Top 15 2013

Oricât am ordonat și reordonat, nu am reușit să ajung la un top 10 care să mă mulțumească. Așadar, for one time only (bănuiesc), topul cu cele mai bune filme ale anului va cuprinde 15 „norocoase”. Dar nu le voi ierarhiza decât pe primele 5, pentru că de acolo în jos alegerile ar deveni din ce în ce mai dificile (și mai meschine)

Beasts of the Southern Wild

1. Beasts of the Southern Wild (Benh Zeitlin) - review
2. Spring Breakers (Harmony Korine) - review
3. Django Unchained (Quentin Tarantino) - review
4. La vie d'Adèle (Abdellatif Kechiche) - review
5. Gravity (Alfonso Cuarón) - review

Pozițiile 6-15 în ordine alfabetică:
Barbara (Christian Petzold) - review
Blue Jasmine (Woody Allen) - review
Domestic (Adrian Sitaru) - review
Faust (Aleksandr Sokurov)
Inside Llewyn Davis (Joel & Ethan Coen) - review
Lincoln (Steven Spielberg) - review
Passion (Brian De Palma) - review
Silver Linings Playbook (David O. Russell) - review
Tanta agua (Ana Guevara, Latitia Jorje) - TIFF review
Zero Dark Thirty (Kathryn Bigelow) - review

Spring Break Forever!

Observații: 

• Am decis să nu includ decât filme care au rulat în premieră în perioada 1 ianuarie - 31 decembrie 2013, în cinematografele din Cluj. Astfel a fost exclus (printre altele) Before Midnight, care a rulat doar în București (pentru că așa gândesc distribuitorii noștri). Ceea ce e păcat, pentru că după părerea mea este cel mai bun film din trilogia lui Linklater.
• Singurul film despre care nu am scris o „recenzie” este Faust, pe care l-am văzut în urmă cu peste 2 ani... Altă bilă albă pentru distribuitori.
• Comparativ cu topurile din anii trecuți, sunt mult mai multe filme americane (sau, mă rog, regizate de americani, unele dintre ele fiind finanțate în Europa). În rest, patru filme europene (unul francez, unul nemțesc, unul rusesc și unul românesc, for good measure) și unul uruguayan.
• Cinci regizori „recidiviști”: Allen, the Coens, Cuarón, Spielberg și Tarantino.

 

Faust

Top Ten 2012
Zece filme proaste din 2013
Topul filmelor românești din 2013

Top 5 Filme Românești 2013

Yey! Încă un an în care am reușit să aduc cinci filme românești într-un top de care să nu îmi fie rușine! Singurul regret este că nu am reușit să văd „Sunt o babă comunistă”, iar pentru a-mi face treaba mai ușoară am ignorat cele câteva documentare pe care le-am văzut la cinema (vezi „Evrei de vânzare” și „Afacerea Tănase”). În rest, sunt perfect împăcat cu alegerile mele și cu ordinea în care le voi numi. Here we go! 

„Domestic” (r. Adrian Sitaru)

1. Domestic (Adrian Sitaru) - review
2. Când se lasă seara peste București sau Metabolism (Corneliu Porumboiu) - review
3. Poziția copilului (Călin Peter Netzer) - review
4. Rocker (Marian Crișan) - review
5. Roxanne (Valentin Hotea) - review

„Rocker” (r. Marian Crișan)

Zece filme proaste pe care le-am văzut în 2013

Ultimul week-end al anului este dedicat recapitulărilor și topurilor. Începem, ca de obicei, cu dudele. Trebuie să menționez că am încercat să mă feresc de filmele proste în 2013, așa că acesta nu este un top 10 propriu-zis, ci doar o enumerare a celor mai nefericite experiențe cinematografice pe care le-am avut în acest an. În ordine alfabetică, acestea au fost: 

”The Bling Ring”

Arthur Newman (regia Dante Ariola) - trailerul îl prezenta ca pe o comedie. Filmul în sine a fost unul dintre cele mai plictisitoare și mai lipsite de direcție producții la care am asistat tot anul. Cei doi protagoniști, Colin Firth și Emily Blunt sunt complet irosiți.

The Bling Ring (Sofia Coppola) - personajele principale ale filmului sunt o ceată de adolescenți superficiali, produse ai culturii tabloide și ai consumerismului. Dar filmul reușește să fie chiar mai superficial decât ei. Pentru niciun moment nu am avut senzația că urmăresc oameni reali, ci caricaturi sau cut-out-uri din carton. Am vrut să-mi placă, am vrut să fie un alt fel de ”Spring Breakers”, dar în schimb a fost una dintre cele mai mari dezamăgiri ale anului.

Condamnat la viață (Bogdan Dreyer) - un film de care, în varianta în care a ajuns în cinematografe, s-au dezis atât interpreții străini (Keitel și Depardieu) cât și  regizorul. Ce să mai spun? Când un film de Sergiu Nicolaescu ajunge să mi se pară un „original” desecrat de un remake, nu mai am cuvinte. Totuși, am scris mai pe larg aici.

Delivery Man (Ken Scott) - am văzut filmul ăsta din greșeală și asta ar trebui să vă spună totul (în programul inițial era trecut ”The Butler”, care a câștigat destulă bunăvoință din partea mea ca să nu intre în acest top). Pentru Ken Scott este un remake al filmului său anterior, ”Starbuck”, iar pentru Vince Vaughn este doar un nou punct într-un șir parcă interminabil de eșecuri. 

Originalitatea lui ”Elysium”

Elysium (Neill Blomkamp) - nu mi-a plăcut mie ”District 9” foarte mult, dar cred că erau multe lucruri de admirat în acel prim film al lui Blomkamp. Care parcă nu a păstrat nimic din ceea ce a asigurat succesul acelui film, în afară de așa-zisa alegorie politică, la fel de transparentă (și la fel de subțire). ”Elysium” este un SF lipsit de imaginație,dar compensează prin bugetul considerabil și prin pretenția de a fi important.

The Hobbit: The Desolation of Smaug (Peter Jackson) - Enough is enough! Dacă în ultima vreme regizori precum J.J. Abrams, Alfonso Cuaron sau (într-o mai mică măsură) Christopher Nolan au încercat să schimbe prejudecățile despre blockbusterele și francizele pe care Hollywood-ul ni le servește fără discernământ, Peter Jackson pare de-a dreptul „retrograd”. A doua parte din trilogia ”The Hobbit” este un exces - două ore și jumătate de acțiune anostă, CGI de calitate variabilă, dialoguri înflorite și probabil cel mai brusc (și mai stupid) final al tuturor timpurilor. 

The Internship (Shawn Levy) - Wow, două filme cu Vince Vaughn și niciunul cu Nicolas Cage! Există un singur cadru interesant în acest film, cel în care îl vedem pe Vince scrutând Google-ul din spatele ecranului calculatorului. Nu foarte original, dar totuși... În rest, multă vorbărie și puține glume reușite, iar săracul Owen Wilson se chinuie degeaba să injecteze un pic de charismă în această comedie fără râsete. 

”The Internship”, cu Vince Vaughn, cel mai nefericit actor al anului

Nu sunt faimos, dar sunt aromân (Toma Enache) - un film plin de bune intenții, dar de un amatorism imposibil de apărat. Probabil l-aș fi numit cel mai prost film al anului dacă aș fi simțit că am contextul necesar. Totuși, rămâne ca un fel de novelty item, fiind vorbit aproape integral în aromână (un pic de engleză strecurată pe ici-colo). 

The Purge (James DeMonaco) - premisă relativ ok, succes de box-office deloc de neglijat, o continuare în lucru... Dar e atât de anost, atât de repetitiv, atât de umplut de toate clișeele posibile și imposibile... 

Trance (Danny Boyle) - un puzzle fără sens; un dezastru, pur și simplu. Danny Boyle este un regizor inconstant, capabil să cucerească ocazional atât publicul și criticii cu filme sale frenetice, (pseudo-)non-conformiste, hiperkinetice. ”Trance” pare un afront adus fanilor care îi adoră fiecare realizare, iar pentru noi ceilalți, care nu mai așteptăm cine știe ce capodoperă de la Boyle, nu prezintă niciun interes.

Fruitvale Station vs. Blue Caprice

Egalitatea rasială este încă o utopie în SUA, dar anul acesta industria americană de film (atât mainstream cât și indie) a produs un volum fără precedent de filme cu subiecte black. ”12 Years a Slave” (pe care încă nu l-am văzut) e pe cale să câștige câteva Oscaruri serioase, ”The Butler” a cucerit box-office-ul, dar în cele ce urmează vreau să vorbesc despre două producții independente, care - ambele pornind de la evenimente reale - fac o radiografie a ceea ce înseamnă experiența americanilor de culoare, de ambele părți ale legii. 

Fruitvale Station

Regia: Ryan Coogler

Cu: Michael B. Jordan, Octavia Spencer, Melonie Diaz

Rating: 3/5

În noaptea de anul nou 2009, un tânăr afro-american a fost împușcat de un polițist, revelând nu doar nerespectarea vreunui protocol, ci și rasismul (mai mult sau mai puțin) latent al oamenilor legii. Alegând o abordarea cât mai realistă posibil, Ryan Coogler, aflat la primul lungmetraj, ne prezintă ultima zi din viața lui Oscar Grant (Michael B. Jordan) - tată la doar 22 de ani, drug dealer cu juma' de normă, fost pușcăriaș, care tocmai și-a pierdut slujba legală la un supermarket. Încercările sale de a-și pune viața în ordine sunt curmate brusc de un eveniment pe cât de tragic, pe atât de stupid. ”Fruitvale Station” este un film de protest, dar este unul foarte bine făcut, Coogler menținându-și privirea asupra lui Oscar, din care nu face nici o victimă, nici un erou, ci un bărbat în carne și oase. Defectele sale (ca tată, ca, fiu, ca om) sunt afișate cu sinceritate, iar charisma lui Michael B. Jordan ne câștigă de partea lui.

Blue Caprice

Regia: Alexandre Moors

Cu: Isaiah Washington, Tequan Richmond, Tim Blake Nelson

Rating: 2.5/5

Cazul care a inspirat acest film este mult mai notoriu, încât eu îmi amintesc foarte bine reportajele de știri care îl prezentau acum 11 ani (la sfârșitul lui 2002). John (Isaiah Washington) și „fiul său” adolescent Lee (Tequan Richmont) vin în State din Caraibe. John încearcă să recâștige custodia copiilor săi, dar fosta nevastă a obținut un ordin de restricție. Frustrarea crescând la cote insuportabile, pornirile antisociale ale lui John ajung la suprafață. Lee, părăsit de mama sa biologică, este ușor de spălat pe creier și devine instrumentul prin care John își va declanșa răzbunarea asupra întregii Americi. Culoarea pielii protagoniștilor pare nesemnificativă, dar pe măsură ce filmul progresează încep să se adune indiciile care îi plasează pe aceștia la periferia societății (negrii sunt o țintă pentru ofițerii de recrutare ai Armatei, John este privit de către nevasta prietenului său alb ca un obiect sexual etc.) În ciuda unul set-up foarte reușit (în care construiește atent relația „tată”-„fiu” din centrul acestei povești), a imaginii elegante și interpretărilor excelente, regizorul Alexandre Moors (tot debutant) ratează ultimul act, care este mult prea rarefiat din punct de vedere narativ și cam prea meditativ pentru a avea punch-ul necesar.

Redemption (Portugalia/Franța/Germania/Italia, 2013)

Redemption

(Portugalia/Franța/Germania/Italia, 2013)

Regia: Miguel Gomes

Voci: Maren Ade, Jaime Pereira, Donatello Brida, Jean-Pierre Rehm

Rating: 4.5/5

Sfârșitul anului este momentul în care încerc să văd cât mai multe dintre filmele „importante” lansate în acel an (fie că este vorba de câștigătoare la mari festivaluri, indie-uri americane, curiozității asiatice sau blockbustere pe care nu am simțit nevoie să dau banii la cinema). Evident, este imposibil să ajung „la zi”, din mai multe motive – în primul rând lipsa de timp, iar apoi accesibilitatea redusă a celor mai multe filme „internaționale” (unele dintre ele nu au distribuitori încă în țări civilizate, darămite la noi). Însă nu știi niciodată de unde sare iepurele și titluri despre care nu știam nimic înainte ajung printre preferatele mele. Așa a fost cazul anul acesta cu cel mai recent film al lui Miguel Gomes (care a regizat unul dintre cele ma bune două filme ale anului trecut – ”Tabu”), un documentar construit din imagini de arhivă ce durează doar 26 de minute. 

”Redemption” începe ca un ecou al celei de-a doua părți din ”Tabu”. Pe măsură ce imagini cu diferite ritualuri africane se derulează pe ecran, vocea unui băiat (Jaime Pereira) citește o scrisoare către părinții săi. Ne dăm seama că ne aflăm undeva în anii '70, iar copilul le scrie din Portugalia părinților săi din Angola, fostă colonie portugheză. Apoi, pe fundalul unor imagini din Milano-ul industrial de după WW II și a unei scene din „Miracolo a Milano” al lui De Sica, un bărbat aparent mai în vârstă (Donatello Brida) își povestește tinerețea, din care subliniază rezistența anti-fascistă și o dragoste pierdută. Oare fosta sa iubită mai trăiește, dacă își mai aduce aminte de el? În treacăt, se întreabă și dacă l-a votat sau nu. Imediat ne mutăm în Franța, vedem o familie recreându-se în zăpadă, iar un bărbat middle-aged (Jean-Pierre Rehm) îi scrie fiicei sale, regretând că nu este și nu va fi niciodată un tată mai bun și, de asemenea, menționând în treacăt că urmează niște alegeri la care participă, a căror rezultat este însă deja prefigurat de sondajele de opinie. Iar în final, ne întoarcem în trecut, în Germania de Est, unde o femeie (Maren Ade) își sărbătorește nunta. Ne spune că și ea și soțul ei sunt oameni de știință, iar că uniunea lor este motiv de bucurie pentru întregul Partid. Dar ea nu își poate scoate din cap o melodie semnată de fascistul Wagner și, în ceea ce ar trebui să fie cea mai fericită zi din viața sa, realizează cât de lipsită de libertate este viața ei. Acest capitol este cel mai inventiv din punct de vedere vizual, peste imagini cu un cuplu în ziua nunții suprapunându-se ecuații și filme științifice în care diferite substanțe cristalizează și se propagă în spațiu.

De pe genericul de final aflăm că cei patru pe care i-am auzit sunt - în ordinea apariției - Pedro Passos Coelho (actual premier „auster” al Portugaliei), Silvio Berlusconi, Nicolas Sarkozy și Angela Merkel. Totuși, chiar dacă imaginile (și chiar și textele) creionează un portret destul de dur al Europei aflate în plină criză economică (sau trezindu-se mahmură după aceasta), cred că filmul lui Gomes își propune să meargă un pic mai departe de atât. Dincolo de politica pe care acești oameni o practică, interesul său este să găsească ceva personal, ceva necunoscut, ceva uman care să îi definească. În scrisorile lor există detalii reale, verificabile istoric, cărora li se adaugă elemente fictive. Unele sunt mai credibile decât celelalte - de exemplu, pare greu de crezut că premierul bunga-bunga ar visa la pensie o iubită pierdută în adolescență; dar poate scopul este chiar să inventeze o imagine personală mult diferită de cea publică. În schimb, mult mai mare credibilitate are episodul Sarkozy, cu rateurile sale de familist. Iar episodul Merkel este probabil cel mai marcant, dezvăluind o personale puternică într-o lume dominată de interdicții, privațiuni și ipocrizie, în care de-abia se întrezărește o rază de speranță că lucrurile ar putea vreodată să fie mai bune.

Explorând teme similare (retrăirea trecutului, adevărul personal vs. cel istoric, memoria colonialismului), ”Redemption” este totuși mai mult decât un simplu corolar angajat politic al lui ”Tabu”. Să îl încadrezi într-un gen este destul de dificil. Este un film de montaj, un pseudo-documentar și un eseu cinematografic. Pe mine m-a trimis cu gândul la Chris Marker și James Benning (vezi ”Deseret” și ”One Way Boogie Woogie”). Sensibilitatea aparte pe care acest film o emană probabil că nu este din întâmplare: pe genericul de final, la capitolul montaj, li se mulțumește pentru participare studenților de la Le Fresnoy, promoțiile Raoul Ruiz și Chris Marker, doi maeștri recent dispăruți ai unui anume tip de cinema - universal și personal în același timp. ”Redemption” spune, în același timp, la fel de multe lucruri despre Europa de astăzi, despre liderii ei, cât despre autorul său, pe care îl așteptăm să revină cu noi filme la fel de pasionante. 

Inside Llewyn Davis (SUA/Franța, 2013)

Inside Llewyn Davis

(SUA/Franța, 2013)

Regia: Joel & Ethan Coen

Cu: Oscar Isaac, Carey Mulligan, Justin Timberlake, John Goodman, F. Murray Abraham

Rating: 4/5

Premiat cu Grand Prix la Cannes anul acesta, filmul ne oferă încă un exemplu de protagonist din tipologia preferată a fraților Coen: ratatul căruia i se întâmplă lucruri nasoală, fără niciun motiv. Llewyn Davis este un cântăreț de folk în Greenwich Village, New York la începutul anilor '60, care - în ciuda talentului real - nu reușește să-și demareze cariera. Vedem aproximativ o săptămână din viața lui - cea în care, probabil, va lua decizia dacă merită să continue în aceeași direcție sau să își abandoneze visurile - pe care o petrece certându-se cu prieteni vechi și noi, petrecând aproape fiecare noapte pe o altă canapea, în eterna căutare a unui bacșiș, unui gig, unei audiții...

”Inside Llewyn Davis” este cel mai melancolic film al fraților Coen. Până și în ”No Country for Old Men” tristețea șerifului era „temperată” de elementele de thriller, noir sau western inserate în scenariu. Nimic de genul aici. Și nici excentricitățile obișnuite ale Coenilor - cu excepția lui John Goodman, pe care probabil îl lasă să facă ce vrea el de fiecare dată. (Aici, el este un cântăreț de jazz care îl terorizează pe Llewyn pe parcursul unei lungi călătorii cu mașina înspre Chicago.) Iar deși frații nu sunt la fel de cruzi cu personajul lor principal cum sunt cu cel din ”A Serious Man”, este clar că Llewyn Davis nu are nicio șansă la succes. Aici intervine Oscar Isaac, pentru care acesta este rolul carierei sale (de până acum) și de care se achită cu brio. O mare parte din succesul filmului se datorează modului în care acesta interpretează un personaj destul de antipatic de fapt și uneori egoist, dar pasionat de arta sa, foarte talentat, însă înconjurat de mediocrități sau de persoane care nu îl apreciază la adevărata valoare.

Era oarecum de așteptat ca Coenii să apeleze la unul dintre motivele lor preferate - pisica lui Schrodinger (vezi și ”The Man Who Wasn't There” și ”A Serious Man”). Sigur, de data aceasta celebrul exercițiu de gândire cu pisica închisă într-o cutie care este în același timp vie și moartă nu mai este enunțat, dar Llewyn este constant în compania unei pisici tărcate, care este sau nu este aceeași pisică pe care trebuie să o restituie prietenilor săi din Upper East Side. La sfârșit aflăm că pisica se numește Ulise, aluzie la mitul preferat al fraților Coen. Impresia mea este, însă, că în ”Inside Llewyn Davis”, ei își deconstruiesc propria interpretare a mitului pe care o dau în ”O, Brother, Where Art Thou?” (un alt film cu atmosferă de folk). Llewyn Davis este un Ulise patetic, care nu pare să știe încotro se îndreaptă. Mai mult, frații Coen forțează povestea într-o structură ciclică - mai mult Sisif decât Ulise. Momentul-cheie ar fi cel în care Llewyn trece cu mașina pe lângă orașul unei foste iubite (cu care a aflat recent că are un copil) și nu oprește. Ceea ce ar putea însemna că nu recunoaște proverbialul drum spre casă... Dar, pe de altă parte, existența acestui „drum” către fericire ar însemna că Universul nu este atât de random pe cât ni-l prezintă frații Coen. 

Descris astfel, filmul ar putea părea deprimant și cinic, dar vă asigur că nu este doar atât. Dincolo de povestea propriu-zisă, pentru frații Coen acest film este un prilej de a vizita New York-ul anului 1961, pe care operatorul de imagine Bruno Delbonnel îl filmează „spălăcit”, în nuanțe atenuate de gri, verde și maro, creând imagini îmbibate în nostalgie, dar palpabile în același timp. Acesta este background-ul în care se va naște un val de interpreți folk, care va prinde ulterior aripi (odată cu apariția lui Dylan, Joan Baez etc. și impulsionat de mișcarea hippie). Nu este întâmplător că acțiunea se petrece în această perioadă de timp. Llewyn Davis a investit deja mulți ani în muzică și a suferit mult (nu toate din vina lui), încât a ajuns, după cum chiar el ne spune, să se simtă „obosit”, înainte ca valul să fi pornit. El este omul potrivit, în locul potrivit, dar nu chiar la momentul potrivit. Cu toate acestea, cântecele de pe coloana sonoră sunt cireașa de pe tot și cel mai îndrăgibil element al filmului. Multe dintre ele sunt compoziții originale și sunt interpretat chiar de Oscar Isaac, alături de partenerii săi de ecran - Justin Timberlake, Carey Mulligan sau Adam Driver.

Computer Chess (SUA, 2013)

Computer Chess

(SUA, 2013)

Regia: Andrew Bujalski

Cu: Kriss Schludermann, Tom Fletcher, Wiley Wiggins

Rating: 3.5/5

Maestru mumblecore Andrew Bujalski se poate să fie realizat cel mai absurd și mai improbabil film al anului. ”Computer Chess” este filmat în alb-negru, cu camere video de acum 30 de ani, iar acțiunea se petrece la începutul anilor '80, în jurul unei convenții de șah pe calculator. Astfel, într-un hotel din Austin, Texas, se reunesc câteva echipe de calculatoriști, iar programele scrise de aceștia vor juca șah unul împotriva celuilalt. Mașina câștigătoare va avea apoi șansa să concureze cu un „grandmaster” în carne și oase. Urmează o serie de dialoguri pline de jargon tehnic, încurcături (de exemplu: sala de conferințe trebuie împărțită cu un grup de practicanți New Age) și câteva mici drame personale.

Sub aparența unei simple comedii / mocumentar, Bujalski dezvăluie treptat o că mica lume pe care o filmează este mult mai complex decât pare. Personajele sale, toate în căutarea unei perfecțiuni matematice, se dovedesc a fi teribil de umani, dar tocmai cu această latură umană le este greu să trăiască. De aici izolarea în care trăiesc aproape toți, făcând imposibilă stabilirea unor relații inter-umane adevărate (vezi eșecul apropierii celor doi studenți de sexe opuse) și garantând o competivitate de-a dreptul maladivă. Micro-cosmosul șahului pe calculator este un furnicar de orgolii rănite, oportunități ratate, agorafobie, corupție și teorii ale conspirației. 

Viziunea asupra omenirii este una destul de crudă. Plasându-și povestea într-o vreme în care zorii tehnologiei care va schimba lumea începeau să se întrevadă, Bujalski găsește o foarte originală modalitate de punere în scenă a unui mare conflict al epocii moderne - inteligența umană vs. inteligența artificială. Cronenberg este invocat, probabil, în câteva dintre secvențele cele mai inventive din punct de vedere vizual (dar și tematic). De exemplu, chiar la sfârșitul filmului, o prostituată își îndepărtează o parte din perucă, descoperind o gaură în craniu. Însă și mai frapant este momentul în care, într-un flashback, computerul răspunde întrebării programatorului „Cine ești?” cu o foarte scurtă imagine ecografică a unui fetus în uter, după care se închide.

Only God Forgives (Danemarca/Franța/Thailanda/SUA/Suedia, 2013)

Only God Forgives

(Danemarca/Franța/Thailanda/SUA/Suedia, 2013)

Regia: Nicolas Winding Refn

Cu: Ryan Gosling, Kristin Scott Thomas, Vithaya Pansringarm

Rating: 3.5/5

”Only God Forgives” este o revenire în formă pentru Nicolas Winding Refn. Sigur, filmul său precedent, ”Drive”, a fost mult mai bine primit atât de critici cât și de public, dar acela era îmbibat într-o nostalgie pentru anii '70 și datora mult farmecului  pe care filme precum ”Vanishing Point” sau ”Taxi Driver” încă îl mai au asupra spectatorului de cinema după aproape 40 de ani. None of that here! Refn e înapoi în ”Valhalla Rising”-mode! Dincolo de neoanele incandescente care scaldă ecranul în culori primare, filmul este atât de rarefiat, încât nici nu se pune problema ca scenariul să fie dezvoltat mai mult decât este, iar dialogurile sunt atât de rare încât lungi secvențe sunt montate silent. Ceea ce nu înseamnă că filmului îi lipsește substanța sau că personajele ar fi subțire caracterizate, dar toate acestea se realizează prin mijloace „neconvenționale”, mai ales pentru cinema-ul narativ cu care suntem atât de obișnuiți. Lungile cadre cu chipurile inexpresive ale protagoniștilor fac ca cel mai mic gest, cea mai mică schimbare de mimică să capteze atenția, să neliniștească sau să deschidă o fereastră către sinea personajului.

Mai multe forțe se întâlnesc în ”Only God Forgives”, iar fiecare este întruchipată de un alt personaj. Gosling revine alături de Refn și probabil îl face mândrul pe acesta într-un nou rol à la ”Le Samourai”. Aici, el este Julian, un expat de nevoie, care trăiește în Thailanda din trafic de droguri, administrând și o sală de box ca diversiune. Aparentul său oponent este polițistul Chang (Vithaya Pansringarm), un adevărat semi-zeu, care împarte his own brand of justice în Bangkok. Ambele personaje au viziuni, premoniții, care le revelează viitorul. Chang le folosește pentru a-și face meseria, dar în cazul lui Julian viziunile dezvăluie un sentiment de vinovăție, lipsa de dorință de a acționa și o furie mocnită, dar impotentă, dincolo de poza cu pumnii încleștați pe care o afișează în postere și de mai multe ori pe parcursul filmului. Factorul perturbator, care îi aduce pe Julian și Chang în opoziție, este apariția mamei primului (Kristin Scott Thomas), a cărei singură dorință este răzbunarea (Chang l-a eliminat pe fratele violator al lui Julian) și care aduce cu ea un întreg bagaj de tare familiale. Ea nu ezită să folosească orice tertip pentru a-l manipula și constrânge pe Julian să îi ducă planul la îndeplinire. 

Cheia rezolvării situației este, la propriu, în mâinile lui Julian. Încă din primele minute, îl vedem pe acesta inspectându-le ca pe niște obiecte străine. Își încleștează pumnii, încercând să vadă dacă poate să îi folosească pe post de arme în luptă, dar în scurta confruntare cu Chang este incapabil să îl nimerească măcar o singură dată. Ulterior, aflăm că și-a omorât tatăl „cu mâinile goale”, motiv pentru care a fost obligat să părăsească America. Aceleași mâini le folosește (fie în realitate, fie în bogata sa viață imaginară) pentru a explora interiorul coapsei amantei sale de ocazie sau pântecul eviscerat al mamei executate de Chang - aceasta din urmă este una dintre cele mai striking imagini ale filmul (and that's saying something!). În final, soluția „logică” pentru toate problemele sale este de a îndepărta aceste mâini străine, eliminând toată furia și violența pe care ele o exprimă. Astfel, odată ce pedepsele sunt împărțite în toate părțile, Julian îl lasă pe Chang, întocmai ca într-una dintre viziunile sale, să îi taie mâinile. Pedeapsă simbolică, pe care polițistul-zeu o administrează cu regularitate, urmată de un karaoke ritualic, care închide filmul alături de emfatica dedicație de pe genericul de final - „pentru Alejandro Jodorowsky”.

Keyhole (Canada, 2011)

Keyhole

(Canada, 2011)

Regia: Guy Maddin

Cu: Jason Patric, Isabella Rossellini, Udo Kier

Rating: 3/5

Straniu, fascinant, experimental, provocator, neliniștitor - Guy Maddin nu se dezminte. Dincolo de trucurile suprarealiste à la Bunuel, Cocteau sau Lynch, cel mai recent lungmetraj al său este o reinterpretare originală a mitului lui Ulise. Acesta (Jason Patric) este aici un gangster în moda anilor '30, confuz și parțial amnezic, care se întoarce acasă, însoțit de întreaga gașcă, dar și de un prizonier legat și de o misterioasă tânără scăpată de la înec. Casa, însă, este bântuită de tot felul de fantome, de la foști servitori, la soția lui Ulise (Rossellini), copiii și socrul său, fiecare apariție fiind care mai de care mai bizară. Pe măsură ce deschide ușile închise ale casei, încep să îi revină amintirile, iar personajele de pe fundal încep să prindă din ce în ce mai mult relief și mai multă importanță pe măsură ce identitățile lor sunt relevate. 

Nu sunt cel mai mare cunoscător al operei lui Maddin, dar cred că este primul film pe care acesta îl face în digital, decizie destul de radicală, grain-ul imaginii cu care ne-a obișnuit fiind înlocuit de un contrast puternic între lumini și umbre, care - cel puțin inițial - atrag atenția asupra suprafețelor, contururilor, mai degrabă decât compoziției cadrului. Odată ce ochiul se obișnuiește cu acest look, nu sunt prea multe alte surprize. Obișnuitele superpoziții (precum ceața care obscurează parțial anumite secvențe) și efecte de cinema mut, nenumărate simboluri (ceasurile, obiectele pe care Ulise le oferă drept „tribut” soției pentru a putea deschide ușile închise, falusuri etc.) - toate acestea creează acea atmosferă aparte, a unui film dintr-o altă epocă, în același timp familiar și alienant.

”Keyhole” este, garantat, un film dificil, destinat cu precădere amatorilor de cinema alternativ în adevăratul sens al cuvântului. Până la urmă, pe mine m-a convins doar pe jumătate, dar pentru cele 94 de minute ale sale l-am urmărit „cu sufletul la gură”. Întregul film este un puzzle pe care spectatorul este invitat să-l reconstruiască pe măsură ce Ulise și însoțitorii săi retrăiesc momente din trecut. În a doua parte a sa, în special, ”Keyhole” devine o adevărată cursă, simulând un flux al amintirilor, la care sunt martori mai multe personaje, evenimentele retrăite devenind un fel de memorie colectivă a acestora. La final, după ce întreaga tragedie a fost pusă în scenă, fantomele dispar, casa își recapătă decorul inițial, iar „în picioare” rămâne doar fiul lui Ulise, Manners, regizorul invitându-ne, parcă, să reinterpretăm ceea ce am văzut din perspectiva acestuia. 

L'inconnu du lac (Franța, 2013)

L'inconnu du lac

(Franța, 2013)

Regia și Scenariul: Alain Guiraudie

Cu: Pierre Deladonchamps, Christophe Paou, Patrick d'Assumçao

Rating: 3.5/5

Filmul lui Guiraudie pornește de la o idee genial de simplă, pe care o menține și o dezvoltă pe parcursul a 90 de minute, făcând din ea unul dintre cele mai surprinzătoare filme ale anului. Undeva în Franța există o plajă la marginea unui lac care servește ca loc de întâlnire pentru homosexuali, aceștia venind zi de zi (și cam aceeași oameni de fiecare dată) pentru a se scălda, a-și prezenta corpurile goale pe nisip și, într-un final, pentru a se combina în păduricea din jur. În acest unic decor al acțiunii, Guiraudie decide să scoată în evidență doar trei personaje: Franck (Deladonchamps), un tânăr ușor debusolat, căruia îi cade cu tronc Michel (Paou), un înotător de mare clasă care își ucide prietenul la sfârșitul primul act și Henri (d'Assumçao), un singuratic între două vârste, care vizitează regulat locul, dar nu socializează (decât cu Franck), stârnind curiozitate și neîncredere.

Cum se întâmplă de obicei în astfel de filme, percepem încă de la început că dincolo de aparențele înșelătoare (și, în mare parte, nevinovate) ceva rău stă să se întâmple. Insistențele lui Guiraudie, care repetă aceleași cadre și aceleași acțiuni în fiecare zi pe care o filmează, fac ca acestea să provoace din ce în ce mai multă neliniște și izolează și mai mult lacul de lumea înconjurătoare. Până și după ce corpul fostului partener al lui Michel este găsit, personajele continuă să reviziteze același loc, de ca și cum ar fi atrași de o forță invizibilă, de un impuls maladiv care se opune rațiunii. Probabil cel mai opac aspect al filmului este imposibilitatea de a defini ce îi constrânge pe cei trei protagoniști să facă ceea ce fac. De ce este, brusc și ireversibil, Franck atras de Michel, de la prima privire (și aceasta de la depărtare)? De ce îl omoară Michel pe Pascal? De ce își caută Henri sfârșitul? Și de ce tocmai aici? Destinele lor par predefinite, la fel ca traseele pe care le străbat în fiecare zi, pe plajă, în apă sau prin pădure, iar lacul din titlu este un Purgatoriu în care ei sunt rechemați de pasiuni aproape imposibil de descris. „L'inconnu du lac” este un produs abstract, dificil de pătruns, dar care, dincolo de orice comentariu socio-politic, ne oferă o privire în adâncul a trei suflete profund nefericite. 

One-Paragraph Reviews

În cele ce urmează voi vorbi despre câteva dintre filmele pe care le-am văzut la cinema în ultimele 1-2 luni, dar despre care nu am avut timp să scriu și „oficial”. Îmi propun un paragraf per film, să vedem dacă și reușesc! 

Captain Phillips (Paul Greengrass, 2013)
Puțini regizori reușesc să simuleze realitatea unei situații-limită precum Paul Greengrass. Chiar dacă nu este chiar la înălțimea lui ”United 93” (un film în care granițele dintre filmul „artistic” și re-enactment documentar erau șterse), ”Captain Phillips” pornește și el de la un caz real, raportat intens în presa americană la vremea lui (îmi amintesc „reconstituirea” făcută de cei de la The Daily Show într-o cadă și interviul ulterior al lui Jon Stewart cu realul căpitan Phillips). În mare, Greengrass își împarte filmul în două părți - prima arată cum pirații somalezi pun stăpânire pe un uriaș vas american, în timp ce a doua se petrece pe un modul de salvare, unde pirații îl țin ca unic prizonier pe căpitan, în timp ce Marina americană începe asediul asupra lor. Merită făcut comparații cu ”Zero Dark Thirty” (un alt film despre o misiune militară americană îndeplinită cu succes) și ”Kapringen” (un film danez, tot despre o luare de ostatici cu pirați somalezi, dar din perspectiva oamenilor de afaceri care conduc negocierile).
Rating: 3.5/5

 

Thor: The Dark World (Alan Taylor & James Gunn, 2013)
Pentru mine, este frapantă diferența dintre primul ”Thor”, o adevărată fantezie în care super-eroi spațiali joacă Shakespeare și continuarea ”The Dark World”, un film mult mai calibrat pentru a se încadra în producțiile de duzină a seriei Marvel. Evident, diferența se face la nivelul regizorilor. Kenneth Branagh, care a regizat prima parte, are nu numai bagajul teatral care l-a consacrat, dar și ochi aparte și un simț al spațiului - vezi panoramele Asgardiene (în special cele din deschidere) și minimalistul orășel în care se petrece confruntarea finală. Joss Whedon, care a continuat povestea în ”The Avengers”, are și el sensibilități de auteur asemănătoare, chiar dacă nu „prestigiul” pe care Branagh l-a câștigat pe scenă și pe ecran în ultimele trei decenii. Iar amândoi au adaptat pentru marele ecran ”Much Ado about Nothing”. Alan Taylor, pe de altă parte, format ca regizor de televiziune, este mult mai nimerit pentru a scoate un produs „la comandă”, fără prea multă personalitate, dar care nici să nu-i poți reproșa prea multe. Nici actorii nu se chinuie prea tare de data aceasta (probabil se distrează prea bine la filmări) - doar Stellan Skarsgård pare să fi evadat dintr-un film de von Trier, jocul lui fiind undeva între comic relief și sabotaj pur și simplu.
Rating: 2.5/5

Escape Plan (Mikael Håfström, 2013)
Aveam așteptări foarte mici, dar am fost surprins să îi găsesc pe Stallone și Schwarzenegger în cea mai mare formă posibilă (pentru vârsta lor). Între cele două-trei scene de acțiune, lungi discuții conspirative în penitenciar, un back-story pentru Sly și un monolog în germană livrat isteric de Arnie, cei doi se dovedesc la înălțimea actorilor de marcă din rolurile secundare (precum Sam Neil, Jim Caviezel sau Vincent D`Onofrio), aduși pentru un plus de calitate care, sincer, nu pare necesar. Și mai surprins am fost de faptul că scenariul nu este rău deloc. Iar decorul închisorii în care se petrece aproape întregul film ar merita să rămână antologic. Păcat doar de faptul că nu s-a găsit un regizor mai dibace care să lustruiască totul cu un pic de stil. Poate un coreean or something...
Rating: 2.5/5

Hunger Games: Catching Fire (Francis Lawrence, 2013)
Chiar dacă este prea lung, a doua parte a trilogiei (devenită tetralogie între timp) ”Hunger Games” este o continuare meritorie, care reușește nu doar să ducă povestea mai departe, dar și să o îmbogățească. S-ar putea ca primul film să-mi fi părut ceva mai anost datorită excesului de expozițiune necesar (o problemă comună pentru astfel de serii - vezi și ”Harry Potter” sau oricare ”Spider-Man”). În ”Catching Fire”, chiar dacă „jocurile” nu încep decât după aproape o oră și jumătate de proiecție, prima parte nu se pierde în dialoguri inutile, ci construiește - cu destul de multă răbdare - conflictele puternice care probabil vor erupe în ultimele două filme (atât personale, cât și politice). Iar cum legea francizelor impune aducerea de noi actori cu fiecare episod, realizatorii au făcut rost de Philip Seymour Hoffman, care fură fiecare scenă în care apare.
Rating: 3/5

Heli (Mexic/Franța/Germania/Olanda, 2013)

Heli

(Mexic/Franța/Germania/Olanda, 2013)

Regia: Amat Escalante

Cu: Armando Espitia, Andrea Vergara, Linda González

Rating: 3/5

Când Amat Escalante a câștigat premiul de regie la Cannes pentru acest film, m-am bucurat că măcar i-am văzut unul dintre filmele anterioare - Los Bastardos - chiar dacă nu mi-a plăcut aproape deloc. Cu „Heli”, el revine la Sud de granița dintre SUA și Mexic, într-o zonă rurală, deșertică, foarte săracă, depinzând de fabrica de asamblare automobile și de baza militară. Prin intermediul unei cenzorițe care se prezintă la casa protagonistului în prima scenă de după prolog (care anticipează un moment de la mijlocul filmului), Escalante ne face cunoștință cu micul nucleu de personaje care vor fi implicate în intriga pe care o construiește. Astfel, îl avem pe tânărul Heli (Armando Espitia), „capul familiei”, responsabil pentru bunăstarea soției, Sabrina (care refuză să facă sex cu el de când li s-a născut primul copil), a tatălui său, dar și a surorii sale (pre-?)adolescentă, destul de precoce și nesăbuită, Estella. Facem imediat cunoștință și cu boyfriend-ul acesteia de 17 ani, Beto, recrut antrenat de americani la unitatea militară din localitate. Cei doi plănuiesc să facă rost de bani, să fugă și să se căsătorească pe ascuns. Din acest moment, trebuie doar să așteptăm pentru ca ceva foarte rău să li se întâmple acestor oameni.

Escalante pare să fie unul dintre acei regizori care nu se poată abține să nu încerce să șocheze, iar cu cât încearcă mai mult, cu atât mai ridicole par eforturile sale. Referindu-mă strict la „Heli”, ce rost are să deschizi filmul cu scena spânzurătorii? Oare e cineva în public care nu bănuiască încotro se vor îndrepta lucrurile? Sau de ce este nevoie de două  asasinări canine (plus o posibilă supradoză bovină pe care putem doar să o bănuim)? Nu mai vorbesc de penisul în flăcări, care provoacă mai degrabă amuzament decât orice altceva. Pe lângă aceste pseudo-șocuri, avem și componenta de comentariu social, unde nu încape loc pentru subtilități sau profunzime. Cu toate acestea, oricât de evidente ar fi parabolele, nu pot să nu recunosc că am găsit unele momente măcar distractive, dacă nu relevante: copilul care parodiază atitudinea generalului la podium în timpul discursului; sau, în secvența torturii, atunci când un personaj de joc video rămâne în stand-by în plan îndepărtat, în timp ce în prim-plan, un băiețaș care tocmai a lăsat joystick-ul din mână îi aplică câteva lovituri pe spate unui nefericit.

 
La nivel narativ, se întâmplă ceva interesant: povestea este spusă eliptic, iar pauzele dintre secvențe ascunde perioade din ce în ce mai mari de timp pe măsură ce ne apropiem de final. În ultimul act (destul de „liniștit” din punctul de vedere al „șocurilor”), această structură creează suspans și induce o frustrare anticipativă benefică. Heli a scăpat de răpitori, Beto este mort, dar nimeni nu știe ce s-a întâmplat cu Estella. Tensiunea creată se bazează pe faptul că spectatorul este, astfel, nesigur despre cum se va rezolva situația, iar existența unui deznodământ adevărat ajunge să fie pusă la îndoială. Și chiar dacă lipsesc secvențe care ar fi putut avea o rezonanță emoțională, precum apariția familiei lui Beto sau o scenă-două cu Estella în captivitate, succesul acestei ultimei părți este asigurat de tonul pe care Escalante îl menține și de păstrarea perspectivei lui Heli, cel care trece printr-o perioadă de stress post-traumatic și schimbări majore în viața sa personală (ca să nu mai vorbim de pierderea locului de muncă). Oricâte neajunsuri ar avea filmul, există multă frumusețe în acest ultim act, care povestește o veritabilă revenire din Infern. Ultima imagine este o concluzie logică, dar asta nu îi ia din impact: Estella, acum însărcinată, își îmbrățișează nepotul sugar, în timp ce din cealaltă cameră îi auzim pe Heli și Sabrina reîncepându-și viața sexuală.

Camille Claudel 1915 (Franța, 2013)

Camille Claudel 1915

(Franța, 2013)

Regia: Bruno Dumont

Cu: Juliette Binoche, Jean-Luc Vincent

Rating: 4/5

Filmele lui Bruno Dumont sunt reci, rarefiate, atmosferice, lente, punând la încercare răbdarea și încrederea spectatorului, adesea existând însă promisiunea (și chiar înfăptuirea) unui miracol dincolo de realitatea mizerabilă care ni se prezintă. În cel mai recent film al său, ignorat la Festivalul de la Berlin de anul acest, Dumont se întoarce în urmă cu aproape un secol, filmând trei zile din viața sculptoriței Camille Claudel (Juliette Binoche). În acest moment, ea se găsește deja de doi ani internată într-un azil pentru persoane cu boli mintale, anexat unei mănăstiri. Speranțele ei pentru o eventuală externare stau în vizita pe care urmează să i-o facă fratele ei, Paul (Jean-Luc Vincent).

Între zidurile azilului de la Montdevergues, femeile sunt încurajate să simuleze o viață cotidiană și culturală similară cu cea din exterior. Astfel, ele au program de muzică, merg la slujbe, fac drumeții în păduri sau chiar interpretează o scenetă cu Don Juan. Nu contează că sunt incapabile să îndeplinească aceste activități și că cele mai multe dintre ele nici nu le înțeleg rostul și eventualele semnificații. Totul trebuie să se conformeze unei vieți „normale”. Ceea ce duce înspre secvențe absurde, pline de umor negru, precum cea în care o pacientă o binecuvântează pe Camille, executând cercuri ample în aer cu ambele mâini și repetând fără încetare Aliluia, aliluia, aliluia... Până și consulturile medicale nu ajung să își servească rostul, iar medicul bătrân pare senil și mult prea aclimatizat locului în care ar trebui să își practice meseria. În această lume, protagonista noastră este, în același timp, izolată și chinuită. Inițial, locul ei nu pare să fie aici (și mai mult că, în realitate, nu ar fi trebuit internată pentru 30 de ani într-un azil de nebuni), dar lipsa unui interlocutor și a unui tratament adecvat nu fac decât să îi accentueze delirul de persecuție (insistă să își pregătească singură mâncarea pentru a fi sigură cu nu este otrăvită, se pierde în discursuri lungi despre conspirația pe care Auguste Rodin a construit-o împotriva ei etc.) Chiar mai surprinzător (și mai tragic), este faptul că aceasta nu schițează niciun semn de revoltă împotriva a ceea ce i se întâmplă (poate relativ ușor să „evadeze”) și această lume pare să o fi înfrânt deja.

Intrarea în scenă a lui Paul Claudel are loc după aproximativ o oră de proiecție și prilejuiește un detour narativ destul de lung. Paul este un om foarte religios. Îl vedem mai întâi spunând o rugăciune la marginea drumului (privind înspre o biserică din apropiere). Apoi, în camera sa, îl vedem scriind în jurnal într-una dintre cele mai surprinzătoare secvențe ale scenei - este la bustul gol, iar în timp ce își așterne cuvintele pe hârtie într-o veritabilă fugă de idei, se oprește pentru a-și flexa și admira bicepșii, hrănindu-și „credința” oarbă, narcisistă. Iar, în a treia secvență dedicată lui, Paul urcă un deal în compania unui preot (reproducând un moment anterior în care Camille urcă un deal cu câteva călugărițe și alte ocupante ale azilului), ținându-i acestuia o predică despre propria „convertire” și cunoașterea de sine prin intermediul lui Dumnezeu. Cei doi frați sunt, apoi reuniți, într-o scenă care se joacă precum o veritabilă confruntare, al cărui „câștigător” este cunoscut de dinainte: Paul, cel al cărui delir mistic este foarte funcțional, putând ușor să se integreze în mediocritatea contemporanilor săi. Camille, pe de altă parte, având în plus handicapul de a fi femeie, nu mai are nicio șansă de a-și regăsi locul în lumea artelor.

Pentru mine, „Hadewijch” rămâne cel mai bun film al lui Dumont, dar „Camille Claudel 1915” este cel mai pesimist. Aici nu mai există miracole, nu mai există Dumnezeu (unul dintre nebuni întreabă, într-o voce scremută - Où est-il, le Bon Dieu?), iar speranțele eroinei sunt anihilate. Chiar dacă îl găsesc a fi un film dur, ermetic, nu îi lipsește acel sentiment mistic, transcendental cu care Dumont știe să-și înzestreze creațiile. Sentiment pe care îl regăsim în lungile prim-planuri cu Binoche (care face un rol excelent, de parcă mai era nevoie să o spun), în alegerea unor cadre din perspectiva personajelor care simulează privirea înspre orizont sau înspre cer, în repetarea în oglindă a unor imagini sau a unor decizii de mizanscenă. Decizia de a extrage dialogurile din scrisorile dintre Camille și Paul face cuvintele acestora să rezoneze într-un mod aparte (cel puțin cu spectatorul avizat) și adaugă un plus de pathos. „Camille Claudel 1915” este un film greu de apreciat și chiar greu de urmărit, dar fascinația pe care o poate provoca vine din faptul cum, în lumea închisă pe care o creează, Dumont construiește un conflict pe care nu intenționează să îl rezolve - cel al Omului abandonat de Divinitate, silit să trăiască în cea mai absurdă și perversă parodie a vieții de apoi.

La bataille de Solférino (Franța, 2013)

La bataille de Solférino

(Franța, 2013)

Regia: Justine Triet

Cu: Laetitia Dosch, Vincent Macaigne, Marc-Antoine Vaugeois, Virgil Vernier

Rating: 3.5/5

„Bătălia de la Solferino” (sau, mai corect, poate, „Bătălia de pe strada Solferino”) este un film de debut foarte interesant, o dramă-comedie familială cu un undercurrent politic destul de lucid. Povestea se derulează pe o perioadă de 24 de ore și poate fi împărțită în două bucăți, inegale ca durată și ca ton. Prima parte, care durează aproximativ 50-55 de minute, alternează între Laetitia - reporteriță detașată pe strada Solferino (unde este sediul Partidului Socialist), blocată de o mare de oameni care așteaptă victoria lui François Hollande, și încercările fostului său soț, Virgil, de a-și vedea cele două fete, lăsate în grija unui baby-sitter de ocazie, ageamiul Marc. Această parte a filmului este dinamică și reușește să îmbine secvențe de interior cu deplasări în viteză prin trafic și cu secvențe stil documentar, filmate chiar în ziua alegerilor, culminând cu câteva ciocniri între manifestanți și jandarmi. Partea a doua, care scoate politica din ecuație, este mult mai intimă și se petrece aproape în totalitate în apartamentul Laetitiei, unde aceasta, noul ei iubit, Vincent și avocatul de împrumut al acestuia din urma încearcă să rezolve situația.

Ultimele secvențe mi s-au părut lungite peste măsură și este ciudat că acest film a început să îmi placă mai puțin în momentul în care s-a repliat asupra celor două personaje principale și asupra problemelor lor de (fost) cuplu. Până atunci, regizoarea Justine Triet se descurcă de minune să acumuleze tensiune, să imprime un ritm alert, dinamic, care întreține o isterie care cuprinde, gradat, întreaga masă de oameni acumulată în strada Solferino și care atinge paroxismul în momentul anunțării rezultatului. Privind în urmă, putem trage multe concluzii în privința politicului din acest film, iar scăderea rapidă și semnificativă a lui Hollande în sonaje ar trebui să vă dea o impresie despre cât de mare este euforia suporterilor socialiști din acest film. 



În final, aș vrea să fac o mențiune specială în privința actorilor. Nu știu cât de mult din acest film este improvizat, dar probabil o mare parte din dialoguri, gesturi și chiar și câteva secvențe întregi au fost create pe loc. Naturalismul interpretărilor este accentuat de modul în care Triet filmează, dar și de faptul că actorii își păstrează numele reale (inclusiv cele de familie). Ultimul act este un showcase pentru aceștia, iar Dosch, Macaigne și Vernier profită din plin. Păcat doar că Triet pierde un pic ritmul și ratează un final care ar fi putut fi cu adevărat touchant.

Les rencontres d'après minuit (Franța, 2013)

Les rencontres d'après minuit

(Franța, 2013)

Regia: Yann Gonzalez

Cu: Kate Moran, Niels Schneider, Nicolas Maury, Eric Catona, Alain-Fabien Delon

Rating: 4/5

Zilele următoare le voi dedica filmelor văzute la Festivalul Filmului Francez, care anul acesta are loc simultan în șase orașe, cu o secțiune competițională pentru tineri regizori și o retrospectivă Claire Denis. Primul film despre care am să vorbesc - și cel mai éblouissant dintre cele de ieri - este acest „Les rencontres d'après minuit”, debutul în lung-metraj al lui Yann Gonzalez. Set-up-ul pare desprins dintr-un film de Bunuel: Ali și Matthias (Kate Moran și Niels Schenider), un cuplu bizar, însoțiți de un travestit pe post de servitoare, așteaptă în miez de noapte patru oaspeți pentru o mică orgie, fiecare identificat printr-un nume de cod - Curva, Armăsarul, Adolescentul și Vedeta. Camera în care se va petrece aproape întreaga acțiune a filmului este o încăpere cu pereți negri, decorată futurist, care include și un „tonomat emoțional”, capabil să citească în palmă starea de spirit a celui care cere o melodie și să redea muzica potrivită.

Ceea ce frapează încă din primele scene de dinainte de generic (un vis al protagonistei și apoi un quickie în trei în zăpadă) este atmosfera ireală, suprarealistă, desprinsă parcă dintr-un coșmar al lui Lynch sau Fellini, care este construită din toate detaliile pe care le vedem pe ecran, de la decoruri (imobilul-fantomă în care se găsește apartamentul lui Ali și Matthias) până la jocul actorilor. Ocazional, pentru a desluși ceva din trecutul personajelor, filmul evadează în secvențe cu adevărat fantastice și nu doar bizare, cum este povestea-ramă din care acestea se desprind. De exemplu, Armăsarul povestește cum a fost interogat de o comisară de poliție sovietică într-o cușcă, cu ajutorul unui bici; Vedeta își mărturisește trecutul incestuos printr-un film alb-negru; Curva își amintește un vis erotic, în care trece, à la Alice în Țara Minunilor, dintr-o cameră în alta, fiecare populată de bărbați goi, dar mascați, îmbătrânind după fiecare trecere; iar Ali și Matthias își dezvăluie trecutul, ei dovedindu-se a fi pe acest Pământ de sute de ani, undeva între viață și moarte - acesta este momentul cel mai frumos al filmului, care întărește imaginea vampirică a celor doi, dar ne și oferă o poveste de dragoste tragică, intensă, blestemată.

Cum se întâmplă adesea cu astfel de filme, regizorul nu evită imaginile sau dialogurile obscene. Cred că una sau două secvențe sunt un pic exagerate, dar alteori Gonzalez este destul de reținut. Orgia de la final, de exemplu, nu ne arată foarte multe, este destul de scurtă, dar cu toate acestea este una dintre cele mai erotice secvențe. Pe măsură ce trupurile actorilor se contopesc, se repetă cadre în care aceștia sunt așezați în aceleași poziții, dar în altă „ordine” (cine era la stânga ajunge în mijloc, cine era sus, jos etc.) Este ca și cum corpurile nu ar mai conta, fiecare trăind momentul prin intermediul celorlalți. Dincolo de dimensiunea erotică, încă de la început putem vedea în ce situație-limită se găsește cuplul format de Ali și Matthias. El suferă clar de depresie (este amorțit din punct de vedere emoțional, iar în vise vizitează lumea morților), iar ea este scindată de dragostea pe care i-o poartă lui Matthias și nevoia de a-și satisface dorințele sexuale în cadrul unor astfel de bacanale. Ei, de fapt, trăiesc ultima suflare a unei iubiri care a durat deja prea mult, dar din care nu găsesc un mod imediat de a ieși. Acceptarea sfârșitului vine târziu, aparent brusc, dar numai în momentul în care scena este pregătită pentru un nou început (cel puțin pentru Ali, singura care pare într-adevăr capabilă de a merge mai departe).

La nivelul distribuției, avem câteva alegeri interesante. Niels Schneider (pe care sigur vi-l amintiți din „Les amours imaginaires”) îl joacă pe nefericitul Matthias, cu un petec misterios peste ochiul stâng. Kate Moran are alura unei vedete din anii '70, iar accentul ei face ca ultima scenă să fie mult mai emoționantă. Adolescentul este jucat de Alain-Fabian Deloc - ghiciți fiul cui e? Dar probabil cea mai interesantă decizie de casting este Eric Cantona (ex-Manchester United) în rolul Armăsarului. Știam că mai joacă în filme din când în când, dar nu mă așteptam să-l văd vreodată în unele dintre ipostazele în care apare aici - și a fost genial! 

Pentru a treia oară anul acesta (după ”Ship of Theseus” la TIFF și ”Vanishing Waves” la Full Moon”), mă duc la un film în cadrul unui festival fără să știu aproape nimic despre el din avans și să fiu complet dat pe spate. Cu atât mai extraordinar este faptul că toate aceste filme sunt debuturi. „Les rencontres d'après minuit” este o dramă romantică deghizată în film fantastic, pe care Yann Gonzalez o negociază prin ruperi de ton surprinzătoare, imagini frapante și cu ajutorul unei coloane sonore electronice semnată de M83, formația fratelui său Anthony. Este de mirare că acest mix pe care Gonzalez ni-l oferă funcționează, dar pentru mine primul său film a fost ca o gură de aer proaspăt.