Oscars 2013 Predictions!

Motto: 

One of these ten movies will join a list that includes ”On the Waterfront”, ”Midnight Cowboy”, ”The Godfather” and ”The Deer Hunter”. The other nine will join a list that includes ”The Grapes of Wrath”, ”Citizen Kane”, ”The Graduate” and ”Raging Bull”.

(Steven Spielberg prezentând Oscar-ul pentru Cel Mai Bun Film lui ”The King's Speech”)

Yes, Seth... in your dreams!

Fără altă introducere, iată predicțiile, dar - mai important! - și preferințele mele:

Best Picture: Argo
Cum aș vota eu: Beasts of the Southern Wild
 
Best Actor in a Leading Role: Daniel Day-Lewis, Lincoln
Cum aș vota eu: DDL all the way!!

Best Actress in a Leading Role: Emmanuelle Riva, Amour
Cum aș vota eu: Jessica Chastain, ”Zero Dark Thirty”

Best Actor in a Supporting Role: Tommy Lee Jones, Lincoln
Cum aș vota eu: Christoph Waltz, ”Django Unchained” (mi-au plăcut aproape la fel de mult și De Niro și Jones)

Best Actress in a Supporting Role: Anne Hathaway, Les Miserables
Cum aș vota eu: Sally Field, ”Lincoln”

Best Director: Steven Spielberg, Lincoln
Cum aș vota eu: probabil tot cu Spielberg, deși nu m-ar deranja să câștige oricare dintre cei nominalizați și chiar sper la o surpriză în această categorie...

Best Original Screenplay: Quentin Tarantino, Django Unchained
Cum aș vota eu: Q. mothafuckin' T. all the muthafuckin' way!!

Best Adapted Screenplay: Chris Terrio, Argo 
Cum aș vota eu: Tony Kushner pentru ”Lincoln”

Best Animated Feature: Wreck-It-Ralph (sau Brave, maybe...)
Cum aș vota eu: ParaNorman

Best Foreign Language Film: Amour
Cum aș vota eu: No

Best Cinematography: Claudio Miranda, Life of Pi
Cum aș vota eu: Roger Deakins pentru ”Skyfall”... nu cred că lumea își dă seama cât de bine filmat este ultimul James Bond... în ciuda tuturor problemelor pe care le are. 

Best Editing: Argo
Cum aș vota eu: Zero Dark Thirty

Best Production Design: Anna Karenina (but I don't really care...)
Cum aș vota eu: ”Lincoln” sau ”Anna Karenina”... whatever...

Best Constume Design: Anna Karenina (but I don't really care...)
Cum aș vota eu: cred că mai degrabă nu aș vota... dar să zicem ”Lincoln”

Best Makeup: The Hobbit (but I don't really care...)
Cum aș vota eu: The Hobbit

Best Original Score: Mychael Danna, Life of Pi
Cum aș vota eu: Dario Marianelli pentru ”Anna Karenina”

Best Original Song: Skyfall
Cum aș vota eu: Skyfall

Best Sound Mixing: Les Miserables (sau Skyfall)
Cum aș vota eu: ”Zero Dark Thirty” dacă ar fi fost nominalizat... dar așa: ”Skyfall”

Best Sound Editing: Skyfall
Cum aș vota eu: Skyfall

Best Visual Effects: Life of Pi
Cum aș vota eu: Life of Pi

Best Documentary Feature: Searching for Sugar Man
Cum aș vota eu: probabil ”How to Survive a Plague”, deși nu am văzut ”Gatekeepers”. Oricum, cred că ar trebui să schimbe numele categoriei la „cel mai bun reportaj”.

Best Documentary Short Subejct: Inocente 
Cum aș vota eu: N/A

Best Animated Short Film: Paperman
Cum aș vota eu: ”Adam and Dog”, dar ”Paperman” este și el senzațional.

Best Short Film, Live Action: Curfew 
Cum aș vota eu: N/A

Notă: Știu că poate părea ciudat că nu aș vota ”Beasts of the Southern Wild” decât pentru cel mai bun film, dar este important de menționat că nu a fost nominalizat în două categorii pe care ar fi trebuit să le câștige: imagine și muzică originală. Plus un eventual actor în rol secundar, pentru senzaționalul Dwight Henry.   

Zero Dark Thirty (SUA, 2012)

Zero Dark Thirty

(SUA, 2012)

Regia: Kathryn Bigelow

Cu: Jessica Chastain, Jason Clarke, Kyle Chandler, Mark Strong

Rating: 4/5

Înainte să începem, aș vrea să spun că ce s-a întâmplat cu filmul acesta și întreaga campanie de denigrare a sa ar trebui să fie inadmisibil. Nu deranjează atât de mult că așa-ziși liberali de la Hollywood și din presă au cerut boicotul filmului demonstrându-și de fapt propriile prejudecăți cât faptul că senatori și congressmeni și-au băgat nasul, intervenind politic în ceea ce nu este în sine decât un concurs pentru niște statuete aurite. Alte filme cu șanse la Oscar au fost de asemenea atacate în mod similar, inclusiv ”Lincoln”, ”Django Unchained” și chiar și ”Argo”, dar în niciun caz efectul nu a fost atât de devastator și lucrurile care s-au spus nu au fost atât de oribile. Să-mi fie cu iertare, dar să o compari pe Bigelow cu Leni Riefenstahl denotă o severă lipsă de cunoaștere a istoriei lumi și a cinema-ului.

Din punctul meu de vedere - și acum intrăm în partea de analiză propriu-zisă - ”Zero Dark Thirty” nu numai că nu sprijină tortura, dar nici măcar nu sunt sigur că susține vânarea și asasinarea lui Bin Laden. Secvența raidului final nu este prezentată ca un triumf, ci se insistă pe erorile care au avut loc (în special prăbușirea unuia dintre elicoptere) și pe victimele colaterale, precum tinerele femei care sunt eliminate de trupele Seal la fel de expeditiv precum Osama însuși. Până să ajungem însă în acest moment, personajul central al acestei drame care se întinde pe aproape o decadă este o foarte ambițioasă agentă CIA, care face din prinderea lui Osama bin Laden misiunea vieții sale și învață cum să evolueze în lumea interogatoriilor augmentate și a contraspionajului. Treptat, ea și colaboratorii săi încep din ce în care mai mult să trăiască într-o lume numai a lor, o lume a pistelor false, a informațiilor inutile obținute în camerele de tortură și a informațiilor prețioase pierdute prin dosare vechi. Într-un dintre cele mai controversabile scene ale filmului, Obama vorbește la televizor despre regăsirea valorilor morale ale Americii... Chastain & co. au părăsit demult lumea în care astfel de platitudini politice se conformează cu realitatea din teren. 

”Zero Dark Thirty” este un film de acțiune fără good guys și bad guys. Teroriștii și agenții CIA sunt toți prezentați în diferite nuanțe de gri. Bigelow se joacă cu simbolurile armatei americane și a prezenței acesteia în lume și în imaginarul colectiv al cinefililor de pretutindeni. Drapelul național este cel mai la îndemână, iar semnificația acestuia este ambivalentă atunci când îl vedem inițial arborat deasupra unei barăci în care teroriști sunt torturați, iar ulterior o vedem pe Maya (personajul central) oglindită în siluetă în biroului directorului CIA în timp ce îi prezintă acestuia planul de bătaie. ”Zero Dark Thirty” nu este nici un film patriotic, nici unul antipatriotic, dar privește directă în față realitățile unui război care este purtat din umbră și obsesiile celor care îl conduc. Iar Jessica Chastain, după vreo doi ani de apariții excepționale, ne oferă cea mai bună interpretare a anului trecut, una care ar merita recompensată cu un Oscar (not gonna happen).

Flight (SUA, 2012)

Flight

(SUA, 2012)

Regia: Robert Zemeckis

Cu: Denzel Washington, Don Cheadle, Kelly Reilly, Bruce Greenwood, John Goodman

Rating: 3/5

După o decadă întreagă în care a eșuat în lumea filmelor motion capture (în care s-a remarcat drept cel mai puțin inspirat pionier al genului), Robert Zemeckis revine la filmele cu actori în carne și oase, cu această poveste despre un pilot alcoolic, chain-smoking și drogat care evită ca prin miracol o tragedie aviatică. În aftermath-ul momentului său eroic, Whip Whitaker trebuie să își reconsidere întreaga viața, pe măsură ce dependențele sale devin din ce în ce mai greu de controlat, iar justiția începe să îi bată la ușă.

Problema principală cu ”Flight” că, odată trecută secvența extraordinară a prăbușirii avionului, filmul nu prea are unde să se ducă, decât să se înscrie în niște coordonate destul de safe și  previzibile. Și, cum este cazul la Zemeckis, adeseori povestea ajunge să fie spusă de soundtrack și nu de camera de filmat. La fel ca și în ”Forrest Gump”, câteodată unele dintre alegerile muzicale (toate cântece excepționale, de altfel) sunt mult prea evidente. De exemplu, priza finală de heroină a personajului interpretat de Kelly Reilly este acompaniat de „imnul heroinoman” Under the Bridge al celor de la Red Hot Chili Peppers, în timp ce ambele intrări în scenă ale lui John Goodman sunt anunțate de Sympathy for the Devil.

Pe de o parte, filmul prezintă cam toate comportamentele deviante care se încadrează în categoria R-rated, pe de cealaltă parte este infuzat de un straniu și nelalolcul lui ton moralizator (pseudo)creștin, care acompaniază traiectoria auto-destructivă a lui Whip și justifică deznodământul ușor forțat. Până la urmă, ”Flight” este salvat de interpretarea lui Washington, care se abandonează complet adicțiilor personajului său. Într-un Hollywood în care drogurile și violența sunt mai ușor acceptate decât fumatul, Denzel termină pachet după pachet, iar interpretarea sa este complet dedicată exceselor prin care personajul său își justifică existența.

No (Chile/Franța/SUA, 2012)

No

(Chile/Franța/SUA, 2012)

Regia: Pablo Larraín

Cu: Gael García Bernal, Alfredo Castro, Antonia Zegers

Rating: 3.5/5

Categoria „Cel mai bun film străin” de la Oscar-uri seamănă, de câțiva ani buni, cu o glumă proastă. Fie că este din cauza modului în care fiecare țară selectează UN SINGUR film în fiecare an, fie că este datorită procesului de selecție, este inadmisibil ca filme precum ”Tabu”, ”Holy Motors”, ”In Another Country” sau ”Barbara” să lipsească în favoarea unor banalități precum ”Kon-Tiki” sau ”A Royal Affair”. Acestea fiind zise, din filmele selectate, preferatul meu este ”No”, o adevărată reconstituire a evenimentelor din jurul referendumului din 1988 din Chile pentru demiterea lui Augusto Pinochet, cu emfază asupra campaniei taberei NO, anti-Pinochet, și a unui regizor de reclame care împrumută tehnici publicitare pentru spot-urile electorale.

„Noutatea” acestui film este faptul că a fost filmat pe camere VHS din anii '80, pentru un plus de realism și pentru a face cât mai neobservabilă tranziția între imaginile „reconstruite” și spot-urile de campanie sau imaginile de arhivă cu Pinochet și alții. Ideea nu este chiar atât de unică - dacă vă amintiți, micul film românesc „Visul lui Adalbert” folosea o tehnică asemănătoare pentru a reconstitui anul 1986, când Steaua câștiga Cupa Campionilor și Protecția Muncii era lege. În „No”, în afara calupurilor publicitare care ne sunt prezentate din când în când și a căror impact este într-adevăr puternic, această șmecherie nu își prea găsește rostul. Din fericire, pentru a suplini acest gimmick, îl avem pe Gael García Bernal, care este un interpret foarte competent și care - de-a lungul unei impresionante cariere - cred că a jucat toate naționalitățile de vorbitori de limbă spaniolă posibile. 

Nu cred că am văzut alt film de Pablo Larraín, dar acesta pare să fie cu siguranță capabil să spună o astfel de poveste „importantă”, fără să neglijeze aspectele politice, dar nici să ne plictisească dialectic în fața ecranului. Un mare plus al filmului este faptul că ne prezintă toate punctele de vedere, nu doar cele ale taberelor NO și SI (aceasta din urmă doar ușor ironozată și caricaturizată, e drept), dar și a diferitelor tabere din cadrul companiei NO, care reunește peste o duzină de partide politice, de la comuniști/socialiști la creștin-democrați, de la cei care sunt de acord cu montajul pop al spot-urilor până la cei care consideră că este un afront adus victimelor regimului Pinochet. Iar filmului nu îi lipsesc umorul, satira și colții, iar cel mai elocvent este finalul ambivalent, în care șefii campaniilor publicitare NO și SI (de altfel colaboratori vechi) își dau iar mâna - după înlăturarea lui Pinochet - pentru a vinde o nouă telenovelă și un fals sentiment de libertate.

BAFTA 2013 Predictions

Miza acestui sezon de premii nu mai este - pentru mine! - cine va câștiga Best Picture la Oscar-uri (”Argo” are această distincție asigurată), ci cine va câștiga Best Director. Fiindcă Ben Affleck nu e nominalizat, dar a câștigat toate premiile „precursoare”, întrecerea este larg deschisă. Iar suspansul va fi și mai mare dacă Affleck va câștiga astăzi premiul BAFTA. Pe de altă parte, dacă Haneke sau Ang Lee câștigă, vom avea un nou favorit. So that's what at stake here... And here are the predictions: 

Best Film: Argo

Alexander Korda Award for Outstanding British Film of the Year: Les Misérables
Alternativă: Skyfall. Sau Anna Karenina.

Best Actor: Daniel Day-Lewis, Lincoln

Best Actress: Emmanuelle Riva, Amour

Best Supporting Actor: Tommy Lee Jones, Lincoln

Best Supporting Actress: Anne Hathaway, Les Misérables

David Lean Award for Achievement in Direction: Ben Affleck, Argo

Best Original Screenplay: Quentin Tarantino, Django Unchained

Best Adapted Screenplay: Tony Kushner, Lincoln

Best Cinematography: Claudio Miranda, Life of Pi

Best Editing: Argo
Alternativă: Zero Dark Thirty

Best Production Design: Anna Karenina

Best Costume Design: Anna Karenina

Anthony Asquith Award for Film Music: Mychael Danna, Life of Pi

Best Make Up/Hair: The Hobbit (but I don't really care...)

Best Sound: Skyfall

Best Achievement in Special Visual Effects: Life of Pi

Best Film not in the English Language: Amour

Best Animated Feature Film: ParaNorman

Best Documentary: Searching for Sugar Man
Alternativă: Marley

EE Rising Star Award: Suraj Sharma???

Outstanding Debut by a British Writer, Director or Producer: Bart Layton, Dimitri Doganis, The Imposter

Best Short Animation: Here to Fall???

Best Short Film: Swimmer???

The Master (SUA, 2012)

The Master

(SUA, 2012)

Regia: Paul Thomas Anderson

Cu: Joaquin Phoenix, Philip Seymour Hoffman, Amy Adams

Rating: 4/5

„Eliberat” de pirați pe internet, dar nu și de distribuitori pe ecranele din România, ”The Master” este cel mai recent film al americanului Paul Thomas Anderson și unul dintre hiturile arthouse ale anului trecut, cu câteva premii la Veneția și multiple mențiuni în topurile de la sfârșitul anului. O narațiune eliptică îl urmărește pe Freddie Quell (Phoenix), veteran al WW II alcoolic și lovit de PTSD, care ajunge să fie cooptat de corpolentul patriarh Lancaster Dodd (Hoffman) în secta pe care acesta o conduce alături de tânăra sa soție (Amy Adams) și care se numește simplu ”The Cause”.

Relația dintre aceste două personaje este miezul filmului, care nu se vrea - așa cum s-a crezut - o deconspirare a Scientologiei și nici un portret al Americii revenindu-și după Cel de-al Doilea Război Mondial. Dodd este un manipulator care reușește să se convingă și pe sine că este posibil să contacteze viețile anterioare ale oamenilor. Fiecare persoană pe care o cunoaște este, pentru el, un posibil ucenic și are un fler unic pentru a-i face pe ceilalți să i se destăinuie. Freddie Quell, însă, nu este personajul care să intre în schema clasică a discipolului care este sedus de învățătorul său și, ulterior, ajunge să îl trădeze după ce are revelația ipocriziei acestuia. Quell este prototipul „rebelului fără cauză”, care nu poate fi controlat și nu poate fi ținut în loc împotriva dorinței sale. Relația dintre cei doi, aproape un love-story, se construiește din tensiunea între dorința unuia de a-l controla pe celălalt și libertatea aproape totală a celuilalt de a-și asculta impulsurile. Scurta lor perioadă de interdependență se întinde între 2 secvențe excelente: prima „procesare” a lui Freddie de către Dodd și ultima lor conversație, care te lasă pur și simplu încremenit.

În această ecuație, celelalte personaje nu își prea găsesc locul. Nici măcar Amy Adams, chiar dacă există cel puțin o scenă care ne sugerează că ea îi pune soțului său ideile în cap. Mai mult, dacă până acum filmele lui PTA aveau ceva de spus despre perioada în care se petrecea acțiunea (fie că este vorba de ”Boogie Nights” sau de ”There Will Be Blood”) și comentau despre politica, istoria, spiritualitatea și aspectele sociale ale Americii acelei perioade, aici comentariile socio-politice lipsesc aproape în întregime, fiind înlocuite de interesul pentru portretele celor două personaje principale. Compus din momente disparate din viețile celor doi (întâi doar Freddie, apoi și Dodd) de pe o perioadă de aproximativ un deceniu, ”The Master” este uneori greu de urmărit din cauza absenței unei narațiuni mai convenționale. Însă două lucruri captează și mențin atenția spectatorului atunci unde regia lui PTA nu reușește: muzica lui Johnny Greenwood (mai subtilă un pic acum decât în ”There Will Be Blood”) și imaginea lui Mihai Mălaimare jr., care - după trei filme cu Coppola - se află la prima producție importantă a sa de la Hollywood și este primul director de imagine în vreo 15 ani care filmează în 65mm.

Silver Linings Playbook (SUA, 2012)

Silver Linings Playbook

(SUA, 2012)

Regia: David O. Russell

Cu: Bradley Cooper, Jennifer Lawrence, Robert De Niro, Jacki Weaver, Chris Tucker

Rating: 4/5

Trebuie să recunosc că, per ansamblu, sunt impresionat de calitatea filmelor care au fost nominalizate la Oscar-uri anul acesta. Cea mai recentă surpriză plăcută a sezonului a fost pentru mine ”Silver Linings Playbook”, o comedie romantică în care el este bipolar, ea nimfomană, tatăl lui obsesiv-compulsiv și dependent de jocuri de noroc, iar soarta tuturor va fi decisă de un meci de fotbal și de un concurs de dans. Iar la cârma filmului este David O. Russell, un regizor cu care nu mă împac întotdeauna, dar care aici pare să fi găsit rețeta succesului, într-un gen în care nu mi-aș fi închipuit în urmă cu trei ani (când am văzut ”The Fighter”) că va activa vreodată. Rezultatul a fost o nominalizare-surpriză ca posibil cel mai bun regizor (iar cu Affleck out of the way, are toate șansele să și câștige) și, la o scară mai largă, probabil cel mai bun film pe care l-a făcut vreodată.

Ce impresionează este faptul că David O. Russell nu își temperează efectele stilistice. ”Silver Lining Playbook” este loud, dinamic, exuberant, maniacal... Se mișcă în ritmul unui soundtrack „dansant”, antrenant, care include - printre mulți alții - Bob Dylan, The White Stripes, Dave Brubeck și o apariție surpriză a lui ”Rumble On” de la Led Zeppelin. Dacă la nivel de scenariu, Russell pare să adere fără comentarii la „principiile” comediei romantice, prin ritmul montajului, mișcările de aparat și regia actorilor, toate clișeele genului sunt „subvertite” în cel mai delicios mod posibil (secveță-rapel: the big move din timpul numărului de dans, care nu le iese celor doi protagoniști). Trebuie spus că, deși filmul denumește afecțiunile mintale de care suferă personajele, nu face din acestea caricaturi, ci, din contră, le prezintă ca pe niște persoane absolut normale, pe care le-am putea întâlni în viața de zi cu zi, un pic mai quirky, dar nu mai „nebune” decât oricare dintre noi.

S-a mai remarcat faptul că ”Silver Linings Playbook” este primul film în 31 de ani care să primească nominalizări în toate cele patru categorii actoricești (ultimul a fost ”Reds”). Și, într-adevăr, aceștia merită lăudați. Bradley Cooper se ridică la un nivel pe care până acum nu m-a convins că ar fi capabil să îl atingă, Jennifer Lawrence are ocazia să fie mai excentrică decât de obicei, De Niro este iar în formă mare (cum nu a mai fost de vreo 15 ani, cred), iar Jacki Weaver, într-un rol ceva mai mic, impresionează prin faptul că pare să ne ofere exact opusul personajului său cumplit din ”Animal Kingdom”. Printre cele mai bune secvențe ale filmului sunt cele în care trei-patru-cinci actori se ceartă, vorbesc unul peste altul, momente în care încrederea publicului în verosimilitudinea personajelor este completă, dar nu ai pentru nicio clipă senzația că David O. Russell a pierdut frâiele regizorale. 

Amour (Franța/Germania/Austria, 2012)

Amour

(Franța/Germania/Austria, 2012)

Regia: Michael Haneke

Cu: Jean-Louis Trintignant, Emmanuelle Riva, Isabelle Huppert

Rating: 3.5/5

Disclaimer: Nu îmi prea place Haneke. E drept, nu am văzut chiar toate filmele, dar din cele pe care le-am văzut, doar „Caché” mi se pare un film valoros. În rest, apreciez ”Funny Games” (originalul), cel mai onest film al său și ”Das Schloss”, fidela ecranizare după Kafka. Celelalte filme ale sale nu îmi displac în mod special, dar nici nu reușesc să înțeleg de ce sunt atât de admirate și premiate. Iar după ce „Amour” a câștigat Palme d'Or-ul anul trecut, au urmat câteva luni în care am tot auzit - în special de la critici - că Haneke este cel mai mare auteur european în viață, fără niciun contracandidat la această distincție. Afirmație care mi se pare cel puțin dubioasă, mai ales atâta timp cât Almodovar sau von Trier (ca să dau doar două exemple) fac în mod constant filme „de prestigiu”, cu superstaruri internaționale, care sunt mai diverse, mai entertaining și, în opinia mea, mai profunde, decât cele ale lui Haneke.

În primul rând, cred că titlul filmului de față este misleading și mai degrabă publicitar decât corespunzător cu ceea ce se întâmplă pe ecran. Nu că aș dispute faptul că există „dragoste” între cele două personaje principale, dar - pe măsură ce filmul avansează - acesteia i se substituie mai degrabă izolarea pe care Georges și Anne și-o auto-impun, alături de un pic de paranoia și demență senilă. Puțin câte puțin, Anne iese din centrul dramei, iar acesta va fi ocupat de Georges, un bătrân taciturn, ușor egoist și ursuz, a cărui iubirea pentru Anne pare mai puțin importantă pentru el decât dorința de a manageria situația în care se află singur, fără ajutorul nimănui. În al doilea rând, Haneke - prin stilul său calculat, observațional - impune o distanță față de ceea ce ni se prezintă pe ecran care face - pentru mine - imposibilă relaționarea cu personajele (care vorbesc uneori de parcă ar citi pur și simplu scenariul) și, pe de altă parte, taie din impactul scenelor care se vor șocante, în buna tradiție ”Funny Games” - ”Pianista”.

Acestea fiind spuse, nu pot să neg faptul că am găsit destule lucruri care să-mi fi plăcut în acest film. Acestea încep de la imaginea semnată de Darius Khondji (colaborator anterior al lui David Fincher, Jean-Pierre Jeunet și, mai recent, Woody Allen, printre alții). Folosind ca decor aproape unic apartamentul lui Georges și Anne, Khondji și Haneke îl compartimentează în spații care devin - pe parcurs - încărcate de semnificații: bucătăria unde Anne are primul atac, sufrageria unde sunt primiți oaspeții, care mai târziu, odată ce ni se arată că există un pian în celălalt colț al ei, se dezvăluie ca un loc intim și iubit de cei doi soți, dormitorul unde Anne își va petrece ultimele luni din viață. Mai mult de atât, ”Amour” arată pur și simplu foarte bine, în special în ceea ce privește modul în care filmul este luminat. Apoi, trebuie să recunosc că până și în secvențele brutale din ultima jumătate de oră, în care ne sunt arătate chestii pe care până și personajul lui Trintignant îi spune celui jucat de Huppert că nu ar trebui arătate nimănui, am simțit că Haneke - poate împotriva propriei dorințe - reușește să surprindă o felie de adevăr despre ce înseamnă să trăiești în pielea lui Georges. Și, nu în ultimul rând, am apreciat subtilitatea ultimelor minute, ale căror deznodământ fantastic, metaforic, ne este semnalat de auzul robinetului care pornește, același care a semnalat inițial revenirea Annei după primul „eveniment”.

Lincoln (SUA, 2012)

Lincoln

(SUA, 2012)

Regia: Steven Spielberg

Cu: Daniel Day-Lewis, Tommy Lee Jones, Sally Field, Joseph Gordon-Levitt, James Spader, David Strathairn

Rating: 4/5

Spielberg, maestru al cinematografului populist american, alternează de peste 20 de ani blockbustere mai puțin „serioase” cu filme istorice cu greutate și gravitate. Ne-a oferit capodopere și rateuri în ambele genuri. Ultimul său film „important”, care a adunat 12 nominalizări la Oscar-urile care se vor decerna peste vreo 3 săptămâni, ”Lincoln”, este de fapt două filme într-unul singur. Primul este un portret al omului Abraham Lincoln, privit în numeroase ipostaze (președinte, soț, tată, conducător al forțelor armate, manipulator, depresiv, îmbătrânit etc.), care ne este relevat de interpretarea fără cusur a lui Daniel Day-Lewis. Al doilea film este povestea lunii ianuarie a anului 1865, în care un Congres dominat de Republicani (dar nu cu cele două treimi necesare) încearcă să treacă al 13-lea amendament al Constituției, care urma să interzică sclavia.

Cred că nu este exagerat să zic că dimensiunile lui ”Lincoln” îl pot compara cu una dintre tragediile istorice ale lui Shakespeare. Dezbaterile pe măsuri legislative, comploturile, uneltirile pe sub masă par uneori desprinse din ”Iulius Caesar” sau ”Henry V”. Asemănările continuă. Eroul este charismatic, dar complex și abătut de multe necazuri, iar în plus are și darul povestirii, pretext pentru câteva monologuri mai mult sau mai puțin alegorice. Intervalului relativ scurt de timp care este prezentat i se opune esențialitatea amendamentului care urmează să fie votat, de importanță capitală și universală. Există până și trei personaje care fac mai degrabă comic relief, acei oameni din umbră care încearcă să „convertească” membri ai partidului Democrat în tabăra lui Lincoln, pe numele lor Bilbo, Latham si Schell. Dacă nu aș ști că sunt personaje istorice, aș zice că au fost special inventate ca omagiu trioului care îl însoțea pe Prințul Hal - Peto, Bardolph și Poins, comparație care devine și mai evidentă în scena în care Lincoln îi cunoaște pe aceștia și îl citează pe Falstaff din ”Henry IV”. Toate acestea fiind zise, îmi pot ușor imagina o versiune teatrală a lui ”Lincoln” și îmi închipui că scenariul (excelent, de altfel) al lui Tony Kushner nu ar trebui să sufere modificări foarte mari în această tranziție.

Ceea ce nu înseamnă că ”Lincoln” nu are calități filmice. E drept că Spielberg temperează efectele de genul desaturării imaginii (ca în ”Saving Private Ryan”) și nu apelează la alb-negru cu tușe roșii (ca în ”Schindler's List”) sau la un stil aproape documentar (ca în prologul lui ”Munich”). Însă alături de echipa sa fidelă (Janusz Kaminski operator, Michael Kahn editor etc.), nu pare să îi lipsească flerul în a poziționa camera și a tăia exact acolo unde trebuie. Mișcările de aparat sunt lente și subtile, ceea ce permite ca poveștile lui Lincoln sau chiar dialoguri întregi să fie cuprinse într-un singur cadru, care uneori alunecă încet de la close-up la plan de ansamblu (sau invers). Dacă în ”War Horse” războiul era stilizat și filtrat prin omagiul pe care Spielberg îl aducea Hollywood-ului clasic, lui John Ford și lui Selznick, aici primează realismul (sau, mai bine zis, verosimilul). Lumina, costumele și decorurile sunt astfel puse în scenă încât să recreeze cât mai fidel viața din timpul Războiului Civil American. 

Realizatorul lui ”Lincoln” este un Democrat înrăit, care își propune, cu acest film, mai mult decât un simplu portret istoric al celui mai admirat președinte american. Mai important pare să fie examinarea modului în care funcționează politica și democrația Congresului SUA, care opune nu doar două partide cu ideologii diferite, dar și diferite facțiuni în interiorul acestor partide. Se discută mult în acest film despre Republicani conservatori (cum e Preston Blair), radicali (cum e Thaddeus Stevens, rol destinat să îi aducă lui Tommy Lee Jones al doilea Oscar pentru actor în rol secundar) și moderați (cum pare să fie Lincoln). Aceste diferențe de nuanțe există și astăzi, într-o vreme în care discursul politic încearcă să polarizeze cele două partide și să elimine moderații din fiecare. Cu atât mai important este filmul în ziua de astăzi, în care lucrurile par să stea exact pe dos, în ceea ce îi privește pe Republicani și Democrați. Ciclicitatea istoriei, bătăliile grele duse de fiecare dată când o lege importantă trebuie adoptată pentru a face dreptate și paradoxala credință oarbă în Democrație - acestea sunt temele pe care le investighează Spielberg în ”Lincoln”.