abordări, pentru că are grijă să nu ne plictisească: slow-motion-uri muzicale, flash-forward-uri, erupții de culori sau chiar mișcări surprinzătoare de aparat - toate acestea au rolul de a menține atenția spectatorului. De asemenea, nu este preocupat de realism: un bal mascat din industria cinematografică este prezentat ca o adunarea grotească, în mijlocul căreia Fred este rotită in thin air pentru a fi admirată de ceilalți invitați, iar mai târziu, într-un moment de regăsire, cei doi amanți sunt „asaltați” de o ploaie de haine colorate (evident, tot în slow-motion)

Cele două personaje evoluează în direcții total opuse. Ultima lor întâlnire are loc la vreo trei ani după ce relația a fost întreruptă definitiv. Transformarea lui Laurence a devenit completă (inclusiv din punct de vedere anatomic, putem bănui), în timp ce destinul lui Fred a fost mult mai convențional: odată abandonată viața boemă și look-ul à la Helena Bonham Carter, ea se căsătorește cu un afacerist, are un copil și chiar reușește să divorțeze. În această secvență, Dolan - ale cărui simpatie se îndreaptă înspre Laurence, evident - nu își judecă personajele și nu o demonizează, nici victimizează pe Fred, ci își lasă personajele să se despartă fără cuvinte, într-o „ploaie” de frunze uscate răscolite în afara cafenelei din care aceștia ies, separat, pe uși diferite. Din punctul meu de vedere, filmele lui Xavier Dolan se înscriu undeva între arthouse-ul european (el fiind canadian), queer cinema-ul underground și melodrama romantică hollywood-iană. It's a nice place to be!

The Impossible (Spania, 2012)

The Impossible

(Spania, 2012)

Regia: Juan Antonio Bayona

Cu: Naomi Watts, Ewan McGregor, Tom Holland, Geraldine Chaplin

Rating: 3.5/5

Anul cinematografic 2013 a început destul de bine în sălile românești. În așteptarea filmelor cu șanse la Oscar care vor apărea în următoarele două luni, prima premieră a anului este un film care pare să fi venit de nicăieri - ”The Imposible” („Paradisul spulberat”), inspirat de povestea adevărată a unei familii spaniole (devenite aici britanice) și de tsunami-ul care a lovit coasta Asiei de sud-est în 2004. Parte disaster movie, parte survival story și parte family drama (de fapt, așa se pot intitula cele trei acte ale filmului), ”The Impossible” este de-abia al doilea film al lui Juan Antonio Bayona („El orfanato”) și continuă să ateste talentul acestui regizor.

Prima jumătate de oră a filmului este foarte reușită. Bayona stabilește foarte rapid relațiile din interiorul familiei, care membrii sunt mai apropiați și de ce și chiar sugerează câteva mici probleme (de exemplu, locul de muncă al tatălui), dar nimeni nu va mai apuca să se mai gândească la aceste lucruri, pentru că intră în scenă valul ucigaș, care are două efecte: separarea familiei și una dintre cele mai impresionante secvențe de acțiune din ultima vreme, în care Naomi Watts și fiul ei Tom Holland sunt purtați de ape, în derivă, la o viteză imposibilă. După aceea, filmul dedică cam aceeași perioadă de timp eforturilor celor două jumătăți de familie de a găsi adăpost și de a se regăsi, și bifează pe parcurs câteva secvențe foarte reușite (întâlnirea cu un mic copil blond pe nume Daniel, momentul în care Ewan McGregor își sună socrul etc.) Singura partea care nu funcționează așa de bine este finalul, aproximativ ultimele 15-20 de minute, care sunt destul de lacrimogene și inerte din punct de vedere narativ. O ultimă imagine în care s-ar fi văzut piciorul amputat al lui Naomi Watts ar fi însemnat că Bayona nu a uitat că până în acele momente a prezentat realitatea brută... Dar aceasta nu a apărut.

Sigur, deranjează un pic faptul că perspectiva din care este făcut filmul este una mai probabil minoritară (occidentali bogați aflați în vacanță și asigurați de companii elvețiene) și nu cea a localnicilor (cum ar fi, de exemplu, cazul în ”Beast of the Southern Wild”). De asemenea, decizia de a schimba naționalitatea personajelor principale într-una vorbitoare de limba engleză pare luată exclusiv pentru a putea distribui filmul pe scară largă în mai multe țări. Dar odată depășit disconfortul creat de aceste tușe „imperialiste”, își dai seamă că tot ceea ce filmul își arată este real - contuziile, sângele, algele regurgitate, pachetele de morți întinse la marginea drumului. ”The Impossible” este mai mult un film de groază decât o inspiring story.