GOPO 2013 - Predicții

Având în vedere că Mungiu și-a scos „După dealuri” din competiție, premiile care se vor da în seara asta nu sunt foarte interesante, dar măcar sunt ceva mai greu de prezis. Nu îmi propun să mă uit la festivitate, având în vedere că anul trecut s-a lungit la peste 4 ore, iar Andi Moisescu a fost necaracteristic de plictisitor. Nominalizările le puteți găsi pe site-ul oficial: http://premiilegopo.ro/nominalizari/2013. Eu prevăd un sweep pentru Toată lumea din familia noastră la categoriile importante, dar lucrurile pot să meargă în orice altă direcție.

Cel mai bun lungmetraj: Toată lumea din familia noastră 

Cel mai bun regizor: Radu Jude, Toată lumea din familia noastră

Cel mai bun actor în rol principal: Șerban Pavlu, Toată lumea din familia noastră
(alternativă: Gabriel Spahiu)

Cel mai bun actor în rol secundar: Gabriel Spahiu, Toată lumea din familia noastră
(alternativă: Sorin Leoveanu din Undeva la Palilula)

Cea mai bună actriță în rol secundar: Mihaela Sârbu, Toată lumea din familia noastră

Cel mai bun scenariu: Visul lui Adalbert

Cea mai bună imagine: Adrian Silișteanu, Undeva la Palilula

Cel mai bun montaj: Despre oameni și melci

Cel mai bun sunet: Tatăl-fantomă

Cea mai bună muzică originală: Vasile Șirli, Undeva la Palilula

Cele mai bune decoruri: Undeva la Palilula

Cele mai bune costume: Undeva la Palilula

Machiaj și coafură: Undeva la Palilula

Cel mai bun film de debut: Silviu Purcărete, Undeva la Palilula

Cel mai bun documentar: Turn Off the Lights ???

Cel mai bun scurtmetraj: Pastila fericirii ???

Premiul ”Tânăra speranță”: no idea!

Cel mai bun film european: Holy Motors (I wish...)

Domestic (România, 2012)

Domestic

(România, 2012)

Regia: Adrian Sitaru

Cu: Adrian Titieni, Gheorghe Ifrim, Clara Vodă, Ioana Flora, Sergiu Costache, Dan Hurduc, Ariadna Titieni

Rating: 4/5

„Domestic” este un film inteligent, subtil și plin de umor, care ascunde, dincolo de fațada unei povești cu animale și copii, o atentă și profundă explorare a lipsei de comunicare, a doliului și a sentimentelor de vinovăție ce apar în interiorul unui mic grup de locatari ai unui bloc de locuințe oarecare. În prim-plan sunt două familii: Lazăr (Adrian Titieni-tatăl, Clara Vodă-mama și Ariadna Titieni-fiica) și Mihăeș (Gheorghe Ifrim-tatăl, Ioana Flora-mama și Dan Hurduc-fiul). Filmul alternează între apartamentele celor două familii, punând în evidență diferențele dintre ele, în timp ce trec prin încercări de greutăți diferite: unul dintre cupluri încearcă să astâmpere fascinația odraslei sale pentru tot felul de animale găsite pe stradă, în timp ce celălalt trebuie să treacă peste moartea neașteptată a copilului lor și peste despărțirea lor ulterioară. În jurul acestor șase personaje gravitează un al șaptelea, Antonio (Sergiu Costache), vecinul mai ciudat „de la trei”, prin ochii căruia regizorul ne introduce în poveste (într-unul dintre cadrele sale subiective trademark) și care este implicat fără voia lui în problemele celor două familii. 

Adrian Sitaru a avut până acum o carieră interesantă. Marele său breakthrough a fost relativ recent, în 2007, „Pescuit sportiv”, un film remarcat la diferite festivaluri mai ales pentru folosirea exclusivă a cadrelor subiective. Mie mi s-a părut un pic lipsit de disciplină și amatoricesc, dar având în vedere că a fost făcut cu buget aproape zero nu mă pot supăra prea tare pe el. A urmat apoi „Din dragoste cu cele mai bune intenții”, despre care am tot vorbit, care era filmat doar 90% în cadre subiective și toate din perspectiva altora decât personajului principal. Între timp, Sitaru a mai regizat episoade din serialul HBO „În derivă” (unde stilul său nu se prea resimte) și câteva scurtmetraje, dintre care „Lord” și mai ales „Colivia” fiind premergătoarele actualului „Domestic”. Evoluția lui Sitaru ca cineast este evidentă pe parcursul acestui traseu, la fel cum este și maturizarea sa ca auteur. În „Domestic”, acesta preferă să reducă cadrele subiective la doar trei sau patru, dintre care două sunt plasate la începutul și la sfârșitul peliculei și reprezintă de fapt un vis recurent la lui Antonio. În rest, domină planuri-secvență, aproape statice, însă Sitaru încalcă „legile” realismului românesc, permițându-și - în finalul primei părți a filmului - să coregrafieze un lung cadru à la Scorsese în care camera se plimbă de la un personaj la celălalt, pentru a-i reuni pe toți într-o singură imagine la sfârșit. Iar reuniunea soților Lazăr din ultima parte este împărțită în patru cadre care reprezintă o continuitate temporală.

Și „Domestic” se mai distanțează de celelalte pelicule ale „noului val” prin refuzul limitării unei durate de doar câteva ore sau zile, propunând o narațiune mai degrabă episodică. Împărțind filmul în două părți („Morți domestice” și „Vieți domestice”), Sitaru alege să îi dea acestuia o structură mai degrabă emoțională decât temporală. Și că tot suntem aici, „Domestic” mi s-a părut că se distanțează de realismul pur românesc al lui Puiu, Mungiu sau Porumboiu. Sigur, actorii sunt toți foarte buni și ai impresia că pe ecran sunt oameni adevărați, dar compoziția cadrelor (frecvent împărțite pe mai multe layere în funcție de câte încăperi diferite sunt vizibile în imagine), diferite elemente de decor (precum tapetul à la Clockwork Orange din sufrageria lui Toni) și inserturile cu animalele care urmează să intre în scenă îi dau un look mai degrabă abstract. Însă cel mai mare merit al filmului este că, în timp ce îl urmărești, nu ești neapărat conștient de multiplele decizii regizorale din spatele său. În schimb, ești blindsided de umorul scenariului, de întâmplările comice sau tragice care li se întâmplă personajelor și frumusețea vizuală a filmului (presupunând că proiecția la care asistați este de bună calitate). Iar toate animalele care sunt atât de vizibile în campania de promovare nu sunt decât modul prin care personajele relaționează unul cu celălalt, prin care ajung să se regăsească și să se înțeleagă unul pe celălalt. Ceea ce este o idee foarte bună, departe de clișeul dragostei necondiționate împărtășite între biped și necuvântător.

Condamnat la viață (România/Germania/Belgia, 2013)

Condamnat la viață

(România/Germania/Belgia, 2013)

Regia: Bogdan Dreyer

Cu: Gérard Depardieu, Harvey Keitel, Bodgan Iancu, Laura Morante

Rating: 1/5

”Condamnat la viață” AKA ”A Farewell to Fools” este a doua adaptarea după nuvela lui Titus Popovici „Moartea lui Ipu”, ecranizată anterior în 1972 de Sergiu Nicolaescu cu titlul „Atunci i-am condamnat pe toți la moarte”. Pentru că acesta nu va fi un articol comparativ, nu am să insist prea mult asupra filmului original. Ajunge, cred, să spunem că a fost o operă de semi-propagandă, care a fost însă salvată pentru posteritate de minima eficiență de storyteller pe care Sergiu Nicolaescu o avea la acea vreme. Dar totuși, parcă nu înțeleg de ce se găsește din nou pe ecran aceeași poveste, după 40 de ani. Premisa a rămas aceeași, cu o ușoară schimbare pentru a-l acomoda pe Gérard Depardieu: nebunul satului este și un soldat francez care și-a pierdut memoria în Primul Război Mondial. Ce căuta el pe atunci în partea noastră de Europă nu e foarte clar, însă.

Deși majoritatea actorilor din distribuție sunt români, filmul este vorbit într-o engleză stâlcită. Explicația stă ân faptul că ”A Farewell to Fools” face parte dintr-o tagmă de filme care păcălesc publicul (și diverse grupuri de finanțare) să creadă că, dacă o peliculă este vorbită în engleză, atunci sigur va avea expunerea mondială pe care o are un film american. Mai mult, realizatorii au de obicei prezumția ca doar dacă găsesc niște locații pitorești (Peleș, Sighișoara etc.) și îmbracă actorii în costume frumoase, de epoca, atunci vor putea să recreeze look-ul epicelor adaptări literare de la Hollywood. Cel mai notoriu exemplu este ”Eva” (regia Adrian Popovici), însă nici filmul lui Bogdan Dreyer (not his real name) nu este prejos (sau mai presus, de fapt...) Un montaj amatoricesc, o muzică de inspirație balcanică care se potrivește ca nuca în perete, caracterizări extraordinar de subțiri, accente neverosimile - acestea sunt caracteristicile acestei încercări semi-docte de a face cinema pentru marele public. Harvey Keitel face probabil cel mai slab rol din carieră. Gérard Depardieu, însă, pare să se simtă în largul său în acest rol de idiot, iar - în lumina evenimentelor recente din viața sa - secvențele în care soldatul francez amnezic pe care îl interpretează joacă rolul țarului Rusiei sunt singurele care au o oarecare (și neintenționată) incisivitate politică.

Deux films francophones d'Afrique

Din diferite motive și constrângeri, singurele două filme pe care le voi vedea luna aceasta la Festivalul Filmului Francofon sunt cele de mai jos. Ambele sunt interesante în felul lor și merită câteva cuvinte.

Moloch tropical (Haiti/Franța, 2009)

Regia: Raoul Peck 

Cu: Zinedine Soualem, Sonia Rolland, Mireille Metellus

Deși tehnic nu este un film african, regizorul său Raoul Peck (căruia festivalul de față îi oferă o mini-retrospectivă) a fost format în Congo. Personajul principal din ”Moloch tropical” este inspirat de fostul dictator al Haiti-ului Jean-Bertrand Aristide, care a fost în mod succesiv ales (în mod democratic) și apoi îndepărtat prin câte o lovitură de stat. În filmul lui Peck, șeful statului organizează o petrecere de Ziua Independenței într-o veritabilă fortăreață de pe vârful unui munte. Însă aparențele nu sunt ceea ce par, iar dincolo de pregătirile oficiale, un prizonier este torturat, invitații străini contramandează, iar rebelii se organizează. Din punct de vedere vizual, arată superb (deși imdb ne spune că ar fi film de televiziune). Faptul că totul se petrece într-un interval de 24 de ore, într-o singură locație, aduce un plus de suspans și claustrofobie. Mi-a plăcut filmul și mi s-a părut interesant, chiar dacă narativ este all over the place.

La pirogue (Franța/Senegal/Germania, 2012)

Regia: Moussa Touré

Cu: Souleymane Seye Ndiaye, Laïty Fall, Malaminé 'Yalenguen' Dramé

Anul trecut au fost mai multe filme în care protagoniștii pluteau în derivă la bordul unor ambarcațiuni nepotrivite pentru a traversa oceanele. După ”Life of Pi” și ”Kon-Tiki”, pe un scenariu asemănător este clădit și „La pirogue”, în care 30 de senegalezi vor să ajungă pe țărmurile Spaniei la bordul unei simple pirogi, pe drum întâlnind obișnuitele obstacole: furtuni, motoare care nu mai funcționează, certuri între pasageri etc. Din păcate, Moussa Touré pare să nu aibă răbdarea necesară pentru a construi personaje solide și de a dezvolta situațiile în care acestea evoluează. Momente importante (precum decizia personajului principal de a se alătura echipajului sau discuțiile de pe barcă) sunt expediat mult prea rapid. Filmului îi lipsește tensiunea și sentimentul (atât de necesar) că ceva rău de poate întâmpla la orice pas. Asta până în ultimele 30 de minute, când regizorul parcă se dezmeticește și găsește inspirația pentru a încheia filmul cu un deznodământ care este oarecum optimist, dar nu este deloc happy-end-ul ușor de anticipat. 

Zilele Filmului Francofon - Special Africa

Zilele Filmului Francofon este unul dintre evenimentele cinematografice „de un week-end” constante care au loc în mai multe orașe din țara asta de câțiva ani buni. Pentru ediția din martie 2013 (datele diferă în funcție de oraș) s-a ales un program special de filme produse pe Continentul Negru, iar la o primă vedere selecția este foarte diversă și ofertantă pentru public. Cu atât mai mult cu cât este o ocazie aproape unică pentru aceste filme de a intra în vizorul cinefilului român. La Cluj-Napoca, festivalul are loc între 14 și 17 martie.

Trebuie să spun și câteva cuvinte despre singurul film din program pe care l-am văzut. Rebelle sau War Witch o producție Canadiană filmată în Republica Democrată Congo, în regia lui Kim Nguyen, a fost nominalizat al Oscar pentru cel mai bun film străin, fiind unul dintre filmele mai răsărite din acea categorie. Povestea pe care o spune este foarte „africană”, personajul principal fiind Komona, o tânără de 12 ani, care este răpită de o armată de rebeli, condusă de un lider care își spune Tigrul. Acesta crede că fata are puteri magice și o „angajează” ca vrăjitoare a armatei sale de rebeli, cerându-i să-i fie talisman pentru succese în bătălii. Komona însă nu renunță la dorința de a evada, pe care începe să o pună în aplicare după ce se împrietenește cu unul dintre tinerii soldați rebeli, un albinos care este numit Magicianul. Filmul optează pentru un fel de realism magic (nu foarte diferit de ”Beasts of the SOuthern Wild”), iar protagoniștii sunt văzuți mai degrabă ca personaje dintr-o poveste sau o legendă decât victime sau instigatori ai unui conflict civil într-o nenumită țară africană. Atmosfera de magie și poezie rezultată prin filtrarea unei realități oribile de ochii unui copil este punctul forte al filmului, alături de o estetică îngrijită, cu nuanțe de verde și maroniu neașteptat de expresive. Și trebuie menționată interpretarea tinerei actrițe din rolul principal, Rachel Mwanza, recompensată la Berlin cu un Urs de Argint.

Adaug mai jos programul evenimentului și un (fel de) spot de promovare:

Oz the Great and Powerful (SUA, 2013)

Oz the Great and Powerful

(SUA, 2013)

Regia: Sam Raimi

Cu: James Franco, Zach Braff, Michelle Williams, Mila Kunis, Rachel Weisz

Rating: 3/5

De-a lungul anilor, Sam Raimi a devenit, dintr-un simplu realizator de filme horror de serie B, unul dintre cei mai apreciați auteuri de blockbustere la Hollywood, după ce a semnat trilogia Spider-Man. După o frumoasă revizitare a genului horror cu ”Drag Me to Hell”, Raimi revine pe marile ecrane cu un prequel la clasicul ”The Wizard of Oz” al lui Victor Fleming din 1939. Asta chiar dacă acest nou nu este un muzical, iar, for legal reasons, elemente create speciale pentru acel film (mai ales elemente de scenografie și recuzită, inclusiv celebrii pantofi roșii) nu au putut fi refolosite în acest film. Dar aceste lucruri nu sunt o problemă. Fiindcă, dincolo de toate aparențele, ”Oz the Great and Powerful” este o nouă încercare a celor de la Disney să pună stăpânire pe începutul de primăvară cinematografică cu un blockbuster fantastic bazat pe o poveste clasică, ușor reinventat pentru un public contemporan - așa cum au făcut acum trei ani cu ”Alice in Wonderland”.

În primul rând, vreau să spun că filmul mi s-a părut mult mai bine scris decât mă așteptam. La fel ca în filmul din 1939, în prologul de aproximativ 10 minute apar personaje și se întâmplă anumite lucruri care se vor repeta odată ce personajul principal ajunge în Oz, conform cu natura alegorică a tărâmului din titlu. Aici, scenariștii au idei foarte interesante care sunt independente de scrierile lui L. Frank Baum: asistentul magicianului din prolog reapare sub forma unui simpatic maimuțoi înaripat, iar o fată imobilizată într-un scaun cu rotile va deveni o păpușă de porțelan (China Doll) căreia i s-au rupt picioarele. Chiar dacă la sfârșit nu ne este sugerat că totul a fost doar un vis (așa cum se întâmplă în „original”, dar nu și în carte, din câte țin minte), asta un înseamnă - din punctul meu de vedere - că nu putem vedea acest tărâm din Oz ca fiind o proiecție a imaginației și subconștientului lui Oscar (James Franco), la fel cum a fost odată cea a lui Dorothy. Cred că Sam Raimi se identifică cu personajul său principal și aspirațiile acestuia și de aceea introduce elemente cinematografice care explică șmecheria Vrăjitorului din Oz și concretizează un frumos mise-en-abîme: regizorul-magician care construiește o lume fantastică prin iluzii vizuale își găsește dublul în magicianul-vrăjitor care se folosește de aceleași tipuri de șmecherii pentru a salva același ținut fantastic. 

E păcat doar că filmul este un pic prea lung și, până la urmă, povestea se înscrie într-un tipar previzibil (probabil că reveal-ul Vrăjitoarei cea Rea de la Apus a venit un pic cam devreme). James Franco este în același timp șarmant și dubios, calități naturale ale sale care îi permit să joace rolul principal fără să se chinuie prea tare, dar adevăratele star-uri ale filmului sunt cele trei vrăjitoare interpretate de Mila Kunis, Michelle Williams și Rachel Weisz, care îl eclipsează pe Franco de fiecare dată când sunt pe ecran (nu doar din punct de vedere fizic) și oferă finalului ceva mai multă tensiune decât m-aș fi așteptat. Iar pe toată durata filmului, rămâi fascinat de look-ul filmului, îmbogățit digital cu culori care ne trimit cu gândul la Technicolor-ul „Vrăjitorului din Oz” al lui Victor Fleming și producțiilor animate clasice Disney, în special ”Snow White and the Seven Dwarves” (a cărui influență se resimte și la nivel de detalii narative - vezi Pădurea Întunecată și mărul „otrăvit”). Pe scurt, m-am distrat la acest nou Vrăjitor din Oz și nu cred că este chiar așa de subțire pe cât pare la o primă vedere.

Poziția copilului (România, 2013)

Poziția copilului

(România, 2013)

Regia: Călin Peter Netzer

Cu: Luminița Gheorghiu, Bogdan Dumitrache, Natașa Raab, Florin Zamfirescu, Vlad Ivanov

Rating: 3.5/5

„Poziția copilului” a fost deja foarte comentat, lăudat și recomandat în presă, pe internet sau din gură-n gură. Filmul a și intrat în istorie, fiind prima producție autohtonă care reușește să câștige Ursul de Aur la Festivalul de Film de la Berlin. Iar, între timp, succesul festivalier s-a transformat și în succes de public, bifând în primul week-end aproape 20.000 de spectatori, performanță-record pentru ultimii ani. Evident, strategia de marketing a fost foarte bine gândită: promovare încă din timpul festivalului (prin campania „Susțin România etc...”), urmată de o ieșire pe ecrane destul de rapidă, iar data fixată a premierei a fost, oedipian, 8 Martie.

Trebuie să recunosc că a fost destul de refreshing să văd un film românesc „de artă” filmat altfel. Sigur, Netzer aderă la un stil european destul de generic, dar - oricum - mai puțin „constrâns” de planurile lungi ale lui Mungiu, Puiu sau Porumboiu și care l-au „bântuit” în pic și pe realizatorul „Poziției copilului” în filmul său anterior - „Medalia de onoare”. Primele minute ale filmului reușesc foarte eficient, prin două-trei secvențe bine montate (dialogul de început dintre Luminița Gheorghiu și Natașa Raab, petrecerea pentru ziua primei dintre ele și recitalul de operă) și fără economie de jump cuts, să imprime ritm poveștii și să creioneze trăsăturile de bază ale personajului central. Odată ce intriga este declanșată, prin accidentul în care este implicat fiul interpretat de Bogdan Dumitrache, am simțit însă că discursul regizoral încearcă prea mult să adere la un program prestabilit (dezvăluirea adevăratei fețe a upper middle class-ului bucureștean și a corupției inerente acestei societăți, în contextul unor instincte materne gone wrong). 

Până la urmă se dovedește însă că toate sub-intrigile care se ramifică sunt numai niște piste false. Netzer introduce în scenă tot felul de personaje și încurcături (martorul care cere șpagă sau, poate, doar cinste cu o cafea, vizita iminenta la familia victimei etc), însă ce îl interesează de fapt este modul în care se destramă relația dintre cele două personaje principale și locurile în care temperamentele și personalitățile celor doi se întâlnesc. Totul culmină cu ultimul cadru - superb, de altfel - filmat din interiorul unei mașini, când prin lunetă, când prin oglinda retrovizoare, în care ambele personaje par să-și găsească un fel de centrul emoțional care le-a lipsit până atunci. Singurul lucru regretabil (din păcate important) este că regizorul și co-scenaristul său Răzvan Rădulescu nu dezvoltă suficient decât personajul mamei, interpretată spot-on de Luminița Gheorghiu.

Călin Peter Netzer a avut până acum o carieră oscilantă. Filmul său de debut, „Maria”, nu a fost foarte reușit, dar s-a remarcat prin prestația Dianei Dumbravă. Al doilea lung-metraj, „Medalia de onoare”, mi-a plăcut însă mult, deși trebuie să recunosc că este un film de actor, iar Netzer este destul de reținut în spatele camerei de filmat. „Poziția copilului” nu este neapărat un pas înapoi, dar nu m-a impresionat decât sporadic. Cred că Netzer este încă în căutarea unui stil, unui mod de expresie propriu și este încă șovăitor în ceea ce privește deciziile scenaristice și regizorale. De aceea, cred, motivul pentru care filmele sale ies în evidență în primul rând este prestația interpretului/interpretei din rolul principal. S-ar putea ca lui Netzer să îi lipsească anumite calități care să facă din el un mare regizor (spre deosebire de un simplu coach pentru actori), însă cred că își cunoaște propriile limitări și nimeni nu poate contesta faptul că are un minim de aptitudini care îi permit să facă un film eficient, plăcut publicului, criticilor și juriilor internaționale în același timp, punându-și degetul pe un subiect care „doare” (cazuri ca cel din film apar mult prea frecvent în jurnalele de știri). În ceea ce mă privește, nu am simțit cum au trecut cele două ore ale filmului, dar mi-a plăcut mai mult când Natașa Raab era mama lui Bogdan Dumitrache și făcea AIT-uri în „Din dragoste cu cele mai bun intenții”.

Killing Time (România, 2012)

Killing Time

(România, 2012)

Regia: Florin Piersic Jr.

Cu: Cristian Ioan Gutău, Florin Piersic Jr., Florin Zamfirescu

Rating: 2/5

Nu sunt sigur de ce avem nevoie de o replică românească la ”Reservoir Dogs” după 20 de ani de la premiera acestuia. Influența lui Tarantino asupra filmului lui Florin Piersic Jr. este evidentă, dar mai sunt încă filmele de început ale americanului un reper atât de important pentru publicul larg? Tind să cred că nu. Dar poate că Piersic jr. revizitează cinematografia tarantineză în același fel în care Tarantino revizitează (sub)genuri ale anilor '70. This is getting complicated! Tot ce trebuie să știți este că ”Killing Time” este un film românesc cu gangsteri, în care dialogurile (sau mai degrabă monologurile) à la Tarantino se întâlnesc cu planurile-secvență, iar tăcerile stânjenitoare sunt înlocuite de apăsarea timpului care parcă nu mai trece și, în consecință, trebuie „omorât” cumva. Regizorii „Noului Val” românesc sunt toți preocupați de surprinderea acțiunii în real time, testându-ne uneori răbdare cu pauze în care - aparent - nu se întâmplă nimic. Cum se descurcă însă Florin Piersic Jr. în acest sens? Se întâmplă ceva cu adevărat în filmul său sau nu?

După un prolog destul de promițător, următoarele aprox. 40 de minute sunt destinate celor doi asasini, care pierd vremea în așteptarea celui pe care trebuie să îl ucidă. Piersic Jr. lasă mult prea mult camera pe co-star-ul său, Cristian Ioan Gutău, care nu este doar enervant (așa cum am impresia că se vrea personajul său), dar și joacă foarte prost. Nu am înțeles ce vrea să reprezinte personajul său și cum ar putea el funcționa în lumea filmului (care pare destul de verosimilă, în rest), iar faptul că toată caracterizarea sa este compusă din bancuri și anecdote nu este un semn de bun pentru aptitudinile de scenarist ale autorului. Cu atât mai mult cu cât lungile sale tirade nu sunt niciodată pe cât de amuzante se vor sau ar trebui să fie. Filmul își mai revine un pic în a doua jumătate, culminând cu un cadru de aproximativ 15 minute, care atestă cel puțin că Piersic J. are destul talent regizoral pentru a compune măcar un scurtmetraj de calitate. Dar, fiindcă tot am ajuns aici, modul în care este filmat ”Killing Time” (1 scenă = 1 cadru) este mai degrabă o marcă de conformist decât a unui would-be spirit indie pe care filmarea în low-res și dialogurile stil mumblecore ar putea-o sugera. Însă, cum este cazul cu filmele lui Dan Chișu, nici ”Killing Time” nu este un film pe care să îl poți urî cu adevărat, știind că este produs din „fonduri proprii”, în afara CNC-ului. Aceste filme sunt ceea ce sunt și trebuie luate ca atare. Este păcat, doar, că nu avem voci mai distincte în cinema-ul alternativ și un public pentru acesta.

Mama (Spania/Canada, 2013)

Mama

(Spania/Canada, 2013)

Regia: Andrés Muschietti

Cu: Jessica Chastain, Nikolaj Coster-Waldau, Megan Charpentier, Isabelle Nélisse

Rating: 3.5/5

Un film horror bun este o raritate pe ecranele din România. În afară de TIFF, Lună Plină și un ocazional „Los ojos de Julia” sau ”The Woman in Black”, nu primim altceva decât remake-uri, sequel-uri din serii interminabile și found footage films de la Hollywood, iar producțiile internaționale sunt complet marginalizate. ”Mama”, o co-producție spaniolo-canadiană, probabil nu ar fi ajuns nici el să ruleze oficial dacă nu ar fi fost unul dintre filmele sponsorizate de Guillermo del Toro, care și-a auto-încredințat misiunea de a-i face cunoscuții lumii întregi pe tinerii talentați regizori de filme de groază. 

Din punctul de vedere al celor ce se întâmplă pe ecran, ”Mama” este aderă destul de bine convențiilor genului, povestea sa despre două fetițe găsite în pădure și un spirit care veghează asupra lor nefiind deloc o noutate. Cum nu este nici explorarea fricii de a deveni părinte, o temă foarte frecventă în literatura și cinematografia horror, manifestă aici în ceea ce i se întâmplă personajului jucat de Jessica Chastain. Însă regizorul Andrés Muschietti știe să gradeze tensiunea, să întârzie dezvăluirile decisive până la momentul în care impactul lor să fie maxim, reușind astfel să mențină o tensiune destul de constantă și eficientă pentru o mare parte a timpului. Există și câteva sperieturi destul de bune, însă filmul se remarcă mai mult prin modul în care spațiul este definit de ochiul regizorului: geometria casei în care se petrece majoritatea acțiunii este mai mult decât un simplu element de decor, iar acțiunea și locurile în care aceasta se petrece sunt întotdeauna inteligibile. De asemenea, pe parcursul filmului, Muschietti coregrafiază din când în când cadre-secvență intense, surprinzătoare, care atestă virtuozitatea sa și subliniază claustrofobia mizanscenei și iminența evenimentelor „neplăcute” ce urmează să se petreacă.

Sincer, filmul merită văzut doar pentru a contrasta rolul făcut de Jessica Chastain aici cu cel din ”Zero Dark Thirty”. Peruca și machiajul goth, tatuajele, chitara bass și vulnerabilitatea unui personaj căruia i se impune rolul de mamă sunt la ani-lumină distanță de hotărârea borderline pe care o are Maya din filmul lui Kathryn Bigelow. Dacă nu știam deja acest lucru, Chastain se dovedește a fi o interpretă nu doar versatilă, dar capabilă de a evolua în genuri diferite (și să cucerească box-office-ul în același timp: la un moment dat, ”Mama” și ”Zero Dark Thirty” ocupau primele două locuri în topul încasărilor americane). Co-star-ul ei, Nikolaj Coster-Waldau (cunoscut până acum mai ales din ”Headhunters”) are un rol dublu, însă - din perspectiv a a ceea ce li se întâmplă personajelor sale pe parcurus - are mult mai puțin de făcut decât Chastain. Și ar mai trebui menționat că inteligența regizorului se intuiește cel mai bine din interpretarea celor două foarte tinere actrițe distribuite în rolul fetelor: ele au destul de mult de făcut pentru a asigura reușita filmului, iar îndrumarea lor nu a fost ușoară în niciun caz.

P.S.: ”Mama” își găsește sursa de inspirație într-un scurtmetraj de doar 3 minute realizat de Andrés Muschietti și sora sa Barbara în 2008, care este disponibil pe youtube. Enjoy!

Rocker (România, 2013)

Rocker

(România, 2013)

Regia: Marian Crișan

Cu: Dan Chiorean, Alin State, Crina Semciuc, Ofelia Popii

Rating: 3/5

Pe sfârșit de iarnă și început de primăvară s-a deschis și sezonul la filme românești. În cinci săptămâni avem nu mai puțin de cinci premiere consecutive. Marian Crișan a deschis balul cu ”Rocker”, ”Killing Time” e deja în cinematografe, ”Poziția copilului” vine de Ziua Mamei, după care ”Condamnat la viață” (if it counts) și, într-un final, cel pe care îl aștept eu cel mai mult, ”Domestic” al lui Adrian Sitaru, după care se vor decerna premiile Gopo pentru anul trecut (”După dealuri” not included). Despre toate la timpul lor, dar fiindcă am rămas un pic în urmă cu premierele, să începem de la început, cu al doilea lungmetraj al regizorului care s-a remarcat în 2008 cu ”Megatron” (Palme d'Or pentru scurtmetraj la Cannes) si a semnat primul lungmetraj acum 3 ani: ”Morgen”.

”Rocker” este o oarecare noutate printre filmele românești, nefiind prea multe dintre cele care vorbesc despre rockeri, heroină și chiar mai puține cele ale căror acțiune se petrece în partea aceasta de țară (în cazul de fază, la Oradea). Sigur, nu se întâmplă nimic neașteptat în ”Rocker”: prize filmate oarecum în detaliu, sevraje și supradoze, datorii, furturi și recuperatori - toate obișnuite pentru astfel de filme europene și chiar pentru unele producții românești mai puțin fericite. Meritul lui Marian Crișan este că filmează totul din obișnuita perspectivă realistă, fără să senzaționalizeze sau să blameze neapărat comportamentele prezentate. Dacă la nivel de scenariu este regretabil că nu și-a propus să meargă mai departe de atât, Crișan se dovedește încă o dată foarte stăpân pe un stil vizual destul de dificil (filmul este compus în principal din cadre-secvență, ceva mai puțin scuturate decât în ”Morgen”).

Însă ideea cea mai bună este aceea de a-l păstra în atenția camerei pe personajul interpretat de Dan Chiorean, Victor, tatăl complet dedicat fiului său, formației acestuia și dependenței de heroină. Actor de teatru (l-am și văzut de câteva ori în piese), lui Dan Chiorean îi reușește tranziția înspre cinema. Din punct de vedere fizic, imaginea pe care o creează este complet credibilă, de la vocea răgușită de țigări la postura parcă chinuită în geaca de piele. Iar caracterizarea pe care o compune este complexă, pornind de la grija aproape sufocantă pe care o are pentru fiul său (hai să zicem) nerecunoscător până la accentele paranoice, de-abia schițate pe parcurs, însă care ies la iveală într-o senzațională tiradă în antepenultima secvență, moment care l-ar face pe Dusty Ratso și al său I'm walkin' here! să pălească de rușine prin comparație. Ce face din ”Rocker” mai mult decât un simplu film-personaj i se datorează lui Crișan, care îl izolează pe Chiorean în cadre filmate de la distanță, cu zoom, în care acesta este adesea obturat de alți trecători. Singurătatea și suferința acestui personaj sunt perfect suprinse într-o secvență calmă la suprafață în care Victor traversează un câmp înzăpezit, imagine care sugerează subtil zbuciumul interior al personajului.