True Grit (SUA, 1969)

True Grit

(SUA, 1969)

Regia: Henry Hathaway

Cu: John Wayne, Kim Darby, Glen Campbell, Robert Duvall, Dennis Hopper

Rating: 3/5

Am vrut să văd filmul acesta de ceva vreme din două motive: 1. este responsabil pentru singurul Oscar pe care l-a primit John Wayne și 2. frații Coen vor lansa în câteva săptămâni o nouă adaptare după același roman (scris de Charles Portis). Povestea este destul de simplă: Mattie Ross (Darby), o tânără foarte încăpățânată, dar inteligentă, îl angajează pe durul șerif federal Rooster Coogan (Wayne), să îl aducă în fața justiției pe ucigașul tatălui eu. Rooste, întâmplător, este insolent, nemanierat și un bețiv notoriu, dar are ”true grit”. Lor li se alătură un șerif de Texas, La Boeuf (Campbell), care îl urmărește pe același om.

Din start vreau să spun că nu cred că interpretarea lui John Wayne este grozavă. Încercând să facă altceva decât era obișnuit să facă, dacă ar fi să spun că exagerează este prea puțin. Dar, recunosc, reușește să-i insufle personajul său destul umanitate încât spectatorul să se identifice cu el. Iar faima îl precede. Wayne este un gigant al marelui ecran, iar personajul său devine larger than life, pentru că el însuși este larger than life. Numele și prezența lui fac mai mult pentru un film decât cea mai bună interpretare, din toate punctele de vedere. Wayne este egalat la capitolul over-acting de Kim Darby, dar și de tânărul Robert Duvall, în rolul tâlharului Ned Pepper. Dennis Hopper apare și el într-o scenă și pare să fie cel mai bun actor din acest film. În schimb, absolut oribil este cântărețul de country/rock Glen Campbell, a cărui lipsă de talent este evident din prima scenă în care apare, iar prestația lui ulterioară este stânjenitoare și pentru audiență.

”True Grit” nu este un film mare, nici unul important, deși este unul dintre ultimele western-uri hollywood-iene tradiționale. Este o plăcere să-l urmărim pe John Wayne, iar imaginea lui Lucien Ballard este frumoasă. Dar Henry Hathaway nu este un mare regizor și este evident că actorii nu sunt bine dirijați, iar coerența acțiunii este întreținută prin cele mai rudimentare tehnici. Speranța mea este că ”remake”-ul fraților Coen (cu Jeff Bridges!) va fi ceva mai dur și va regăsi profunzimea din interiorul acestei povești.

Night on Earth (SUA/Franța/UK/Germania/Japonia, 1991)

Night on Earth

(SUA/Franța/UK/Germania/Japonia, 1991)

Regia: Jim Jarmusch

Cu: Winona Ryder, Gena Rowlands, Armin Mueller-Stahl, Roberto Benigni

Rating: 3.5/5

Jim Jarmusch. Un film. Cinci povești diferite (care nu se întrepătrund). Fiecare are loc într-un mare oraș american (Los Angeles, New York) sau european (Paris, Roma și Helsinki). Fiecare se petrece în cea mai mare parte a timpului într-un taxi și fiecare mizează pe caractere inedite.

Jarmusch abordează mai multe dintre temele lui preferate în acest film: ciocnirea diferitelor culturi, fascinația și repulsia pe care o provoacă, în același timp, America, idealuri neîmplinite sau simplele drame umane de fiecare zi. Nu există o tema unică care să unească toate cele cinci povești (în afară de premisa principală: un taximetrist care duce pe cineva și fiecare învață sau nu o lecție...) M-au impresionat mai mult primele 3 dintre ele. În prima, Winona Ryder este o taximetristă în L.A. care visează să ajungă mecanic, iar Gena Rowlands este o agentă de casting care caută o actriță potrivită. Acest segment ia ușor peste picior mentalitatea celor care lucrează în industria filmului la Hollywood, dar este o introducere bună pentru ce urmează, prin prisma celor 2 interpretări solide și a trecerii de la zi/seară la noapte, care va reprezenta fundalul întregului film.

A doua poveste îi pune față în față pe Giancarlo Esposito și Armin Mueller-Stahl în New York. Acesta din urmă este un imigrant din RDG, fost clovn, devenit taximetrist pentru a face ceva bani. Această poveste se leagă de următoarea, în care Isaach De Bankolé este un imigrant ivorian în Paris, tot șofer de taxi, dar mult mai bine integrat. Atât de bine, încât este chiar arogant și franțuzit, dar întâlnirea cu o clientă oarbă (Béatrice Dalle) s-ar putea să-i mai taie din înfumurare.. sau poate nu...

A patra poveste este cea mai „slabă”. Roberto Benigni conduce un preot (Paolo Bonacelli) prin Roma, prilej pentru comicul italian (și, cred, singurul colaborator frecvent al lui Jarmusch pe care îl regăsim în acest film, în afară de Tom Waits, care semnează muzica) de a-și face numărul, spovedindu-se îndelung și înfierând preotul până la infarct. Segmentul este amuzant, dar pare o concesie făcută de regizor prietenului său italian. Ultima poveste încearcă să păstreze umorul celei de dinainte, dar și să-i grefeze un pic de tragedie. Acțiunea se petrece la Helsinki, unde Mika (Matti Pellonpää) duce acasă trei cetățeni beți. Momentul emoționant apare când Mika se destăinuie celorlalți, dar, per ansamblu, segmentul nu are nimic special. Finalul este foarte reușit, însă. Mika îl lasă pe Aki, cel mai beat dintre cei trei, în fața casei sale, în timp ce imaginea se luminează lent, venind zorii. Se închide astfel cercul deschis cu înnoptarea din primul segment, dar trebuie menționat că, așa cum ne arată cele cinci ceasuri care servesc drept tranziții între părțile filmului, cele cinci povești se petrec în același timp, dar, datorită diferențelor de fus orar, la ore diferite. Frumoasă idee, subtil pusă în aplicare.

Deși nu cred că ”Night on Earth” este unul dintre filmele mai bune ale lui Jarmusch, nu pot să nu îl recomand. Este o vizionare mai mult decât agreabilă (chiar dacă inegală), plină de umor și emoție, cu mai multe interpretări de excepție decât încap în mod normal într-un astfel de film. Îmi imaginez că scurtmetraj-ul românesc „Acasă” (”Home”), de Paul Negoescu, cu Gabriel Spahiu și Marian Râlea, s-ar încadra perfect ca o a cincea poveste la această antologie (și, de fapt, nu sunt sigur că filmul lui Jarmusch nu a și fost sursa de inspirație). În privința lui ”Night on Earth”, mai amintesc doar imaginea semnată de Frederick Elmes, care reușește să capteze aspecte inedite ale nopții și să dea o culoare aparte fiecărui oraș, neuitând să scoată în evidență interpretările extraordinare ale actorilor.

Der Räuber (Germania/Austria, 2010)

Der Räuber

(Germania/Austria, 2010)

Regia: Benjamin Heisenberg

Cu: Andreas Lust, Franziska Weisz, Florian Wotruba

Rating: 4/5

Unul dintre, se pare, puținele filme bune care au fost în competiție anul acesta la Berlin (unde nu a luat nimic) este și unul dintre cele mai bune filme ale anului. ”Der Räuber” este bazat pe povestea adevărată a lui Johann Rettenberger (Andreas Lust). Filmul începe cu acesta la închisoare, unde a fost condamnat pentru jaful (sau tentativa de jaf) unei bănci. Odată eliberat, el își petrece timpul fugind și antrenându-se pentru maratonului Vienei și, din când în când, jefuind câte o bancă sau „împrumutând” câte o mașină. Rutina sa este întreruptă doar de ofițerul de eliberare condiționată și de Erika (Franziska Weisz), o tânără pe care o cunoștea de dinainte și cu care se combină destul de repede.

Este evident că Johann nu dorește să își strice rutina pentru nimic în lume. De aceea rezistă, inițial, avansurilor Erikăi. Mai puțin evident este ce îl împinge să comită jafurile. De-abia pe la jumătatea filmului aflăm că mașinile pe care le fură le abandonează imediat în pădure, iar banii îi strânge în pungi pe care le ține sub pat și pare să nu le folosească. Se pare că nici nu are nevoie de bani, pentru că reușește să câștige cel puțin două maratoane și dobândește rapid o faimă. Așa că toate ilegalitățile par a fi un mod de a-și întreține antrenamentul (Johann își înregistrează pulsul pe parcursul întregii zile).

Personajul nostru nu tolerează intruziunile prelungite în ordinea pe care și-a impus-o vieții sale. Așa că, în momentul în care ofițerul de eliberare condiționată devine prea insistent, Johann își pierde cumpătul și îl ucide. Este prins și arestat la scurt timp, dar la și mai scurt timp evadează, cum altfel decât în fugă... Ultimul act al filmului prezintă fuga acestuia, prin oraș, apoi prin pădure și pe autostradă. Este rănit de un bătrân a cărui mașină o fură și sfârșește pe marginea autostrăzii, într-un final care aduce ușor cu cel din ”The Asphalt Jungle”. Polițistii care îl urmăresc nu par să fie la curent cu faptul că el a fost cel care a comis seria de jafuri care a înspăimântat Viena în ultimele săptămâni.

Din punctul de vedere al realizării, filmul este aproape ireproșabil. Tensiunea este gradată excelent, iar spectatorul este invitat să speculeze asupra intențiilor personajelor și asupra deznodământului scenelor-cheie. Imaginea semnată de Reinhold Vorschneider este excelentă, urmărindu-l aproape în întregime pe Johann, dar fără să ne reveleze prea multe despre el (sunt deranjante, din punctul de vedere al continuității, câteva scene în care atenția se concentrează asupra Erikăi). Vorschneider și regizorului Heisenberg arată o preocupare serioasă pentru calitatea vizuală a filmului. Chiar dacă nu predomină, planurile lungi sunt folosite inteligent, pentru a capta reacțiile lui Johann în anumite secvențe. Secvențele de interior, mai ales în apartamentul pe care Johann îl împarte cu Erika folosesc inteligent lumina, spațiile strâmte, unghiurile și obiectivele aparatului de filmat pentru a sugera o dorință de intimitate imposibil de realizat. Finalul este impresionant nu doar prin drama personajului, care pornește într-o ultimă cursă pe care nu are cum să o câștige sau prin eficiența montajului, care păstrează tensiunea pe parcursul unei jumătăți de oră, dar mai ales prin senzația de timp real în care aceste evenimente se desfășoară, având o trecere subtilă de la noapte la zi. Imaginile de noapte, în special, sunt foarte reușite și par autentice - nu avem deloc impresia unei filmări de tip day for night.

În ciuda unei ușoare sărăcii narative, ”Der Räuber” este un thriller antrenant, care parcă amintește ușor de un „Pickpocket”, realizat cu talent și dexteritate. La final, rămânem cu misterul care planează asupra lui Johann Rettenberger, un personaj impenetrabil, fasinant.

Le monde du silence (Italia/Franța, 1956)

Le monde du silence

(Italia/Franța, 1956)

Regia: Jacques-Yves Cousteau, Louis Malle

Cu: Jacques-Yves Cousteau, Frédéric Dumas, Albert Falco

Rating: 4.5/5

„Le monde du silence” este un film pe care vroiam să îl văd de multă vreme. Aproape o jumătate de secol a fost singurul documentar care a câștigat un Palme d'Or, fiind recompensat și cu un Oscar pentru cel mai bun documentar. În plus, este unul dintre primele filme în care au fost folosite aparate de filmat capabile să înregistreze la adâncimi mari. „Le monde du silence” îl urmărește pe Cousteau și echipajul său de marinari și cercetători pe nava Calypso și explorând recifi de corali, fundul mării, o epavă scufundată de zeci de ani sau insule nelocuite.

Există în acest film câteva momente șocante, probabil privite mai ales din perspectiva mileniului III. Cousteau folosește dinamită pentru a detona un recif, în scopul de a lua recensământul peștilor care trăiesc lângă acel recif. Mai târziu, elicele navei Calypso rănesc accidental (dar mortal) un pui de cașalot, iar apoi marinarii se apucă să masacreze efectiv rechinii adunați în jurul cadavrului cașalotului. Iar înspre final, unii dintre marinari călăresc în joacă niște broaște țestoase gigant, distrându-se de cum acestea sunt capabile să îi poarte. Deși extrem de deranjante din diferite motive, nu cred că aceste acte ating valoare filmului. Din contră, cred că îi dau acestuia un plus, „Le monde du silence” devenind o dovadă a unei lipse de înțelegere și preocupare pentru mediu și faună, iar apoi Cousteau a avut un aport esențial în corectarea acestor comportamente, prin munca sa de cercetare, precum și numeroasele cărți și documentare despre viața marină pe care le-a semnat.

În rest, „Le monde du silence” este o încântare vizuală, cu filmări submarine extraordinare care ilustrează când feeria, când coșmarul, în imagini inedite filmate la 75 de metri adâncime sau în încăperile unei epave. La vremea lui, acesta a fost primul film în care oamenii au putut vedea aqua-lungs, scootere subacvatice, cuști anti-rechin sau, pur și simplu, imagini în mișcare din adâncul mării sau sute de delfini urmărind nava Calypso. Însă filmul este fascinant și la peste 50 de ani de la realizare, nu numai datorită importanței sale istorice, dar și pentru amestecul de grotesc și uluitor care caracterizează viața oricăror exploratori de talia lui Jacques Cousteau.

RO 2010 - Partea a 15-a: Portretul luptătorului la tinerețe

Portretul luptătorului la tinerețe

(România, 2010)

Regia: Constantin Popescu jr.

Cu: Constantin Diţă, Bogdan Dumitrache, Catalin Babliuc, Răzvan Vasilescu, Mihai Constantin

Rating: 3.5/5

Odată cu acest film, mi-am îndeplinit unul dintre scopurile pentru acest an: de a vedea (și scrie despre) 15 filme românești. „Portretul luptătorului la tinerețe” este o cronică a rezistenței anti-comuniste din anii '50, centrată în jurul condus de Ioan Gavrilă-Ogoranu (Constantin Diță). Realizatorii aleg o structură narativă interesantă (care ridică anumite dificultăți): acțiunea filmului, care se petrece între 1950 și 1957 este prezentată în episoade sau tablouri, fără a se concentra pe un personaj principal și explorând din belșug și partea adversarilor (adică securiștii). În a doua jumătate a filmului, filmul se concentrează din ce în ce mai mult pe Ogoranu și pe grupul său din ce în ce mai restrâns, dar nu lipsesc abterile înspre alte evenimente.

„Portretul luptătorului la tinerețe” este cel mai aproape, din ultimii ani, de a fi un film epic românesc. Are multe dintre calitățile/trăsăturile unui astfel de film: lungimea (în jur de 2 ore și jumătate), plasarea acțiunii în trecut, bucata de timp pe care o acoperă (aproximativ 7 ani), abordarea unui grand sujet (lupta anti-comunistă/insurecția) și o distribuție bogată (mulți figuranți, dar și multe „vedete” în roluri pasagere: printre securiști îi regăsim pe Mimi Brănescu, Răzvan Vasilescu, Mihai Constantin, Teodor Corban sau chiar Mihai Bendeac, iar printre partizanii care mor destul de repede îi recunoaltem pe Alexandru Potocean („Nunta mută”, ”4,3,2” etc.) sau pe Paul Ipate („Hârtia va fi albastră” și deja mult prea multele reclame la Vodafone)).

În același timp, nu se poate spune că „Portretul luptătorului...” se încadrează în stilul absurd-minimalist care a consacrat cinematografia românească din ultimii ani, dar putem identifica unele trăsături ale „noului val” în acest film: absența muzicii (cu excepția a două secvențe: una în care partizanii cântă „Mă dusei să trec la Olt” pentru a sărbători moartea lui Stalin și alta în care reușesc să prindă un post de radio care transmite un blues) și faptul că este filmat din mână. Că nu e muzică ajută pentru a mări tensiunea în anumite secvențe, dar le face mult prea lungi pe altele. Cât despre filmatul din mână, e drept, acesta nu este specific cinema-ului românesc și poate fi întâlnit în alte filme cu care „Portretul...” s-ar putea identifica oarecum: ”Savind Private Ryan” sau - mai ales? - ”Che”, al lui Steven Soderbergh.

”Portretul luptătorului la tinerețe” este un film lung și ia timp până să se facă înțeles. Are și alte minusuri. M-a deranjat în special platitudinea personajelor negative, care vorbesc în sintagme învățate la partid și îi snopesc în bătaie pe legionari... ăăă, partizani. Nu mă îndoiesc că aceștia erau în realitate unidimensionali, dar - din punct de vedere narativ - nu te ajută să ai vreo 4-5 personaje care par să fie copia psihologică a aceluiași om. Nici luptătorii nu sunt personaje foarte complexe, iar datorită structurii narative inedite, filmul pare câteodată confuz, iar montajul creează lungimi nedorite. Totuși, până la urmă, cred că este un film bun și până la final răsplătește răbdarea de a sta și de a-l urmări.

All That Heaven Allows (SUA, 1955)

All That Heaven Allows

(SUA, 1955)

Regia: Douglas Sirk

Cu: Jane Wyman, Rock Hudson, Agnes Moorehead

Rating: 3.5/5

Cary Scott (Wyman) este o văduvă, cu doi copii majori, care locuiește într-un orășel liniștit, înconjurată de alți burghezi ca ea, a căror activități preferate sunt afacerile, petrecerile sterile și bârfa. Lucrurile se schimbă pentru Cary când se îndrăgostește de Ron (Hudson), mult mai tânăr de cât ea, provenind din altă clasă socială, crescător de copaci și plante și un adevărat outdoorsman. Cary pare pregătită să renunțe la fosta ei viață pentru Ron, dar crizele de identitate ale fiicei și fiului său o conving să îl părăsească, în schimb, pe Ron.

Sigur, ”All That Heaven Allows” este o melodramă din toate punctele de vedere, cum, de fapt, Douglas Sirk a făcut întreaga carieră. Dar aici avem mai mult decât un conflict social și o poveste de dragoste de operetă. Există un pic de parodie burgheză și unele personaje sunt caricaturale, iar întoarcerea la natură propovăduită de personajul lui Ron Kirby este prezentată ca o alternativă paradisiacă, dar cred că miza acestui film este portretul feminin pe care Jane Wyman - într-un dintre cele mai bune roluri al sale - îl face lui Cary Scott. Această văduvă între două vârste, a cărei dorință de libertate și ignorare a opiniei publice sunt egalate doar de capacitatea de sacrificiu pentru fericirea copiilor săi. Scena în care Cary își dă seama, după ce l-a părăsit pe Ron, că temerile copiilor săi au fost nefondate și că și ei au fost la fel de egoiști pe cât credea ea că este, relevă inteligența cu care Wyman a abordat rolul. 

Vizual, Douglas Sirk compune un film minunat. Filmând în Technicolor, el profită la maxim de posibilitățile pe care tehnica le oferă. Majoritatea scenelor de interior beneficiază de o dublă iluminare: o lumină caldă, portocalie, care urmărește personajele și una rece, albastră, difuză, folosită drept contrast pe fundal, lăsând impresia că întunericul nopții vrea să pătrundă în interiorul caselor. În plus, Technicolor-ul scoate în evidență anumite detalii, precum rochia roșie pe care Cary o poartă la o petrecere la începutul filmului și care pare să sugereze ce va urma să se întâmple. Pe lângă culori, Sirk mai folosește și un alt motiv vizual, oglinda: intrarea în scenă unor personaje este prezentată prin intermediul unei oglinzi, iar apoi este speculată capacitatea altor obiecte de a reflecta lumina și chipurile personajelor, precum pianul lui Cary sau ecranul televizorului, ele constituind ocazii în care personajele (în special Cary, dar nu numai) au ocazia să se privească pe sine și, brusc, să se reevalueze.

Topul istoric al anului 2006

Una dintre listele care fost greu de aranjat, în special în ceea ce privește primele trei poziții.

1. Match Point (Woody Allen)

2. Brokeback Mountain (Ang Lee)

3. The Constant Gardener (Fernando Meirelles)

4. Me and You and Everyone We Know (Miranda July)

5. A fost sau n-a fost? (Corneliu Porumboiu)

6. Caché (Michael Haneke)

7. Children of Men (Alfonso Cuaron)

8. Munich (Steven Spielberg)

9. The Departed (Martin Scorsese)

10. Jarhead (Sam Mendes)

The Special Relationship (UK/SUA, 2010)

The Special Relationship

(UK/SUA, 2010)

Regia: Richard Loncraine

Cu: Michael Sheen, Dennis Quaid, Hope Davis

Rating: 3/5

Această docudramă de televiziune produsă în tandem de BBC și HBO este a treia parte dintr-o trilogie începută în 2003 cu filmul de televiziune ”The Deal” și continuată în 2006 cu filmul pentru marele ecran ”The Queen”, ambele regizate de Stephen Frears. Toate trei au în comun un scenarist - Peter Morgan - și un actor/personaj: Michael Sheen/Tony Blair. În această a treia parte, acțiunea se concentrează asupra „relației speciale” dintre premierul Marii Britanii (și a Irlandei de Nord, o perioadă) și Bill Clinton, (Dennis Quaid) pusă în valoare în jurul a două evenimente principale: scandalul Lewinsky și criza umanitară din Kosovo.

Deși inteligent și bine scris, ”The Special Relationsip” este un pic cam telegrafiat. De exemplu, în primele secvențe ale filmului, care se petrec în 1992, Tony Blair se află în vizită la Washington, unde un membru al Partidului Democrat îi dă lecții despre cum să modernizeze un partid de stânga, spunându-i că au nevoie, în primul rând, de un superstar politic. Blair ia notițe (la propriu), se întoarce la Londra și chiar asta face. Iar pe parcurs, filmul devine din ce în ce mai mult o înșiruire de reconstituiri ale unor evenimente televizate, scenele mai domestice dintre ele fiind simplă umplutură. Înspre final, ai impresia că regizorul s-a săturat și nu mai are chef să gradeze acțiunea, terminând repede cu Lewinsky, cu Kosovo și cu alegerile din 2000, înainte ca finalul să îi prezinte, în imagini de arhivă, pe Bush și Blair la o primă conferință de presă împreună, din care nu am putea trage concluzii dacă nu am cunoaște ce va urma să se întâmple.

Regizorul Richard Loncraine a realizat câteva filme care nu sunt chiar rele (un ”Richard III” cu Ian McKellen, iar, mai recent, ”Wimbledon” și ”Firewall”), dar cu ”The Special Relationship” este departe de ce a reușit Stephen Frears în ”The Queen”. Filmul de față nu este unul rău, dar se bazează prea mult pe cuvintele lui Peter Morgan (care începe să lase impresia că le scrie din ce în ce mai mecanic) și pe jocul (de altfel, impecabil) al lui Michael Sheen.

It Might Get Loud (SUA, 2008)

It Might Get Loud

(SUA, 2008)

Regia:  Davis Guggenheim

Cu: Jimmy Page, The Edge, Jack White

Rating: 4/5

Trei chitariști din trei generații diferite se întâlnesc pentru a discuta despre ce înseamnă pentru ei chitara și muzica rock și, eventual, să cânte ceva melodii. Ei sunt Jimmy Page (Led Zeppelin), The Edge (U2) și Jack White (White Stripes și The Raconteurs). Alternativ, fiecare dintre ei își spune și un fel de autobiografie, iar imaginile de arhivă completează istoriile personale și ale formațiilor din care au făcut parte.

Regizorul Davis Guggenheim a câștigat un Oscar pentru mult-apreciatul său documentar cu și despre Al Gore, ”An Inconvenient Truth”, care mie mi-a plăcut destul de mult, în ciuda tonului ușor predicator și deficitului de carismă a fostului vice-președinte american, defecte corectate, zic eu, satisfăcător, prin regie. ”It Might Get Loud” urmează o schemă narativă asemănătoare: alternanța dintre eveniment și autobiografie, dar are de prezentat trei personaje, nu unul. Din fericire, summit-ul la nivel înalt dintre cei trei ocupă o bucată mai mică din film, astfel încât fiecare are timp să își spună povestea. Faptul că dialogul lor atinge și dimensiunea autobiografică ajută la unitatea narativă a construcției.

Și, despre ce vorbesc acești chitariști? Page povestește despre înregistrări inedite cu Led Zeppelin, despre vremurile în care era muzician de studio sau adolescent într-o formație de skiffle, dar și despre un eveniment din copilărie, când întreaga sa familie s-a mutat, găsind o chitară lăsată în urmă la noua casă. Jack White își deplânge originile modeste și vorbește despre fascinația pe care o are pentru muzica blues și pentru un stil mai primitiv și minimalist. Iar The Edge (cel mai puțin... interesant dintre cei trei) rememorează o Irlandă întunecată în anii '70-'80, explică de ce caută să găsească efecte electronice inedite pentru chitara sa și vorbește despre cum a început să compună. Sursele de inspirație diferă la fiecare dintre ei și este fascinant să vezi cum filosofii diferite despre se întâlnesc (direct și indirect) în acest film.

Nu știu dacă filmul acesta ar atrage și oamenii care nu sunt fani ai genurilor în care acești trei chitariști activează (sincer, și eu mă descurc fără U2). Dar cred că cinefilii vor descoperi în ”It Might get Loud” o structură narativă solidă, colaje de imagini din prezent și imagini de arhivă, în care sunetele din prezent și din trecut se amestecă armonios și imagini inedite precum Jack White cântând un blues la pian pentru o versiune a sa de 9 ani, bătând în podeaua de lemn în ritmul melodiei, ceea ce provoacă tremurături ale aparatului de filmat sau Jimmy Page cântând la mandolină în fața conacului în care, cu 40 de ani în urmă, ”When the Levee Breaks” a fost înregistrată. Și, bineînțeles, avem un pseudo-climax în care cei trei cântă împreună, pe fundalul genericului de final, ”The Weight” (care, btw, este o melodie compusă de Robbie Robertson, care a jucat într-un film despre care am scris nu demult - ”Carny”).

Easy A (SUA, 2010)

Easy A

(SUA, 2010)

Regia: Will Gluck

Cu: Emma Stone, Penn Badgley, Amanda Bynes, Dan Byrd

Rating: 3.5/5

”Easy A” („Păcătoasa”) face parte dintr-o specie rară: comedia la care se râde și care reușește să fie și inteligentă. Deși trebuie să te prinzi că este inteligentă, nu e genul de film care îți spune de dinainte cât de deștept este... ahem... Nu cred că are rost să explic plot-ul filmului. Pe scurt, o serie de minciuni nevinovate o aduc pe Olive (Emma Stone), o elevă de 17 ani, în situația de a avea o reputație foarte proastă, iar viața ei începe să semene cu cea a eroinei din „Litera stacojie”. Sau cu un film de John Hughes...

Filmul începe cu o uluitoare secvență imersivă: într-un singur cadru, camera de filmat surprinde elevii care traversează aleile din curtea liceului, iar numele actorilor (care parcă ies din iarbă, într-un generic care amintește de cel din ”Panic Room”) servesc parcă drept indicatoare pentru direcția în care aparatul urmează să se întoarcă. Cadrul se termină odată cu intrarea lui Olive în cadru, împiedicându-se și căzând peste title card-ul care anunță: and EMMA STONE. Această inventivitate vizuală se pierde un pic pe parcursul filmului, dar revine în genericul de final, un alt singur tracking shot, lent, din punctul de vedere al unei mașini de tuns iarba pe care se găsesc Olive și noul său boyfriend (off-screen), ocolind alte nume care apar pe ecran.

”Easy A” se mai poate lăuda cu un alai impresionant de interpreți. Emma Stone este foarte bună în - cred - primul său rol principal și-mi confirmă bănuiala că ar fi o actriță foarte bună. În rolurile părinților săi, Stanley Tucci și Patricia Clarkson provoacă hohote de râs, iar multe dintre scenele lor au un aer de naturalețe, de improvizație, ceea ce cred că a fost decizia corectă (Will Gluck pare să fie un regizor capabil... să vedem...) În schimb, Thomas Hayden Church și Lisa Kudrow formează un cuplu mult mai disfuncțional (proful de engleză și psiholoaga școlii), iar personajele lor sunt cele mai interesante, în sensul că interpretarea ne permite să aflăm și să înțelegem multe despre ei, chiar dacă petrec destul de puțină vreme pe ecran. Marele Malcolm McDowell are un cameo ca directorul școlii, un rol minor și neimportant, dar reușește să fure o scenă cu atitudinea sa parcă în mod natural amenințătoare. Am uitat pe cineva? Sper că nu...

Onibaba - English Laguage Review

Onibaba aka Devil Woman

(Japan, 1964)

Directed by: Kaneto Shindô

Starring: Nobuko Otowa, Jitsuko Yoshimura, Kei Satô, Jûkichi Uno

Rating: 4.5/5

One of the best movies I've seen in a while, Kaneto Shindô's "Onibaba" ("Devil Woman") is a masterpiece of horror and political allegory. The film is set during a seemingly endless war in medieval Japan. A old(er) woman and her daughter-in-law live on capturing unsuspecting samurai, killing them, taking their possessions and throwing their bodies in a deep hole in the ground. Suddenly, Hachi, a friend of the woman's son (and the younger woman's husband) return after fleeing the war and tells them his companion is dead. He soon starts to court the young woman, and she quickly gives in to his advance, which makes her mother-in-law angry, jealous, frustrated and wanting revenge. One night, she catches a samurai general that wears a demon mask. She descends in the hole where she threw him and takes it off. The samurai's looks eerily similar to a victim of Hiroshima's. The old woman then puts on the mask every night and cleverly terrorizes her daughter-in-law into thinking a demon is sent to punish her for her carnal sins.

The first 10 minutes, which are speechless, set up the tone for the rest of the picture. Were it not for these visually fascinating and gripping first minutes, I probably would've found the rest of the picture somewhat boring. But this movie has great pacing and achieves a lot through music, creepy shots of the wind blowing through the reeds and interesting, almost avant-garde visual compositions. Kaneto Shindô is very clever in using visual motifs and accentuating the drama (or the horror) by using details and/or props (such as the demon mask, the tree which the old woman explicitly embraces at one point, the clothing or lack thereof etc.). Every shot in which we see the hole which becomes the grave of so many unsuspecting victims, has something unsettling about it, daring us to question its true meaning, but reminding us it might be too terrifying. Even if the movie may seem slow, the last half and hour is very rewarding, offering genuinely creepy/scary moments, culminating with the random and pointless death of Hachi and the young woman unmasking a disfigured old woman.

"Onibaba" has many elements of a supernatural horror (with demons and ghosts and such), but whether  there really is anything supernatural about it is pretty ambiguous. We are left to wonder why does the mask disfigure those who wear it longer. However, the horrors that the movie alludes to are very real. It's statements about war and the dehumanization that ensues from it are unavoidable. The film also breaks new ground as far as the portrayal of on-screen sexuality is concerned. There is a lot of partial frontal nudity in the picture, which is very unusual, even for an international, art-house picture in the '60s. A very dream-like sequence has Hachi and the young woman celebrating their love by running nude through the reeds and in the shallow water of the nearby river, scaring away the egrets.

"Onibaba" is a unique movie that makes use of a legend and pretends to be something of a regular Japanese ghost story (and, also, somewhat of a mainstream attraction), while making subtle, but firm comments about human nature and the changes in the society of its time.

Amer (Franța/Belgia, 2009)

Amer

(Franța/Belgia, 2009)

Regia: Hélène Cattet, Bruno Forzani

Cu: Marie Bos, Cassandra Forêt, Charlotte Eugène Guibeaud

Rating: 2/5

Premisa debutului în lungmetraj a cuplului de realizatori belgieni (?) părea interesantă: un giallo experimental, care reduce trăsăturile genului la minim, insistând asupra creerii unei atmosfere specifice, apăsătoare prin intermediul imaginilor și a sunetelor/muzicii. Sunt prezentate trei momente din viața Anei. În prima parte, ea este o fetiță, terorizată de guvernantă și de recenta moarte a bunicului ei, stare care se accentuează după ce își vede părinții făcând sex în dormitor. Această primă secțiune este realizată la intensitate maximă, ca un veritabil film horror. A doua parte o regăsește pe Ana adolescentă, flirtând cu o gașcă de motocicliști, act întrerupt sever de mama sa. A treia bucată a filmului pare și ea o structură în 3 micro-acte. După o orgasmică călătorie cu taxi-ul, Ana se reîntoarce la casa copilăriei, redescoperind-o. Ziua, pare să aștepte venirea cuiva. Dar noaptea, este atacată de un străin. Taximetristul care a dus-o acasă reapare și încearcă să o salveze, dar descoperă că, de fapt, Ana nu este atacată de nimeni, dar trauma sexuală a transformat-o într-o ciminală schizofrenică, care sfârșește prin a ucide și, apoi, prin a-și lua propria viață.

Ca un giallo clasic, este possibil ca ”Amer” să fi fost un film chiar enjoyable. Mi-l imaginez pe Klaus Kinski dublat în italiană în rolul taximetristului amenințător care se dovedește a fi doar o sărmană victimă și, eventual, o actriță americană de mâna a treia zbierând, apoi rânjind în ultima parte a filmului. Din păcate, abordarea devine plictisitoare foarte repede. După câteva jolt-uri devine evident că nu pot să mențină această atmosferă prea multă vreme. Jocurile-uri în primele minute ale filmului, de culori și sunete sunt prelungite până când nu mai înseamnă nimic. Schimbarea de ton din a doua parte este binevenită (ceva mai jucăuș), dar partea a treia este groaznică. Aș putea să trec ușor cu vederea implauzibilitatea și puerilitatea deznodământului (after all, câte filme de gen nu sunt așa?), dar excesul de violență și sexualitate aberantă cu care acesta este prezentat lasă un gust mult prea amer pentru a putea fi digerat în voie.

Carny (SUA, 1980)

Carny

(SUA, 1980)

Regia: Robert Kaylo

Cu: Gary Busey, Jodie Foster, Robbie Robertson

Rating: 2.5/5

Donna (Foster), o tânără de 18 ani, fuge de acasă după ce îl întâlnește pe Frankie (Busey), un clovn de carnaval și se alătură caravanei de ciudați care călătorește în permanență dintr-un oraș într-altul. Patch (Robertson), partenerul lui Frankie și un fel de om bun la toate care rezolvă ciudatele probleme ale carnavalului nomad, este iritat de prezența Donnei și încearcă, inițial, să o saboteze pe aceasta, după care devine și el atras de ea. Dar e ok, căci relațiile dintre carnies par să dureze cu atât mai mult cu cât sunt mai fragile și oricum, până la final, Patch și Frankie au probleme mai mari de rezolvat.

Nu sunt prea multe lucruri de interes în această peliculă. Poate doar familiaritatea cu care este prezentată o lume ciudată, chiar respingătoare (deși nici nu se compară cu ”Freaks”, al lui Tod Browning). ”Carny” este, totuși, o experiență suportabilă grație actorilor. Încă nu am văzut un film în care Jodie Foster să nu fie grozavă, iar Gary Busey și Robbie Robertson (care nici măcar nu este actor, ci muzician, vezi ”The Last Waltz”, de Martin Scorsese) fac un cuplu foarte reușitși amuzant. Mai mulți actori buni se regăsesc și în roluril secundare, printre care și veteranul Elisha Cook jr, a cărui carieră pare să se fi întâlnit cu mai multe filme bune decât poți număra (”The Maltese Falcon”, ”Rosemary's Baby”, ”The Killing”, ”Pat Garrett & Billy the Kid”, ”Shane” etc. etc. etc.)

Valerie - English Language Review

Valerie

(USA, 1957)

Directed by: Gerd Oswald

Starring: Sterling Hayden, Anita Ekberg, Anthony Steel

Rating: 4/5

A noir in a western's clothing

This strange and forgotten gem begins with John Garth (Hayden), a cattle rancher, showing up at his in-laws' house. He goes in, shots are fired, then he comes out and quietly leaves the scenes. No words are spoken. Then, the camera follows a dog inside the house, where we pan across the dead bodies of the old man and woman and we pause on Anita Ekberg's wounded body in an armchair, an image which remains in the background of the opening credits. The rest of the movie uses Garth's trial as a plot device for a "Rashomon"-style account of Civil War veteran John Garth's marriage to Valerie Horvat (Ekberg), the daughter of two immigrants. Firstly, we hear it from the point of view of the new preacher (Anthony Steel), who kinda falls in love with Valerie, then from Garth's perspective and, finally, Valerie tells it. 

While one of the stories turns out to be more truthful than the others (the filmmakers were probably concerned about the fact than an ambiguous ending would make viewers angry), you cannot doubt the fact that everybody who takes the stand either lies, or o.mits facts, in the interest to create sympathy for himself. It's the reverse of Kurosawa's picture, where everybody blamed themselves. I find this approach more realistic, although undoubtedly less poetic.

"Valerie" was a good stage for Ekberg (much more famous from a certain scene in "La dolce vita") and Steel to show some acting abilities, but it's Sterling Hayden who dominates the screen. The powerful star of so many great movies ("The Asphalt Jungle", "The Killing", "Johnny Guitar" and, of course, "Dr. Strangelove") creates a unique and complex character, whose portrayal changes from one account of the story to another, from the concerned and cheated husband he is in his side of the story to the drunken, abusive maniac he is in Valerie's.

Unstoppable (SUA, 2010)

Unstoppable

(SUA, 2010)

Regia: Tony Scott

Cu: Denzel Washington, Chris Pine, Thandie Newton

Rating: 2.5/5

În ultima vreme, am devenit un admirator tacit al lui Tony Scott. În timp ce fratele său, Ridley, a devenit mult prea ambițios pentru cât mai poate oferi, Tony pare decis să semneze filme de acțiune oneste, în bunul stil tradițional al Hollywood-ului. Iar pentru acesta, începând cu ”Man of Fire” (2004), l-a cooptat pe Denzel Washington drept colaborator fidel, iar eforturile perechii au cunoscut apogeul - după părerea mea - anul trecut, cu remake-ul la ”The Taking of Pelham 1 2 3”. ”Unstoppable” este un companion piece pentru acesta din urmă, ambele având o preocupare feroviară.

În ”Unstoppable”, veteranul Frank (Washington) și rookie-ul Will (Chris Pine) sunt mecanici de locomotivă care pornesc în urmărirea unui tren plin de chimicale periculoase scăpat de sub control, pe care trebuie să-l încetinească înainte ca acesta să deraieze într-o zonă foarte populată. Problema este că filmul pare steril. Da, sunt scene de acțiune bine făcute, cu hiperbolele de rigoare (explozii instantanee, aglomerarea pericolelor pe sistemul „bulgărelui de zăpadă” etc.), dar nimic mai mult. Celor două personaje principale li se lipește o poveste personală artificială, care nu poate să fie decât inutilă. Într-un film care mizează doar pe adrenalină, este imposibil să simți vreo atașare față de vreunul dintre personaje. Rămâne doar Denzel Washington, care pare să își ia personajul în serios și este o adevărată plăcere să urmărești un actor bun  reușind să fure 2-3 scene într-un astfel de film. Uluitor este că, în ”The Taking of Pelham 1 2 3”, personajul lui Washington era mult mai bine conturat, iar back-story-ul de rigoare servea ca motivație în plus să rezolve situația. Încă un motiv pentru care ”Unstoppable” mi se pare inferior celui mai apropiat frate al său.

Trebuie să mai recunosc că sunt ușor blazat de filmele de acțiune, așa că - deși Scott pare să regizeze unele secvențe de parcă am fi într-un film horror - nu pot să spun că am simțit vreun moment că personajele sunt în pericol și eram mai mult decât convins că totul o să se termine cu bine. Vizual, filmul este aceeași combinație de tremurături, zoom-uri și învârteli care a devenit standard-ul unui film de Tony Scott în ultimul timp (și de care, sincer, am început să mă satur), dar imaginile spun o poveste coerentă. Este interesant de urmărit faptul că filmul este filmat aproape în întregime din aceeași parte a șinelor. Astfel că, în prima parte, trenul în care se află Washington și Pine se deplasează de la stânga la dreapta, iar trenul scăpat de sub control vine înspre ei, de la dreapta la stânga. Aceasta este variație pe o formulă narativă tradițională: în filmele epice clasice, de exemplu ”Lawrence of Arabia”, direcția de mers este de la stânga la dreapta, care în cultura occidentală este și direcția în care citim, deci mișcarea pare naturală, iar continuitatea narativă este asigurată. În ”Unstoppable”, având cele două direcții simultan, se sugerează - încă înainte să fie clar- faptul că cele două trenuri  (și fire narative până atunci distincte) urmează să se intersecteze. Odată ce acest lucru se întâmplă, cei doi mecanici pornesc doar cu locomotiva după tren, în direcția dreapta-stânga (direcția anti-narativă). Efectul este senzația că ne aflăm într-o cursă contra-cronometru, care s-ar putea să se dovedească fatală pentru eroii noștri.

Topul istoric al anului 2005

O excepție notabilă de această dată: ”A History of Violence” (David Cronenberg), pe care nu l-am văzut decât prin ianuarie sau februarie 2006 și a pierdut topul la data la care a fost făcut. Probabil că ar fi intrat pe locul 2. Celelalte filme bune din 2005 au fost:

1. Mar adentro (Alejandro Amenabar)

2. Moartea domnului Lăzărescu (Cristi Puiu)

3. Noi albinoi (Dagur Kari)

4. Harry Potter and the Goblet of Fire (Mike Newell)

5. War of the Worlds (Steven Spielberg) 

6. Closer (Mike Nichols)

7. The Life and Death of Peter Sellers (Stephen Hopkins)

8. The Aviator (Martin Scorsese)

9. Off the Map (Martin Campbell)

10. El Maquinista (Brad Anderson)



Btw, sunt mândru că am pus ”War of the Worlds” într-o listă înainte să apară ca unul dintre cele mai bune filme ale deceniului în ”Cahiers du cinema”.

Viy aka Spirit of Evil - English Language Review

Viy aka Spirit of Evil

(USSR, 1967)

Directed by: Georgi Kropachyov, Konstantin Yershov

Starring: Leonid Kuravlyov, Natalya Varley, Aleksei Glazyrin

Rating: 4/5

"Spirit of Evil" is based on a short story by Nikolai Gogol, who claims he told is as he heard it, as a Russian/Ukrainian fairy-tale. The same story was filmed a few years earlier by Mario Bava as  "La maschera del demonio" (also known as "Black Sunday" or "Mask of Satan"), although it's true that Bava changed it a lot. Now, I have a weakness for supernatural thrillers/horrors/fantasy and "Viy"/"Spirit of Evil" was, as far as I'm concerned, an almost perfect example of the genre.

The main character is Khoma Brutus a young man studying to be a priest. After an strange encounter with an old witch that in the morning turns into a beautiful young lady, he is summoned by a local nobleman to pray for the soul of his recently-deceased daughter, who - obviously - turns out to look exactly like the old with after her transformation. Thus, Khoma will spend three horror-filled nights, in a small church, alone with the possessed body of the young woman.

"Spirit of Evil" has three qualities that make it more than just a regular fairy-tale movie (I'm not going to talk about the awesome cinematography or the perfect score). The first one is its ambiguity. While in other supernatural movies the filmmakers tend to explain stuff a lot (as it's the case with "La maschera del demonio"), Georgi Kropachyov and Konstantin Yershov don't bother too much to let us know why the witch does what she does, what is the priest's motivation etc., they just take us for the ride and the ambiguity and the ensuing unpredictability of the story is what makes it great. Secondly, Khoma Brutus (played by Leonid Kuravlyov) is a unique character. Although he's technically a priest (or about to be one), he is not a moral, courageous man. On the contrary, he enjoys getting drunk, being lazy and he tries to escape his duty with every opportunity. He's also a coward. And thus, we reach the third quality of the film: its humor. Khoma's day-time shenanigans are funny in a way only Russian films can be and they serve a a good counterpoint to the creepy nights he spends in the church.

And while we're at it, let's talk about the horror aspect of the movie (this is, famously, the first Sovier horror). While I can't say this movie has many scares, there is a sense of peril and fear that dominates our main character and transfers on the viewer. There are several sequences in which this anticipation combined with a surprise factor (we don't actually know what's going to happen, but we know something will go wrong) and visual invention creates a very strange, creepy and alluring effect: there's the moment at the beginning when  the old witch uses Khoma as a broom and flies across the fields and the three nights, all of which witness the vampire-like resurrection of the dead girl and her trying to corrupt the priest, but especially the last one, when the witch summons all the evil spirits, including vampires, werewolves, huge hands that crawl out of the church walls and the (quite disappointing) monster Viy, the leader of the trolls in Russian folklore.

There aren't many movies that mix together the picturesque rural Russia with the visuals of full-on Gothic horror, folklore with satire, joie de vivre with chills and thrills as well as "Spirit of Evil" does.

Viy (URSS, 1967)

Viy

(URSS, 1967)

Regia: Georgi Kropachyov, Konstantin Yershov
Cu: Leonid Kuravlyov, Natalya Varley, Aleksei Glazyrin

Rating: 4/5

Basmele și poveștile populare nu sunt supuse cenzurii. Ele pot fi porcoase, înspăimântătoare, subversive, eterne. Ele pot speria copii, fascina ascultătorul și se pot opune vremurilor în care sunt povestite. Gogol pretinde că povestea ”Viy”, pe care este bazat acest film, este în totalitate rodul imaginației populare, el doar transcriind-o. O adaptare cinematografică presupune mai multă intervenție din partea artiștilor, dar cei doi regizori (Georgi Kropachyov și Konstantin Yershov) își propun să lase aceeași impresie, a unei povești care așa cum o vedem a fost imaginate și povestite timp de veacuri, realizând, în același timp, primul film horror sovietic.

În ”Viy” (tradus în engleză ca ”Spirit of Evil”), trei tineri preoți (ucrainieni) pleacă în vacanță de la seminar. Ei se rătăcesc pe drum și înnoptează la casa unei babe, care îi pune pe fiecare într-o altă încăpere. Khoma Brutus este trimis în grajd și, nu după scurtă vreme, este vizitat de băbuță. Ceea ce începe ca o simplă (chiar dacă foarte creepy) scenă de seducție, devine supranaturală în momentul în care femeia (care se va dovedi a fi o vrăjitoare) îl încalecă pe preot și îl folosește ca pe o mătură, zburând în cârca lui deasupra pășunilor încețoșate. Când aterizează, Khoma începe să o bată pe vrăjitoare, dar descoperă că aceasta s-a transformat într-o fată frumoasă, așa că își ia tălpășița cât poate de repede. Întors la seminar, el este chemat de un boier a cărui fiică tocmai a murit și i se spune că ultima dorință a ei a fost ca Khoma să se roage pentru sufletul ei. Astfel că preotul nostru va petrece următoarele 3 nopți închis într-o mică biserică, alături - evident! - de cadavrul aceleași fete posedate de vrăjitoarea pe care tocmai a întâlnit-o.

Marele merit al filmului este ambiguitatea. Alte filme ar încerca să explice originile vrăjitoarei, să ofere indicii mai mult decât sugestive asupra intențiilor pe care aceasta le are cu sufletul preotului și, eventual, să îl facă pe acesta un om până atunci moral, dar atras irezistibil de frumusețea vrăjitoarei. Câteva dintre aceste păcate se întâlnesc într-o altă adaptarea, mult mai liberă, a poveștii lui Gogol: ”La maschera del demonio”, de Mario Bava (un film la fel de fascinant, totuși, în felul său). Kropachyov și Yershov, însă, nu se uită la detalii. Ei preferă să ne introducă direct în acțiune, fără să înțelegem exact ce se întâmplă și de ce, dar resimțind aceeași teamă pe care o arată și Khoma. Iar acesta, departe de a fi un student eminent sau un om cu fibră morală. În afară de nopțile pe care le petrece terorizat de fata care tot învie din morți, în restul timpului este un bețiv care se bucură de viață și nu știe cum să scape de sarcina ce i-a fost încredințată. În plus, mai este și laș. Iar astfel ajungem la a doua mare calitatea filmului: umorul! Leonid Kuravlyov creează un personaj inedit, extraordinar, a cărui pozne și beții diurne contrabalansează ororile nopții.

Ajungem și la partea de horror a acestui film. Sincer, nu se poate spune că există sperieturi în ”Viy”, dar există un sentiment de amenințare continuu, există teama și presentimentul că urmează să se întâmple ceva neplăcut. Iar realizatorii pun în scenă patru secvențe „de groază” de o mare inventivitate plastică și vizuală: zborul vrăjitoarea în cârca preotului la început, prima noapte de priveghi, în care fata îi dă roată neîncetat preotului, a doua noapte, în care sicriul însuși îl atacă pe nefericit și, în final, a treia, în care vrăjitoarea cheamă toate spiritele malefice, manifestate ca o procesiune de mâini uriașe care ies din pereții biserici, vampiri, vârcolaci și (dezamăgitorul) Viy, șef al trolilor în tradiția rusească. 

Dacă cronica mea despre ”Tôkaidô Yotsuya kaidan ” nu v-a convins, am o slăbiciune pentru horror-uri/thrillere/mistere supranaturale, cum nu prea se mai fac în ultima vreme. ”Viy” este unul dintre cele mai bune din tagma sa, iar la o vârstă de 40 și ceva de ani pare mai în vigoare ca oricând.