După dealuri
(România/Franța/Belgia, 2012)
Regia și Scenariul: Cristian Mungiu
Cu: Cosmina Stratan, Cristina Flutur, Valeriu Andriuță
Rating: 3.5/5
„După dealuri” este cel mai important film românesc al anului, nu doar datorită prestigiului regizorului și intrării în cursa pentru Oscar-uri, dar și prin prisma vâlvei create în jurul subiectului și intențiilor acestui film, inspirat liber din cazul foarte mediatizat al exorcismului de la mănăstirea Tanacu. Povestea filmul se concentrează pe relația dintre cele două protagoniste, care s-au îndepărtat odată ce au părăsit căminul în care au copilărit: una a plecat la muncă în Germania, cealaltă și-a găsit o casă și poate chiar o menire în sânul unei mănăstiri. Cele două nu pot fi mai diferite: Alina, venită din străinătate, este impulsivă, revoltată. Voichița, pe de altă parte, s-a obișnuit cu viața monahală liniștită și nu vrea să părăsească acest loc. Amândouă sunt în fond niște copile, iar Mungiu insistă asupra imaturității fiecăreia, înainte de a introduce conflictul cu cel de-al treilea personaj central al dramei, strania figură părintească reprezentată de părintele care urmează să devină exorcist.
Sunt multe lucruri care trebuie spuse. Cred că Mungiu a fost conștient că filmul său va fi un eveniment și, în consecință, a încercat să îl îmbogățească cu o serie de pilde sociale cu tentă moralizatoare: uite, poliția face așa, sistemul de asistență socială e așa, medicii fac așa, biserica face așa etc... „4,3,2” era un denunț al unui întreg sistem, construit subtil în jurul unui „fapt divers”. Aici, am impresia că „mesajele” sunt prea ușor telegrafiate către spectator și că situațiile complicate din realitate sunt simplificate. Este regretabil că momente precum întâlnirea cu psihiatrul sau sosirea finală la urgență sunt tratate caricatural. Pe de altă parte, mi-a plăcut cum Mungiu a reinterpretat anumite scene pe care le tot întâlnim în filmul românesc nou: cina de familie (à la „4,3,2”), aici cu maicile în jurul preotului sau interogatoriul cu organele de ordine, care are loc în interiorul bisericii. Iar tot filmul este plin de nice touches, precum secvența în care Voichița aruncă pești vii într-o chiuvetă, jocul cu focus-ul din ultimul cadru sau melodia folosită pe genericul de final.
O altă problemă a filmului a fi că, în încercarea lui de a fi distant, obiectiv, Mungiu pare că se scoate pe el însuși din ecuația filmului. Forța unor filme precum „4,3,2”, „Moartea domnului Lăzărescu” sau cele ale fraților Dardenne (care aici sunt producători) rezidă în capacitatea lor de a privi realitatea brută în ochi, de a-ți arăta un trup mort sau un fetus aruncat pe podeaua din baie. În „După dealuri”, Mungiu evită să fie explicit, lăsând mare parte din exorcism în afara cadrului și filmând adesea scenele mai „dificile” cumva pe deasupra capetelor personajelor. Ceea ce nu ar fi o problemă în sine. Nu mă așteptam (și nu voiam) să văd un nunsploitation, dar efectul secundar al deciziilor lui Mungiu este absența aproape totală a Alinei în ultima parte a filmului. Vedem foarte puțin din suferința ei (atât înainte, cât și în timpul exorcismului) și înțelegem foarte puține lucruri despre ea (dincolo de traseul ei simplificat prin viață: casă de copii - Germania - mănăstire), iar acest lucru mi se pare un defect.
Îmi dau seama că ce am scris sună oarecum negativ, dar nu e intenția mea să demolez acest film. Din contră, cred că este un film care trebuie văzut. În primul rând, pentru că este o sursă pentru lungi dezbateri și cred că încurajează dialogul, mai degrabă decât să atace o religie. În al doilea rând, este foarte bine filmat. Știu că mulți comentatori (unii chiar cu acte în regulă) ar strâmba din nas la ceea ce face Oleg Mutu, dar pentru mine „După dealuri” are cea mai bună imagine din ce am văzut tot anul. Mutu și Mungiu au găsit distanța focală și apropierea de personaje potrivite pentru tonul și povestea pe care s-au înhămat să o spună, iar puterea unor astfel de imagini nu trebuie negată. „După dealuri” nu este plictisitor pentru niciunul dintre cele 150 de minute ale sale. Dar nici nu te ține cu sufletul la gură și nici nu te întoarce pe dos, iar fiindcă ne-am obișnuit cu astfel de experiențe transcendentale de la filmul românesc, filmul lui Mungiu nu poate să nu pară o ușoară dezamăgire.
O altă problemă a filmului a fi că, în încercarea lui de a fi distant, obiectiv, Mungiu pare că se scoate pe el însuși din ecuația filmului. Forța unor filme precum „4,3,2”, „Moartea domnului Lăzărescu” sau cele ale fraților Dardenne (care aici sunt producători) rezidă în capacitatea lor de a privi realitatea brută în ochi, de a-ți arăta un trup mort sau un fetus aruncat pe podeaua din baie. În „După dealuri”, Mungiu evită să fie explicit, lăsând mare parte din exorcism în afara cadrului și filmând adesea scenele mai „dificile” cumva pe deasupra capetelor personajelor. Ceea ce nu ar fi o problemă în sine. Nu mă așteptam (și nu voiam) să văd un nunsploitation, dar efectul secundar al deciziilor lui Mungiu este absența aproape totală a Alinei în ultima parte a filmului. Vedem foarte puțin din suferința ei (atât înainte, cât și în timpul exorcismului) și înțelegem foarte puține lucruri despre ea (dincolo de traseul ei simplificat prin viață: casă de copii - Germania - mănăstire), iar acest lucru mi se pare un defect.
Îmi dau seama că ce am scris sună oarecum negativ, dar nu e intenția mea să demolez acest film. Din contră, cred că este un film care trebuie văzut. În primul rând, pentru că este o sursă pentru lungi dezbateri și cred că încurajează dialogul, mai degrabă decât să atace o religie. În al doilea rând, este foarte bine filmat. Știu că mulți comentatori (unii chiar cu acte în regulă) ar strâmba din nas la ceea ce face Oleg Mutu, dar pentru mine „După dealuri” are cea mai bună imagine din ce am văzut tot anul. Mutu și Mungiu au găsit distanța focală și apropierea de personaje potrivite pentru tonul și povestea pe care s-au înhămat să o spună, iar puterea unor astfel de imagini nu trebuie negată. „După dealuri” nu este plictisitor pentru niciunul dintre cele 150 de minute ale sale. Dar nici nu te ține cu sufletul la gură și nici nu te întoarce pe dos, iar fiindcă ne-am obișnuit cu astfel de experiențe transcendentale de la filmul românesc, filmul lui Mungiu nu poate să nu pară o ușoară dezamăgire.
P.S.: S-a făcut ceva tam-tam prin presă zilele trecute, Mungiu fiind nemulțumit de calitatea proiecției de gală de la Cinema Patria din București și ulterior de dificultățile pe care le-a avut la conferința de presă de la Cluj, la Cinema City, în mall. Din punctul meu de vedere - vina lui! Prima proiecție a filmului în România trebuia să fie în iunie, la TIFF, la Cinema Republica/Florin Piersic, care acum poate satisface toate cerințele pentru o proiecție de bună calitate.
Posts
