Micro Reviews

American Hustle (David O. Russell, 2013)

Inițial mi-am propus să scriu un post întreg despre acest film, dar cu cât mă gândeam mai mult la el cu atât mă enervam mai tare. La un an după foarte amuzantul ”Silver Linings Playbook”, David O. Russell dezamăgește cu ”American Hustle”, interpretarea sa asupra unui faimos caz de corupție (sau, mai degrabă, entrapment) din anii '70. Din păcate, decât să creeze un cadru coerent pentru povestea lui cu escroci à la „Cacealmaua”, Russell este mai preocupat cu reconstituirea minuțioasă fiecărui detaliu al epocii (de la haine la coafuri, de la limbaj la coloana sonoră). Iar cu cât aceasta îi reușește mai bine, cu atât este mai evident pentru spectator că se află în fața unui produs „falsificat”, un thriller fake al anilor '70 (la fel ca ”Argo”, de altfel). Nu că filmul nu ar avea câteva momente reușite, dar acestea se datorează în principal celor patru actori principali: Amy Adams, Jennnifer Lawrence, Bradley Cooper și în special Christian Bale - pe care nu îl laud prea des. Alteori, aceștia au o libertate de mișcare care aproape nu ar trebui să le fie permisă și ajung să consume resursele filmului pentru a-și hrăni recitalurile actoricești. 

Rating: 2.5/5

Jimmy P. (Arnaud Desplechin, 2013)

Montana, 1948 - Jimmy Picard, un indian veteran al WW II este tratat într-un spital de traume craniene și cerebrale. Medicii nu găsesc o cauză pentru simptomele sale (dureri de cap, tulburări de vedere, vise neinterpretabile), așa că îl aduc ca ajutor pe antropologul francez Georges Devereaux (în realitate, un evreu ungur pe nume Gyorgy Dobo, născut la Lugoj). Acesta începe o serie de ședințe de psihanaliză cu Jimmy, de-a lungul căruia descoperă dramele personale care stau la baza somatizării afecțiunii de care suferă. Prezentat așa, filmul nu pare neapărat foarte interesant și trebuie să recunosc că am găsit unele porțiuni destul de obositoare. Totuși, ceea ce a rezonat cu mine este fascinația pe care Arnaud Desplechin o are pentru latura uncanny, aproape science-fiction a medicinii (vezi și unele dintre filmele sale anterioare, cum ar fi La Sentinelle). Aici, aceasta se manifestă în ședințele de interpretare ale viselor sau ale desenelor pe care Devereaux i le cere lui Jimmy și mai ales în secvența oxi-encefalogramei (procedură de care nu mai auzisem până acum), adevărat climax al filmului, filmată ca o perversă aberație cronenbergiană. 

Rating: 3/5

Mystery AKA Fu cheng mi shi (Lou Ye, 2012)

O femeie află că soțul ei o înșală. A doua zi, amanta este lovită de o mașină. Nu durează mult până să aflăm că soțul are o a doua familie. Poliția devine din ce în ce mai interesantă de caz. Lou Ye (revenit după o interdicție de cinci ani de a face filme) îmbină melodrama noir cu thrillerul în stil coreean, într-un film care arată uneori de parcă Hitchcock ar fi regizat ”The Bigamist” al lui Ida Lupino. Dincolo de acestea se dorește o critică destul de dură la adresa societății chineze, pe care Lou Ye o vede ca fiind din ce în ce mai egoistă, din ce în ce mai materialistă și funcționând pe baza binecunoscutului sistem feudal de pile și relații. Însă tragedia personajelor principale nu este doar una politică și meritul principal al filmului este că personajele principale sunt foarte bine scrise. Chiar dacă acțiunile lor și revelațiile sporadice ale intrigii frizează uneori absurdul, oamenii din acest film și problemele lor par foarte „reale”. Misterul din titlu este o pistă falsă. Acesta nu este un film polițist sau un thriller operatic, ci o dramă intimă și o colecție superbă de studii de personaje.

Rating: 4/5

Borgman (Alex van Warmerdam, 2013)

Ce film straniu și fascinant! Camiel Borgman, un vagabond nespălat și necuviincios, o ființă posibil supranaturală, se insinuează în interiorul unei familii înstărite sub chipul unui grădinar. Cu ajutorul asociaților săi, câștigă încrederea familiei, iar apoi încep să o distrugă metodic. Demult nu m-am mai distrat atât de bine la un film care ia burghezia la mișto. Una dintre replicile tatălui - ceva de genul „Nu e vina noastră că ne-am născut în Vest... Vestul este afluent” - sintetizează atitudinea pe care acești oameni o au față de ceilalți. Nu prea contează cine este acest Borgman sau ce vrea el de la familia Marinei (deși acest lucru devine evident destul de repede). Seria de „surprinze” pe care acesta le pregătește gazdelor sale devin din ce în ce mai absurde, însă - paradoxal - aceștia sunt din ce în ce mai impresionați și mai dispuși să „colaboreze”. În final, the joke is on them and we're having all the fun. 

Rating: 4/5

Nymphomaniac: Volume I (Danemarca/Germania/Franța/Belgia/UK, 2013)

Nymphomaniac: Volume I

(Danemarca/Germania/Franța/Belgia/UK, 2013)

Regia și Scenariul: Lars von Trier

Cu: Charlotte Gainsbourg, Stacy Martin, Stellan Skarsgård, Shia LaBoeuf, Christian Slater, Uma Thurman

Rating: pending...

Cred că nu mă înșel dacă afirm că pentru generația de cinefili căreia îi aparțin (și probabil și pentru alte două generații, înainte și după aceasta), Lars von Trier este ceea ce Fellini, Bergman sau Antonioni erau pentru părinții noștri. Și anume unul dintre cei mai lăudați regizori europeni, membru al unui exclusivist arthouse powerhouse, controversat, dar a cărui integritate (artistică, cel puțin) nu poate fi pusă la îndoială și a cărui fiecare nou film este așteptat cu sufletul la gură, atât de fani, cât și de detractori. Mai mult, este unul dintre puținii autori de filme de artă ale cărui pelicule au fost distribuite în mod regulat pe ecranele din România (cel puțin în ultimii 15 ani or so). Campania de promovare a lui ”Nymphomaniac” a fost, cred, fără precedent. Clipuri teaser lansate la intervale regulate, postere minimaliste (cele două paranteze foarte sugestive sunt o capodoperă în sine) și un trailer „târziu”, cu Rammstein pe fundal. Filmul ajunge la noi (la fel ca în majoritatea țărilor), nu în varianta „integrală” de 5 ore, ci în două părți a câte aproximativ 2 ore, într-o variantă ușor prescurtată, dar și cenzurată. 

Îmi vor păstra verdictul final după ce voi vedea și a doua parte (care are premiera stabilită pe 7 februarie) și probabil voi mai avea ceva de spus și după eventuala vizionare a unui director's cut. Dar câteva aprecieri trebuie consemnate. În primul rând, nu pot să nu observ că fantoma lui Kubrick bântuie din când în când acest film (de ex: von Trier începe à la ”2001”, cu ecranul negru, iar valsul lui Shostakovich din ”Eyes Wide Shut” se aude de mai multe ori pe parcurs). În al doilea rând, după două filme destul de depresive, deprimante, pesimiste și împovărate precum Antichrist și Melancholia și cunoscându-i antecedentele din perioada Dogma (mai ales Idioții și Breaking the Waves), nu mă așteptam ca von Trier să ne ofere un film amuzant, cald, ocazional trist și (cel puțin până la proba contrarie care ar putea veni în partea a doua) onest. Vizual, este jucăuș și provocator, iar - la o săptămână după ”The Wolf of Wall Street” - mă bucur să văd că cei mai inspirați regizori ai momentului nu se mai simt limitați de un aspect ratio sau de vreun stil de montaj și își lasă imaginația să zburde pe ecran.

În esență, filmul este o serie de confesiuni pe care Joe (Charlotte Gainsbourg) le face lui Seligman (Stellan Skarsgård), după ce acesta o găsește bătută pe o alee lăturalnică. Cele cinci capitole, cinci povești morale, sunt destul de distincte stilistic și tonal (de la euforia capitolului I, în care Joe își deapănă primele aventuri sexuale, până la spitalul Berman-esque al episodului intitulat ”Delirium”). Însă discrepanța dintre ele este atenuată de secvențele în care Gainsbourg și Skarsgård discută. Aceste lungi scene dialogate, back-and-forth, sunt superb negociate de către von Trier, care reușește să nu le facă să pară plictisitoare, fie și când le filmează ca un simplu champ-contrechamp. Asocierile pe care personajul lui Skarsgård le găsește, comparând poveștile lui Joe cu arta pescuitului sau cu structura muzicii lui Bach sunt adevăratul deliciu al acestui film. Cei doi interpreți simulează o relația pacient - terapeut, iar dialogurile sunt un joc prin care aceștia se provoacă și de dezvăluie unul celuilalt.

Acest prim volum este un film frumos, iar mie cel puțin mi-a plăcut foarte mult. Sper că partea a doua să răspundă la unele întrebări care mi-au rămas (de exemplu: de ce are Seligman, evreul anti-sionist și nepracticant, o icoană creștină în casă?) și să fie la fel de proaspătă și inventivă.

The Congress (Israel/Germania/Polonia/Luxembourg/Franța/Belgia, 2013)

The Congress

(Israel/Germania/Polonia/Luxembourg/Franța/Belgia, 2013)

Regia: Ari Folman

Cu: Robin Wright, Harvey Keitel, Danny Huston, Kodi Smit-McPhee, John Hamm, Paul Giamatti

Rating: 4.5/5

”The Congress” este un film pe care îmi este ușor să îl ador. Este compus din atâtea elemente care mă atrag încât nu cred că voi reuși să le enumăr pe toate în acest scurt post. Dar fiindcă trebuie să încep de undeva, cel mai potrivit este să încep cu regizorul - israelianul Ari Folman, realizatorul unuia dintre filmele mele preferate ale noului mileniu, documentarul animat ”Waltz with Bashir”. Apoi, ar fi distribuția, care include doi actori excelenți pe care îi vedem mult prea rar în ultima vreme (cel puțin pe marele ecran), Robin Wright și Harvey Keitel, dar și pe Paul Giamatti, pe care l-am văzut în trei filme doar de când a început 2014 (cel de față, 12 Years a Slave și Saving Mr. Banks). Dar cu siguranță cel mai apetisant aspect al filmului este melanjul de genuri, stiluri și teme abordate, respectând în același timp tradiția science-fiction, cea a animației de autor, dar și croindu-și o cale proprie, pe care nu a mai umblat nimeni până acum.

Prima parte a filmului, live action, este un lung prolog (vreo 40 de minute, cred) care se petrece în viitorul nu foarte îndepărtat. Filmul se deschide cu un prim-plan devastator, în care actrița Robin Wright (jucându-se pe ea însăși) primește de la impresarul său (Keitel) vestea că urmează să i se facă ultima ofertă pe care o va primi ca actriță. Este vorba despre digitalizarea ei - Robin va fi scanată din cap până în picioare, toate emoțiile i se vor înregistra într-un computer, care va asambla apoi o Robin Wright virtuală pe care studiourile o vor putea folosi pentru orice proiect își doresc, ocolind astfel capriciile „originalului”. Motivele pentru care ea acceptă acest lucru sunt multiple, dar factorul hotărâtor este că vrea să își dedice timpul fiului său, Aaron, care își pierde treptat văzul și auzul. A doua parte a filmului, mai amplă, bazată pe o nuvelă de Stanislaw Lem, este animată și reprezintă o superbă narațiune SF, mult prea complexă pentru a putea fi povestită. Cu această ocazia, Folman dă testul talentului și imaginației, pe care îl trece cu brio.

O mare parte din ceea ce se întâmplă în ”The Congress” vorbește de viitorul cinematografiei (și, în sens mai larg, despre viitorul artei și al experiențelor senzoriale). Această temă este enunțată încă din primele scene, în care doctorul lui Aaron face o analogie între modul în care acesta vede lumea cu modul în care, în viitor, oamenii vor fi capabili să-și construiască propriile „filme”. În a doua parte a filmului, această ideea își găsește o reprezentare de-a dreptul grotească - nu doar că toți marii actori ai prezentului au fost digitalizați, dar cu ajutorul unor chimicale, oamenii își alterează percepțiile și ajung să trăiască într-o lume fantastică, în care pot fi tot ce își doresc, luând parte la ceea ce este denumit, spot-on!, „petrecerea chimică”. Pe parcurs, sunt posibile o grămadă de asocieri cinematografice. Dincolo de evidentele trimiteri la Kubrick (până și din Barry Lyndon este împrumutat un trio de Schubert) și alte filme din canonul SF (Solaris, Blade Runner etc.), trebuie menționate două filme ceva mai recente, ”S1m0ne” (regia Andrew Niccol), în care regizorul Al Pacino regiza o actriță virtuală și ”Antiviral”, debutul lui Brandon Cronenberg, care examinează posibilul viitor sumbru al obsesiei pe care o avem cu viața privată a celebrităților. 

În tot acest vârtej al imaginilor, în timp ce încercăm să descifrăm ce se întâmplă și ce înseamnă tot ceea ce vedem, este uimitor cum Robin Wright (animată sau nu) reușește să ne atragă privirile. De la primul cadru, până la ultima secvență, în care aceasta retrăiește viața prin ochii fiului său, ceea ce se menține constant în această fantezie perversă este fascinația pe care ne-o provoacă acest personaj și dragostea pe care i-o poartă fiului său. Atât rolul, cât și interpretarea lui Wright confundă realitatea cu ficțiunea. Și nu se poate nega faptul că ea se expune în momentele în care vorbește despre o carieră ratată, despre o viață de familie tulburată și despre perspective neclare ale viitorului. Secvența scanării, superbă din toate punctele de vedere, este devastatoare pentru că pare reală. Chiar dacă Robin Wright nu este deloc atât de has been - tocmai a câștigat un Glob de Aur pentru ”House of Cards”, serial distribuit pe Internet (anticipând astfel și alte schimbări în obiceiurile publicului de cinema), în care îi dă replica lui Kevin Spacey. Mi-ar plăcea să o văd primind ceva statuete și pentru ”The Congress”, dar acest lucru nu o să se întâmple...

Golden Globes 2014 Predictions

Nu cred că o să mă uit la ceremonie, dar jocul de-a ghicitul mă amuză. Globurile de Aur sunt de obicei mai greu de prezis decât Oscarurile, iar în anii trecuți am avut o rată de succes de 50%... Ca și cum aș fi dat cu zarul! 

Best Drama - 12 Years a Slave
(aici am văzut toate filmele în afară de Philomena și prefer Gravity)

Best Comedy/Musical - American Hustle
(pe care nu l-am văzut, dar mi-ar plăcea să câștige Inside Llewyn Davis)

Best Actor Drama - Chiwetel Ejiofor, 12 Years a Slave
(alternativă - Robert Redford)

Best Actress Drama - Cate Blanchett, Blue Jasmine 

Best Actor Comedy/Musical - Bruce Dern, Nebraska
(pentru că săracu' Leo nu are nicio șansă)

Best Actress Comedy/Musical - Amy Adams, American Hustle

(sincer, habar nu am cine o să câștige, dar nu ar fi genial să o vedem pe scenă pe Greta Gerwig pentru Frances Ha?)

Best Actor in a Supporting Role - Michael Fassbender, 12 Years a Slave

Best Actress in a Supporting Role - Lupita Nyong'o, 12 Years a Slave

Best Diector - Alfonso Cuarón, Gravity

Best Screenplay - 12 Years a Slave? I have no idea...

Best Song - ”Let It Go”, Frozen

Best Score - All Is Lost
(sper să nu câștige 12 Years a Slave tocmai aici...)

Best Animated Film - Frozen 
(în absența lui Miyazaki)

Best Foreign Languace Film - La grade belezza 

La partea de televiziune nu mă pricep și nu mă hazardez, dar probabil ”Behind the Candelabra” va câștiga câteva premii. 

The Wolf of Wall Street (SUA, 2013)

The Wolf of Wall Street

(SUA, 2013)

Regia: Martin Scorsese

Cu: Leonardo DiCaprio, Jonah Hill, Margot Robbie, Kyle Chandler, Rob Reiner, Matthew McConaughey

Rating: 4/5

Lupul de pe Wall Street este un spectacol al exceselor. Sex, droguri, senzații tari de tot felul, tranzacții financiare și escrocherii - acestea sunt coordonatele la care Scorsese raportează viața lui Jordan Belford, broker de pe Wall Street și definiția capitalistului amoral, pe ale cărui memorii (cu același titlu) le ecranizează. Pe parcursul celor trei fucking ore de proiecție, veți avea ocazia să vedeți secvențe cu potențial antologic precum nenumărate petreceri de birou în care pitici sunt aruncați la ține sau stripperițe se iau la bătaie pentru distracția brokerilor, lungi discursuri à la Gordon Gekko, Jonah Hill înghițind un peștișor de acvariu sau o supradoza de Metaqualonă care devine un epic set-piece comedic, care durează aproximativ 15-20 de minute.

Filmul este un prilej pentru fiecare interpret să își etaleze talentele. Jonah Hill continuă traiectul ascendent al carierei sale, chiar dacă aici nu se îndepărtează foarte mult de rolurile de stoner care l-au consacrat în producțiile lui Judd Apatow. Matthew McConaughey apare în două-trei scene chiar la început, pe care probabil le improvizează, enunțând „regulile jocului” după care trăiesc brokerii de pe Wall Street. În rolul tatălui lui Belford, poreclit Mad Max, semnalăm reîntâlnirea cu Rob Reiner - importanța acestul personaj în economia filmului este minimă, dar ne bucurăm de revedere. O revelație (sau, cel puțin, o actriță de care habar n-aveam până acum) este Margot Robbie, care face o treabă excelentă în rolul soției focoase a lui Jordan Belford. Din punctul meu de vedere, cu ajutorul ei reușește Scorsese să spargă fațada hedonistă a filmului - dacă în primele imagini în care apare, Robbie pozează efectiv ca un model prezentând o colecție de lenjerie intimă, pentru ca mai apoi să devină stereotipa soție cicălitoare (cu accent & everything...), în final ea este unul dintre principalele instrumente ale căderii lui Belford (voiam să zic prăbușire, dar nu e chiar așa de dramatic) și singura „victimă” a acestuia pe care ajungem să o cunoaștem cu adevărat. Cât despre DiCaprio, din punctul meu de vedere aceasta este cea mai bună interpretare a sa, la un cu totul alt nivel față de ce am văzut la oricine în ultima vreme, într-un rol care îi solicită talentul de orator, capacitatea de over-acting (îi cam lasă în urmă, din acest punct de vedere, pe DeNiro, Pacino și Nicholson la un loc), dar și mai puțin exersata abilitate de a face comedie.

În toată această vânzoleală, întreținută de un montaj frenetic în stilul videoclipurilor pop, este greu să găsești un punct de sprijin, un moment de respiro. Nimeni nu știe însă să oprească acțiunea cu un cadru care merge direct la țintă, direct la miezul emoțional al poveștii la fel de bine ca Scorsese. Și, într-adevăr, de vreo două-trei ori, filmul părăsește acest fantasy world în care trăiește Jordan Belford, momente în care el însuși devine conștient de ceea ce i se întâmplă. Imaginea în care Belford și Teresa stau pe trotuarul din fața locuinței lor, înainte de a se despărți (probabil hoțită din vreun film din anii '50 - The Sweet Smell of Success, maybe?), este în mod particular relevantă. Cum este și fugitivul cadru în care avionul trimis să-i salveze pe „eroii” noștri de la un naufragiu explodează în mijlocul unei furtuni. Sau cadrul de final, care se întoarce asupra marilor absenți ai acestei pelicule, victimele lui Belford, pe care ni le pune în față, transformând ecranul într-o uriașă oglindă în care, probabil, am prefera să nu ne uităm. ”The Wolf of Wall Street” este departe de a fi un film moralizator. Chiar dacă satira este evidentă, iar umorul este uneori negru, filmul este totuși o comedie (la proiecția la care am fost eu - cu sala plină - publicul a râs aproape în continuu). Dar, este adevărat, dincolo de spectacolul exceselor, imaginea lumii în care trăim este  „neprietenoasă”, iar observațiile lui Scorsese sunt destul de acide. 

12 Years a Slave (SUA/UK, 2013)

12 Years a Slave

(SUA/UK, 2013)

Regia: Steve McQueen

Cu: Chiwetel Ejiofor, Michael Fassbender, Lupita Nyong'o, Sarah Paulson, Benedict Cumberbatch, Paul Giamatti, Brad Pitt, Paul Dano

Rating: 3/5

Povestea americanului Samuel Northup, după a cărui memorii este adaptat scenariul lui ”12 Years a Slave”, era probabil povestea multor afro-americani „liberi” în America secolului al XIX-lea și una care a fost prea rar spusă (cel puțin în cultura mainstream). Ignorându-se faptul că aveau documente care să ateste că nu sunt sclavi, oameni precum Samuel erau efectiv răpiți și trimiși spre vânzare către proprietarii de plantații din Sud, cu slabe speranțe de a ieși vreodată din robie. La punerea în scenă pe marele ecran a acestei povești s-a înhămat regizorul scoțian (dar de culoare) Steve McQueen (Hunger, Shame), alături de un interpret până acum ușor marginalizat, Chiwetel Ejiofor, și o întreagă armată de star-uri și character actors albi -Fassbendeer, Cumberbatch, Pitt, Giamatti, Dano etc. 

Cel mai bun lucru care se poate spune despre ”12 Years a Slave” este că arată senzațional. Este cineva greu de descris care face ca Sudul american să furnizeze imagini de o frumusețe ieșită din comun, indiferent cât de detestabile sunt evenimentele filmate. Iar DOP-ul Sean Bobbit profită din plin de peisajele naturale parcă tot timpul înverzite, de spațiile largi deschise ale plantațiilor și de arhitectura și costumele epocii (probabil că scenografii, location managerii și costumierii merită și ei câteva cuvinte de laudă aici). În plus, cum îi stă în obișnuință lui McQueen, nu lipsesc cadrele „lungite”, care insistă asupra unei acțiuni sau unui personaj. Cea mai citată este, deja, scena în care Solomon atârnă într-un ștreag în așteptarea Stăpânului care să îl salveze. Dar mai eficientă mi se pare imaginea în care Solomon privește parcă absent în depărtare, după ce unul dintre albii mai răsăriți la minte (și interpretat de unul dintre producătorii filmului, Mr. Angelina Jolie) îi promite că va lua demersuri pentru a-i asigura eliberarea. Și, bineînțeles, pe ici-colo apar și câteva ilustrări vizuale „artistice” de efect, precum imaginea scrisorii pe care Solomon o arde pentru a nu fi descoperit, și care se preface în scrum, iar apoi dispare de tot în întunericul nopții.

Cel mai rău lucru care se poate spune despre film este că nu simți cei 12 ani din titlu. Mai degrabă, par să fi trecut doar vreo trei-patru anotimpuri (și acelea toate veri) pe diferite plantații (în funcție de cum Solomon este vândut sau închiriat diverșilor Stăpâni). Dacă ar fi să fac o comparație injustă, „Django Unchained” mi s-a părut mult mai eficient în a arăta (fie și prin mijloace... metaforice) cruzimea cu care erau tratați negrii în acea vreme. Nu că Steve McQueen s-ar da înapoi de a filma biciuiri, abuzuri și umilințe, care nu sunt niciodată nici cu adevărat deranjante, nici 100% integrate poveștii și arareori conving. Secvența cea mai problematică este cea în care Solomon este obligat de stăpânul Epps (Fassbender) să o biciuiască pe sclava și uneori amanta cu forța a acestuia din urmă, Patsey (Lupita Nyong'o, break-out star) - dincolo de inutilitatea acestei porunci (cel însărcinat cu biciuirea sclavilor este chiar acolo), din punct de vedere moral momentul este destul de ambiguu, scena părând să existe doar ca să îl umilească și să îl pună într-o poziție cât mai servilă pe protagonistul nostru. Nu ajută nici jocul lui Fassbender, lăudat de mulți din motive pe care le înțeleg, dar pentru mine interpretarea lui nu este perfect calibrată, tonul variind mult de la o scenă la alta. Calvin Candie, he ain't! Amon Goeth, most definitely not! 

Per ansamblu, nu am avut impresia că realizatorii își doresc să exploreze subiectul în profunzime. Abordarea lor, dincolo de bunele intenții, este totuși simplistă, dar pe gustul publicului larg și aducătoare de Oscar-uri. Nu este fără momente reușite, Ejiofor este extraordinar și - evident - nu este un dezastru total, dar de ce nu mi-a plăcut mie foarte mult este mai greu de explicat. Cred că răspunsul este undeva între muzica lui Hans Zimmer (mult prea enervantă în prima oră de proiecție), între estetica de miniserie HBO și linia narativă mult prea clară și plină de morale pe care filmul se înscrie încă din prolog. Sper ca Steve McQueen să nu continue să mă dezamăgească pe viitor, dar tot ce era fascinant și „nou” în Hunger a lipsit în ultimele sale două lungmetraje. Shame...

Our Sunhi (Coreea de Sud, 2013)

U ri Sunhi

(Coreea de Sud, 2013)

Regia: Hong Sang-soo

Cu: Yu-mi Jeong, Jae-yeong Jeong, Sang Jung Kim

Rating: 3.5/5

Parcă doar ieri scriam despre ultimul film al lui Hong Sang-soo, ”Nobody's Daughter Haewon” și iată că a apărut încă unul! Cum ne-a obișnuit deja regizorul coreean, povestea nu este foarte diferită de filmul anterior (și nici de cele mai „vechi”). În prim-plan avem o tânără studentă a Academiei de Film, care are planuri de a pleca în străinătate. În jurul ei gravitează trei bărbați, regizori și/sau profesori de cinema, de diferite vârste, care nu se pot abține să nu fie atrași de această Sunhi (mai tânără decât oricare dintre ei). Cele aproximativ 85 de minute ale filmului sunt compuse din plimbări prin Seul și destăinuiri îmbibate de alcool în baruri cu nume aparent sugestive (Arirang, Gondry), de-a lungul cărora Sunhi are cam aceeași conversație cu fiecare dintre bărbați, iar aceștia, la rândul lor, se confesează unul altuia.

Poate că de data aceasta „magia” lui Hong nu a mai funcționat la fel de bine ca în cazul ultimelor sale filme (vezi și ”In Another Country”), dar și scara la care lucrează este „mai mică”. Lipsesc artificiile de structură (de genul trei povești într-una singură în care aceeași actriță joacă trei personaje diferite) sau ambiguitățile temporale (precum în ”The Day He Arrives”) și nici măcar nu suntem tratați cu o secvență onirică, un vis criptat al personajului principal care pare să îi rezolve toate problemele. Faptul că ”Our Sunhi” privește un pic mai direct intimitatea personajelor sale, cu mai puține provocări, este de apreciat, dar este în același timp ușor frustrant pentru spectatorul care poate își dorește să vadă mai mult decât aceleași dialoguri repetate de diferite personaje.

Și totuși, în tot acest timp, Hong Sang-soo ne dirijează abil din spatele camerei. Modul în care filmul este decupat scoate în evidență „virtuțile” planului-secvență, iar mizanscena lui Hong condensează în fiecare dintre acestea tensiuni și sentimente puternice cărora personajele sale nu știu cum să le facă față. Sunt edificatoare despărțirile lui Sunhi de bărbații cărora le cade cu tronc: alături de profesorul de la care a cerut o scrisoare de recomandare părăsește cadrul ținându-se de mână, în timp ce pe unul dintre regizorii mai în vârstă îl abandonează în fața casei după o sărutare prelungă. Dar lovitura de maestru este ultimul cadru al filmului - după ce Sunhi dispare din peisaj (după o succesiune de imagini perfect montate), cei trei bărbați, perfect sincronizați în mers și în gîndire, vizitează un palat, în timp ce o descriu pe Sunhi cu aceleași cuvinte: „ciudată”, „curajoasă”, „retrasă”, „dispare perioade lungi de timp” etc. Această descriere, total ambiguă și care amintește de un procedeu de agățat explicat în ”The Day He Arrives”, atestă o adâncă falie în comunicare, pe care personajele lui Hong nu reușesc să o traverseze, fiecare rămânând, până la urmă, un necunoscut pentru ceilalți.