The Social Network (SUA, 2010)

The Social Network

(SUA, 2010)

Regia: David Fincher

Cu: Jesse Eisenberg, Andrew Garfield, Justin Timberlake, Armie Hammer

Rating: 4/5

Am avut niscaiva probleme cu ultimele filme ale lui Fincher. Nu am apreciat ”Zodiac” precum mulți alți cinefili sau critici și, deși mi-a plăcut mai mult la a doua vizionare, tot îl consider un film foarte diluat, care nu reușește să transmită senzația de paranoia a personajului principal sau să fie cu adevărat un film despre amenințarea continuă și ineludabilă a maleficului. Cât despre ”...Benjamin Button”, mi-a plăcut destul cât să pot spune că este ”ok”, dar talentul lui Fincher nu a putut compensa un scenariu reciclat și răsuflat.

”The Social Network” - povestea site-ului facebook.com - este cel mai bun film al regizorului de la ”Fight Club” încoace. Este mai scurt decât precedentele două de mai sus și este redus la un aparent banal exercițiu de stil. Pe un scenariu ”bogat” scris de Aaron Sorkin, Fincher creează un film folosind un limbaj cinematografic simplu, dar pe care îl tratează ca pe un virtuoz: ”The Social Network” arată ca un film de acțiuni despre programatori care scriu coduri și despre depoziții în sălile de judecată. Fincher își permite o singură cadență, un singur moment de improvizație vizuală, în superba scenă a competiției de canotaj, după care revine la pacing-ul și stilul care cimentează din punct de vedere narativ filmul.

Asta nu înseamnă că a reununțat la anumite trademark-uri. Scena de început, de exemplu, a necesitat aproape 100 de duble. Efectele speciale sunt folosite în mod subtil, în acest caz pentru a-i permite unui singur actor să joace doi gemeni (frații Winklevoss). Iar în Sean Parker-ul interpretat de Timberlake, Fincher găsește o urmă din acea paranoia și manie care îi caracteriza personajele din celelalte filme (în afară de Benjamin Button, dar acolo miza era alta).

Nu în ultimul rând, trebuie amintită coloana sonoră (parțial) electronică, minimalistă semnată de Trent Raznor (”Se7en”, ”Lost Highway”) și Atticus Ross, o muzică pe care de-abia o simți, dar care pulsează ușor în contratimp cu desfășurarea rapidă a acțiunii. În scena concursului de canotaj, compozitorii ne oferă o versiune modificată electronic a temei din ”Peer Gynt” a lui Edvard Grieg, care mi-a amintit de manipulările pe care Wendel/Wendy Carlos le făcea muzicii lui Beethoven pentru ”A Clockwork Orange”.

S-ar mai putea spune multe, dar închei cu impresia pe care mi-a lăsat-o filmul: ”The Social Network” seamănă cu un film pe care Hitchcock l-ar fi făcut ca un moment de respiro între două filme psihologice și i-ar fi ieșit o capodoperă precum ”North by Northwest”. Păstrăm proporțiile, dar totuși...

Triptic Juraj Herz

Acum câteva luni, când am văzut The Cremator, nu știam nimic despre acest Juraj Herz. Am încercat să repar această greșeală, așa că în ultimele zile am văzut trei dintre filmele sale, ca să pot avea o părere mai informată despre acest regizor (ceho-)slovac. Acestea sunt cele trei filme, în ordinea în care le-am văzut:

Morgiana
(Cehoslovacia, 1972)

Cu: Iva Janzurová, Josef Abrhám, Nina Divísková

Rating: 3.5/5

După o nuvelă de Alexander Grin, este povestea a două surori (interpretate de aceeași actriță, senzaționala Iva Janzurová), care moștenesc averea tatălui lor decedat. Convinsă că sora ei stă în calea fericirii sale, Viktoria (cea brunetă) se hotărăște să o otrăvească pe Klara. Este filmat superb, în culori vii și se remarcă folosirea de efect, dar moderată, a obiectivelor cu unghi larg, în special cele care reprezintă punctul de vedere al pisicii Viktoriei, care dă și titlul filmului - Morgiana. Ca toată opera lui Herz, este un film de atmosferă mai degrabă decât o poveste filmată, dar parcă sunt folosite, până la urmă, câteva artificii stilistice mai puțin inspirate. Oricum, reușește să te țină cu sufletul la gură până la final, încât astfel de critici parcă nici nu contează.

Upír z Feratu
(Cehoslovacia, 1981)

În engleză: Ferat Vampire

Cu: Jirí Menzel, Dagmar Veskrnová, Jana Brezková

Rating: 2/5

Cel mai slab și cel mai puțin potrivit (din punct de vedere) tematic cu restul tripticului. Aici este vorba despre un medic care bănuiește că o mașină se curse funcționează cu cumbustibil biologic pe care îl preia direct de la șofer (adică sânge, deci este vorba de o mașină-vampir). Filmul are un ușor substrat anti-comercialism, care pare un pic forțat și dintre caracteristicile lui Herz păstrează parcă doar umorul negru. Totuși, este ocazia unică de a-l vedea pe marele regizor ceh Jirí Menzel într-un rol în care nu credeam că o să-l văd vreodată (deși pare o variațiune pe rolul său din ”The Cremator”). Singura secvență remarcabila a filmului este coșmarul protagonistului, în care acesta este efectiv vampirizat de automobilul în cauză. 

Panna a netvor
(Cehoslovacia, 1978)

În engleză: Beauty and the Beast / The Virgin and the Monster

Cu: Zdena Studenková, Vlastimil Harapes, Václav Voska

Rating: 4/5

Bazat pe basmul clasic ”Frumoasa și bestia”, Herz creează un film fantastic superb, din nou mai mult un film de atmosferă decât o relatare a poveștii bine-cunoscute. Bestia lui Herz este o creatură înaripată, acvilină (spre deosebire de mult mai mamifera încarnare a acesteia din filmului lui Cocteau). Această înfățișare este parcă mult mai înspăimântătoare și mult mai penetrantă în conștiința privitorului.

Este dificil să pui o etichetă pe opera lui Juraj Herz. Cu atât mai mult cu cât a lucrat sub supravegherea unui regim opresiv. Acesta reunește filmul fantastic cu filmul romantic și cel de groază, rezultatul fiind întotdeauna surprinzător, terifiant și fascinant. Prin îngemănarea basmului cu filmul horror, Herz se relevă drept un văr (nu foarte) îndepărtat al lui Terry Gilliam (dar și al lui Walt Disney, fiindcă lumea uită adesea că acele desene animate clasice nu duc lipsă de momente de teamă și teroare autentice, chiar dacă happy-end-ul nu lipsește niciodată).

Imaginile sale sunt (aproape) unice, seducătoare, aducând a picturi. Într-un interviu, Herz îl numește pe Gustav Klimt ca principală sursă de inspirație artistică. Acest lucru nu pare evident, dar coafura Viktoriei în ”Morgiana” sau modul în care două personaje (de obicei doi amanți) sunt filmați într-o îmbrățișare evocă imagini create de Klimt. Dacă nu este un maestru al povestirii, Herz știe însă să folosească cu măiestrie decorurile și muzica, iar important nu este atât de multe ce se spune, ci ce te face acest ceva să simți.

Recurent în opera lui Herz este motivul dublului, în multiple reîncarnări: surorile din ”Morgiana” interpretate de aceeași actriță, sora geamănă a unei șoferițe din ”Upír z Feratu” sau chiar copia mașinii-vampir din același film, chipul Juliei din ”Panna a netvor” reflectat în portretul mamei sale etc. Acestui motiv i se adaugă schizofrenia personajelor: Rudolf Hrusínský în ”The Cremator” poartă îndelungi conversații făcând abstracție de interlocutori, surorile din ”Morgiana” au halucinații (pe lângă că par să fie manifestări ale aceleași personalități), Bestia din ”Panna a netvor” este terorizat de o voce sâsâitoare care îl îndeamnă să o ucidă pe Julie și îl convinge că este un ticălos, iar șoferița din ”Upír z Feratu” trebuie să se dea drept sora sea geamănă, moartă în realitate la o vârstă fragedă.

Tôkaidô Yotsuya kaidan (Japonia, 1959)

Tôkaidô Yotsuya kaidan

(Japonia, 1959)

Regia: Nobuo Nakagawa

Cu: Shigeru Amachi, Noriko Kitazawa, Katsuko Wakasugi, Shuntarô Emi, Jun Ôtomo

Rating: 4/5

Iemon Tamiya, un tânăr samurai, cere mâna fetei pe care o iubește. Tatăl acestia îl refuză, motivând rangul inferior al tânărului. Simțindu-se insultat, Iemon îl omoară pe potențialul socru, împreună cu suita acestuia. Apoi, este convins de servitorul său perfid să dea vina pe altcineva și să se prefacă că pleacă în căutarea răzbunării. Peste câțiva ani însă, reglarea conturilor este uitată, iar Iemon este însurat cu fata dorită, dar sunt săraci, iar sentimentele samuraiului nu mai sunt de departe cele ce au fost la început. În schimb, i se oferă posibilitatea unei căsătorii mai avantajoase, așa că își otrăvește soția, o bate în cuie de o scândură și o scufundă într-un lac. 

Acestea sunt primele 50 de minute ale filmului, care dau dovadă de un extraordinar simț al gradării. Povestea este spusă prin intermediul imaginilor (în culori, predominând cadrele lungi, excepțional coregrafiate) și prin forța de sugestie perisajelor (abisuri, lanuri de grâu în vânt) și a decorurilor (geometria unică a locuințelor japoneze tradiționale). Pe toată durata acestei ample expozițiuni, avem sentimentul că urmează să se întîmple ceva neașteptat și privind înspre deznodămând cu anxietate...

Iar odată ce intrăm în ultima jumătate de oră, promisiunea este îndeplinită: soția moartă revine ca o fantomă care îi terorizează pe Iemon și pe servitorul său complice, totul aceelerându-se înspre finalul în care cei doi își vor primi răsplata. Efectele de machiaj și tricajele vizuale sunt excepționale în această ultimă parte a filmului, iar chiar dacă ritmul se schimbă un pic, este o mutare bine gândită și bine controlată de regizor, operator și - mai ales - de monteur.

Mai mult decât un simplu j-horror, ”Ghost Story of Yotsuya” se remarcă prin prestația excelentă a lui Shigeru Amachi în rolul principal, care creează o un personaj complex ,victimă a circumstanțelor, dar și a propriilor slăbiciuni, care nu pare niciodată în controlul propriului destin, iar încercările de a și-l schimba îi sunt prompt și nemilos taxate.

Kick-Ass (UK/SUA, 2010)

Kick-Ass

(UK/SUA, 2010)

Regia: Matthew Vaughn

Cu: Aaron Johnson, Mark Strong, Christopher Mintz-Plasse, Chloe Moretz, Nicolas Cage

Rating: 3/5

Dave (Aaron Johnson), un adolescent cu o viață absolut banală decide într-o zi să își confecționeze un costum și să devină „supererou”. Lucrurile nu merg foarte bine de la început, dar după ce își dovedește curajul (chiar dacă nu și talentul sau puterile) ajunge brusc o celebritate, deși - evident - adevărata identitate îi rămâne secretă. Nu durează însă mult până nu îl calcă pe nervi pe un traficant de droguri foarte influent (Mark Strong), iar viața îi este pusă în pericol. Din fericire, nu este singurul supererou din oraș: Big Daddy (Nicolas Cage), în viața reală un fost polițist dornic de răzbunare și fiica sa, Hit Girl (Chloe Moretz), de doar 11 ani, sunt the real thing, cu arme adevărate și pregătire serioasă.

Matthew Vaughn a făcut două filme interesante până să ajungă în lumea benzilor desenate. Debutul său a fost ”Layer Cake”, un thriller britanic post-Guy Ritchie cu Daniel Craig (și Marcel Iureș, într-un rol mai secundar). Acesta a fost urmat de un fantasy pe care îl privesc cu o oarecare indulgență (adică îmi place, deși e slăbuț) - ”Stardust”, după un roman de Neil Gaiman. ”Kick-Ass” pare să se inspire din ambele și să ducă lucrurile mai departe: din ”Layer Cake” ia apetitul pentru violență exagerată, iar din ”Stardust” povestea de dragoste și puterea imaginației. În plus, aduce estetica de tip bandă desenată, pe care o știe folosi inteligent: culorile costumelor, adesea în opoziție, slow-motion-urile sau tăieturile rapide care se aseamănă instantaneelor desenate din ”romanele grafice”, încadraturi și perspective inedite. Dintre toate adaptările de benzi desenate din ultimul timp, ”Kick-Ass” îngemănează cel mai bine vizualul cinematografului cu cel al benzilor desenate (nu vorbesc aici despre ”Sin City” sau ”300” care practic împrumută fiecare cadru din original, chestie care nu mă interesează absolut deloc).

Din păcate, deși filmul este mult mai violent și mai neplăcut decât te-ai aștepta și cu siguranță vrea să pară non-conformist, aleargă în același timp după prea mulți iepuri deodată. O poveste de dragoste subțire care populează mare parte din scenariu, eterna îzbândă a binelui împotriva răului, plus morala aferentă și finalul în care villain-ul supraviețuitor își reafirmă scopurile mârșave fac din ”Kick-Ass” un film convețional și nu justifică pretențiile de abordarea postmodernă a temei.

Și dacă tot suntem la convețional, Mark Strong e un actor bun și are charismă. Dar chiar trebuie să fie distribuit ca bad guy în serie în toate blockbusterele? ”Sherlock Holmes”, ”Robin Hood”, ”Kick-Ass”...? Enough already!

RO 2010 - Partea a 12-a: Eva

Eva

(România, 2009)

Regia: Adrian Popovici

Cu: Amy Beth Hayes, Vincent Regan, Michael Ironside, Patrick Bergin, Maia Morgenstern

Rating: 1/5

Wow! Are rost să explic despre ce este vorba? În mare, filmul este un fel de dramă/poveste de dragoste/telenovelă amputată, având ca fundal România de dinainte și în timpul Celui de-Al Doilea Război . Mondial. Este vorbin în engleză, cu actori britani în roluri principale și ceva români episodici, care vorbesc o engleză stricată, care pare câteodată să îi molipsească și pe vorbitorii nativi de engleză din acest film. Cum vorbesc actorii e o problemă, dar și mai mare problemă este jocul lor. Foarte puține scene le ies și niciuna nu arată a fi regizată.

Impresia pe care „Eva” o lasă este că realizatorii au pus cap la cap toate scenele pe care le-au filmat, omițând doar cele care dădeau sens poveștii. În vreo două locuri, parcă își amintesc că au uitat să zică ceva și atunci folosesc flash-back-uri inutile. Scenariul este varză, povestea nu este credibilă nici măcar o secundă, realitățile istorice sunt ignorate/necunoscute, iar replicile te zgârie pe urechi (în special excesul de voice-over afectatal eroinei). Cu excepția interpretei din rolul titular, Amy Beth Hayes, care măcar arată bine, restul actorilor sunt sub-mediocri, dar partenerul ei, Vincent Regan, este absolut groaznic.

Având pretenția de a fi filmat hollywood-ian, filmul arată șters, decolorat, și nu ca în ”Saving Private Ryan” (unde se încerca simularea inregistrărilor de arhivă), ci pur și simplu fad. Nu există nicio logică pentru când sunt folosite traveling-urile, când camera este fixă și când se filmează din mână - totul pare deci ad-hoc. A, da, și mai este muzica originală (?), oribil de fals-sentimentalistă, care îți urlă ce trebuie să simți, dacă altfel nu îți poți da seama. 

Mai e ceva? Probabil că da, dar m-am săturat...

Anim'est 2010, ediția de Cluj - Ziua a 3-a

Competiția de Film Românesc

Cele 14 scurt-metraje made in Romania sunt un mix hetergoen, nu numai din punct de vedere al tehnicilor folosite, al stilului sau al tematicilor, dar și în ceea ce privește limba vorbită (cele mai multe sunt mute, câtea sunt în română, câteva sunt realizate de unguri în maghiară, altele au narațiune în engleză, iar unul este făcut de un ungur în engleză...) Există o predilecție pentru non-story, pentru fantastic și pentru absurd, iar tehnicile folosite variază de la 2D (tradițional și computerizat), la 3D, la stop-motion și tot felul de combinații dintre acestea. Voi trece acum în revistă, cu emfază pe cele care mi-au plăcut cel mai mult:

Al nouălea limb / The Ninth Limbo (regia: Ciprian Chivari, 2010)

Un filmuleț cu estetică de joc video, care redă primele minute ale unui soldat în viața de dincolo.

Black Fantastic (regia Călin Pop, 2010)

Nu l-am înțeles prea bine... Un microcosmos în care gravitează două animăluțe extraterestre verzi și un elefănțel (?) roz.

Grand Café (regia Bogdan Mihăilescu, 2010)

Cred că preferatul meu dintre filmele prezentat, ”Grand Café” este inspirat de povestea adevărată a lui Charles-Émile Reynaud, pionier al animației și al tehnicilor care precedau cinematografia, a cărui declin și faliment a fost provocat chiar de apariția acesteia din urmă. Având ca fundal un Paris alb-negru,schițat, scurt-metrajul lui Bogdan Mihăilescu recreează câteva dintre creațiile lui Reynaud, dar și primele pelicule ale fraților Lumière. Un film emoționant despre zorii filmului și animației.

How to Deal with Nonsense (regia Veronica Solomon, 2010)

Non-sens, întradevăr, dar viu și amuzant, lăsând impresia că este realizat într-un singur cadru ascendent, care urcă de pe fundul unei mări până deasupra norilor.

http://communism2010.com (regia Dénes Sántha, Damó Zsolt, 2010)

Ultra-scurt hilar care aseamănă comunismul cu un virus computerizat de care nu mai poți scăpa.

Indienii secui / Szekler Indians (regia Zoltán Balázs, Annamária Kopacz, 2010)

Foarte interesantă abordare, în stil mockumentar, în care un bărbat într-un bar vorbește despre secui de ca și cum ar fi un trib de indieni, cu credințe și obiceiuri bizare, în timp ce alți secui sunt prezentați derulîndu-și activitățile cotidiene. Desene tradiționale, foarte bine montat.

Legacy / Moştenire (regia Valeriu Căliman, 2010)

Bărbatul cu Coasa dă ortul popii (i know...), iar fiul său îi succede. Am râs absolut în continuu pentru cele câteva minute cât a durat.

Mad World (regia Andreia Dobrota, 2010)

Stop-motion, cu un pic de substrat pacifist/moralist. Impresionează modurile în care se reasamblează bucățile de argilă și ”reorganizarea” unor tablouri celebre, precum ”Guernica” lui Picasso sau o ”Compoziție” de-a lui Mondrian. Stilul liber, în care se fuge de la o reprezentare la alta, amintește de diferite videoclipuri, dar și de animații timpurii ca ”Fantasmagorie”, de Émile Cohl.

Make Love, Not Sex (regia Tamás Szőcs, 2010)

Împrumutând texte din diferite filosofii, la sfârșit lasă impresia unei glume binevoitoare.

Mátyás, Mátyás / Mathias, Mathias (regia Cecilia Felméri, 2010)

Piesa de rezistență a selecției și câștigător al Competiției de Film Românesc de anul acesta. În esență, este un documentar animat, în care realizatorii au întrebat mai mulți locuitori ai Clujului (maghiari) ce știu despre Matei Corvin, aceștia fiind ulterior animați. Recomandare nu numai datorită premisei excelente sau realizării impecabile (sunt simulate mișcării ale aparatului de filmat specifice documentarului, chiar destul de bine), dar și datorită fundalului clujean, în care statuia lui Matei Corvin nu este înconjurată de schele. Realizatorii și producătorii filmului au fost prezenți în sală și au vorbit la sfârșit, printre altele și despre necesitatea unui fond de film regional la cluj.

 

„Mátyás, Mátyás”

Obiceiuri proaste / Bad Habits (regia Oana Cătălina Gheorghiu, 2009)

Un fierar este afectat de absența războaielor. Nu mai are pentru cine face arme, așa că se inspiră din natură și creează animale metalice uriașe. Dar când design-ul unui vultur îl inspiră, în transformă într-un avion, apoi într-o aeronavă militară agresivă. Obicei prost, indeed. 2D și 3D computerizat, foarte bine realizat.

Soare răsare / Sunshine (regia Oana Nechifor, 2010)

Ca și ”Mad World”, seamănă cu unui flux al conștiinței. Animație tradițioanlă liberă, în care forme geometrice, animale și oameni se opun animației care îi creează însăși. Un filmuleț pe care mi-aș dori să-l revăd.

The Sprout (regia Gabriela Popov, 2010)

Unui răsad i se narează viața din off, în engleză. Altă animație (aparent) simplă, în alb-negru, scurtă, cu un final frumos: ultima replică este viața e suferință și moartea aduce iertarea, iar cadrul prezintă mugurele ieșit din răsad pe funalul unei luni impresionante.

Vara 99 Mega-Hits / Summer Hits 99 (regia Alina Manolache, Liviu Bărbulescu, 2010)

Călătorie nostalgică în anul 1999, finalul unui deceniu de tranziție, din care ne amintim (se pare) oracolele de la școală, desenele cu cretă de la 1 iunie, muzica celor de la Genius și golul lui Dan Petrescu din meciul cu Anglia. Singura proiecție care a scârțâit, transferul digital al animației tradiționale (sau cel puțin cred că era tradițională) nefiind prea reușit.

Anim'est 2010, ediția de Cluj - Ziua a 2-a

L'illusionniste

(UK/Franța, 2010)

Regia: Sylvain Chomet

Voci: Jean-Claude Donda, Edith Rankin

Rating: 4/5

După un scenariu de Jacques Tati (pe care acesta nu l-a transpus pe ecran), realizatorul ”Tripletelor din Belleville” realizează un film emoționant despre un iluzionist fără succes, care are numele adevărat și înfățișarea marelui comic francez - Tatischeff. După un scurt angajament într-o insulă la nordul Scoției, o fată pe care ”magia” lui Tatisheff o lasă cu gura căscată se ia după el până la Glasgow, unde aceștia vor locui câteva luni, până când iluzionistul va abandona lumea spectacolului.

Filmul seamănă mai mult cu ”Tripletele din Belleville” decât cu filmele lui Tati. Nu are exuberanța unor scene din animația precedentă a lui Chomet, dar nici satira sau gagurile absurde ale unui ”Mon Oncle”, de exemplu. Tematica este mult mai intimă și se pare că aceasta a fost intenția originală a lui Tati, dar și motivul pentru care el nu a făcut „Iluzionistul”. În plus, filmul este încărcat cu un aer de nostalgie pentru epoca spectacolelor de cabaret, a teatrelor de varietăți și este plasat într-un trecut indecis, la apusul acestei epoci. În felul acesta, ”L'illusionniste” este pentru opera lui Tati ceea ce ”Limelight” este pentru Chaplin.

Totuși, această versiune animată a lui Tati are farmecul ei: Glasgow-ul animat este superb, arhitectura și geometria orașului fiind parte componentă a poveștii. Spectacolul străzii, cu lumini și culori vii este în aceeași măsură o parte a poveștii pe cât este povestea iluzionistului și a „fiicei” sale adoptive.

Anim'est 2010, ediția de Cluj - Ziua 1

Weekend-ul acesta are loc la Cluj o retrospectivă a festivalului de film de animație Anim'est, care a avut loc între 8-14 octombrie la București. Programul este suculent, dar cred că nu o să apuc să prind decât câteva proiecții. Piesa de rezitență este ”L’illusionniste”, mâine, de la 20:00, la Cinema Victoria. Deocamdată, o încalzire ușoară:

Ének a csodaszarvasról

(Ungaria, 2002)

Regia: Marcell Jankovics

Rating: 3/5

„Cântecul cerbului fermecat” este opera unui veteran animator meghiar, Marcell Jankovics, care își propune să pună în imagini povestea formării poporului maghiar, de la legende de pe vremea totem-urilor și a zeităților zoomorfe (de unde și cerbul din titlu), până la domnia creștinantă a lui Geza (tatăl lui Istvan I). Pe parcursul poveștii, se alternează între o animație mai statică, picturală, care evocă realitatea și una mult mai stilizată, care evocă legendele. Îmi este greu să pun o etichetă pe aceasta din urmă, dar este o combinație între artă medievală, artă orientală, picturi naive și chiar elemente ale unor culturi mai indepărtate, precum  cea a amerindienilor. Nu cred că această tehnică funcționează tot timpul cum trebuie, dar impresionează morphing-ul folosit repetat, pentru diferite creaturi care se transformă în oameni sau în alte vietăți, obeicte sau constelații.

Narativ, filmului îi lipsește coeziunea. Încă nu sunt sigur că știu ce au vrut să trasmită realizatorii, dar nu mi se pare abordarea potrivită pentru o poveste care se vrea educațională. Legendele originii sunt puerile și lungite (cu ajutorul unor cântece destul de leșinate), iar frânturile de istorie care urmează par alese la nimereală, pe unele se insistă fără rost, astfel că sunt destule momente în care acțiunea nu evoluază și filmul parcă se oprește în loc. Până la urmă, este salvat totuși de animație, care surprinde prin gama bogată de culori aleasă și prin dinamismul pe care îl impune în cazul secvențelor fantastice și prin frumusețea peisajelor redate în secvențele de animație mai tradițională.

Top 10 Alfred Hitchcock

Acesta este cel mai ”dureros” top pe care l-am făcut vreodată. A trebuit efectiv să tai în carne vie, din aproximativ 40 de filme, până am ajuns la o listă decentă (dar în niciun caz definitivă) de 10 filme. Sigur, puteam să extind lista la 15, 20 sau chiar 25 de filme, dar atunci ricam să includ prea multe filme care nu stau pe aceeași treaptă cu cele de pe primele 4-5 locuri, dar și așa ar fi fost o listă extraordinară. Mă mai strezează faptul că nu am văzut câteva dintre filme lui și că pe unele le-am văzut doar o dată, în timp pe altele le-am văzut și de 5-6 ori, iar filmele văzute mai recent par să-mi placă mai mult decât cele văzute mai prin liceu,... deci nu poate să existe niciun fel de obiectivitate. Dar măcar e un top ”personal” și nu pot să sper la mai mult, oricum:

1. Vertigo 
Un film greu de clasat, pentru că este unic. Tristan și Isolda, Pygamalion și Freud își dau întâlnire în treatrul suspansului hitchcock-ian, într-o peliculă de înaltă măiestrie formală, care contorsionează universul privitorului după cel propriu: necruțător, rece, în care nu-ți poți exprima decât vinovăția și impotența.

2. Psycho
Am ezitat dacă să nu îl retrogradez vreo 2-3 poziții, fiindcă există acea scenă de la sfârșit în caretotul este explicat frumușel, pentru toată lumea. Dar acel discurs este un set-up pentru un final extraordinar, iar în rest filmul este pur și simplu perfect. 

3. North by Northwest
Lăsând psihologia  la o parte, Hitchcock duce la apogeu tema omului nevinovat urmărit de poliție, dar și de răufăcători (inițiat odată cu ”The 39 Steps”), piperat cu MacGuffin-uri, o femeie fatală și cele mai impresionante set pieces puse în scenă vreodată. 

4. Lifeboat
Filmul cu naufragiați plutind fără scop pe o barcă în mijlocul oceanului creează un microcosmos al tuturor dramelor umane, fără să fie deloc teatral, ci din contră, vizual este fascinant și inovator.

5. Rear Window
Un alt film cu o singură locație, din care un James Stewart accidentat își urmărește vecinii din alte apartamente, în timp ce noi îl urmărim pe el... Oare ce vrea Hitchcock să ne spună? 

6. Rebecca
Singurul film de Hitchcock care a luat Oscar-ul pentru cel mai bun film este o dramă plină de suspans și subînțelesuri, bazată pe romanul omonim al lui Daphne du Maurier.

7. The Lady Vanishes
Fascinația lui Hitchcock pentru trenuri este bine documentată. Iar câteodată pare că acest thriller imersiv cu spioni și laitmotive muzicale este mai mult un pretext pentru o călătorie cu trenul.

8. The Birds
Fascinația mea pentru „Păsările” provine din faptul că un film impecabil făcut, fără pretenții, poate să spună - indirect, dar voluntar - mai multe despre cinema decât oricare altul. Și, în plus, e chiar creepy.

9. Spellbound
Plasându-se de această dată chiar în lumea psihologilor, Hithcock investighează instinctul criminal, trasnferul de vinovăție și identitate și, cu ajutorul lui Salvador Dali, visele!

10. Notorious
Un film care nu mi-a plăcut așa mult la început, dar numit de Truffaut „Hitchcock-ul chintesențial” pornește după teme și tehnici deja specifice lui Hitchcock și, ca atât de multe filme din această listă, te fascinează fără să știe prea bine de ce. Ei bine, răspunsul este: pentru că este foarte bine regizat.

Vreau să transmit, pe această cale, sincere regrete următoarelor: ”The Lodger”, ”Rope”, ”Strangers on a Train”, ”Dial M for Murder”, ”The Wrong Man”, ”Blackmail”, ”Jamaica Inn”, ”Under Capricorn”, ”The 39 Steps”, ”The Man Who Knew Too Much” (ambele!) etc.

The Other Guys (SUA, 2010)

The Other Guys

(SUA, 2010)

Regia: Adam McKay

Cu: Will Ferrell, Mark Wahlberg, Michael Keaton, Steve Coogan, Samuel L. Jackson, Eva Mendes.

Rating: 3/5

Doi polițiști „de rezervă”, unul dintre ei un contabil mulțumit de poziția sa, (Ferrell) celălalt un foarte frustrat și ambițios om de acțiune (Wahlberg), se implică - în ciua piedicilor și avertismentelor - în rezolvarea unui caz de deturnare de fonduri de pe Wall Street. Umorul mizează în principal pe diferențele dintre realitatea vieții polițiștilor și clișeele filmelor de acțiune, reprezentate de superpolițiști cu viață scurtă din prima parte a filmului, interpretați de Samuel L. Jackson și The Rock. La acestea se adaugă și umorul tipic, absurd al filmelor cu Will Ferrell, prezența lui Steve Coogan și interpretările neașteptate (dar excelente!) ale lui Mark Wahlberg și Michael Keaton. 

”The Other Guys” este al patrulea lungmetraj al regizorului Adam McKay cu Will Ferrell în rolul principal și se încadrează perfect în seria de pastișe pe care aceștia au lansat-o începând cu ”Anchorman”. Pornind de la deconstrucția genului polițist, în care polițiștii nu sunt preocupați de pagubele materiale ale intervențiilor lor, iar personajele negative sunt teroriști sau traficanți de droguri, ”The Other Guys” pune în rolurile principale două personaje atipice, care se confruntă cu răufăcători neobișnuiți (borfași de pe Wall Street). Sigur, filmul are toate împușcăturile și exploziile de care are nevoie un film de acțiune, iar în final devine o comedie de acțiune simplă. Dar, spre deosebire de alți comentatori, mie această transformare mi s-a părut inevitabilă (ceea ce nu înseamnă neapărat că ar fi un lucru bun sau rău), iar gradarea cu care s-a făcut trecerea de la parodie cu accente absurde spre un buddy-cops movie à la ”Leathal Weapon” mi s-a părut destul de reușită: pe măsură ce gag-urile devin mai rare, scenele de acțiune câștigă teren, iar personajele trec prin niscaiva schimbări, destule cât să nu fie repetitive.

RO 2010 - Partea a 11-a: Morgen

Morgen

(România/Ungaria/Franța, 2010)

Regia: Marian Crișan

Cu: András Hatházi, Yilmaz Yalcin, Elvira Rimbu, Dorin C. Zachei

Rating: 3/5

Ca regizor, Marian Crișan este cunoscut pentru scurtmetrajul său „Megatron”, câștigător al unui mic Palme d'Or la Cannes în 2008. Debutul său în lungmetraj își plasează acțiunea în Salonta (localitate de graniță din județul Bihor), unde un paznic la un supermarket se trezește pe cap cu un turc care vrea să treacă granița ilegal pentru a ajunge într-un final în Germania. Evident, cei doi nu înțeleg ce vorbesc, dar SE înțeleg unul pe celălalt, de unde și miza acestei povești.

Nu, „Morgen” nu este un film excepțional. Dar propovăduiește idealul granițelor desființate și este o oglindă a Europei integrate și neintegrate. Cea mai genială decizie (probabil a realizatorilor) a fost de a nu subtitra dialogul turcului. Astfel, spectatorul se identifică cu personajul principal, care altfel ar fi mai greu accesibil și nu neapărat simpatic (nu zic ca nu este un personaj reușit, dar este portretul unui om dificil).

Din punct de vedere stilistic, „Morgen” respectă regula o scenă - un cadru, este filmat din mână și imaginea este mult mai tremurată decât în cele mai recente filme românești. Mai neplăcut este că ea tremură mai tare în unele scene decât în altele, fără să existe neapărat o justificare logică/narativă/stilistică, doar poziția cameramanului pare a fi mai dificilă. Problema cu planurile-secvență lungi este că în multe dintre ele nu se întâmplă prea multe. Există și momente mai reușite, precum prima întâlnire a lui Nelu cu turcul. În acest cadru , acțiunea se desfășoară pe trei planuri: în cel mai apropiat, Nelu pescuiește lângă o baltă, mai în depărtare turcul se ascunde în spatele unui pod de mașina poliției de frontieră, care traversează lent cadrul în planul cel mai îndepărtat. Există o excepție de la această regulă, un cadru inserat în mijlocul altui cadru, care prezintă o imagine printr-un obiectiv infraroșu, o concesie interesantă și unică în filmul românesc, care lasă totuși impresia de nucă în perete.

Așadar, „Morgen” nu este un film genial. Dar nu am simțit greutatea celor 100 de minute de proiecție, iar povestea m-a atras. Mai notez că nici actorilor nu le reușesc prea bine toate scenele (mai ales cele bogate în conversație), dar plusează la capitolele autenticitatea limbajului, a accentelor și naturalețea mișcărilor, care sunt cele mai dificil de reprodus.

Man of the West (SUA, 1958)

Man of the West

(SUA, 1958)

Regia: Anthony Mann

Cu: Gary Cooper, Julie London, Lee J. Cobb, Jack Lord

Rating: 3/5

Încă de la începuturi, western-ul a fost un teren ideal pentru inovații formale și un teatru alegoric în care sunt puse în scenă frământări existențiale, prin filmarea spațiilor largi nelocuite și prin examinarea relațiilor dintre oameni (familii dezbinate, eroi solitari, vecini care locuiesc la kilometri depărtare, șerifi, nelegiuți, minorități...) și a imensei „zonei gri” morale dintre bine și rău. În cele mai bune momente ale sale, ”Man of the West” aduce toate acestea în discuție. Alteori, este un show ieftin, întunecat (adică prost luminat și filmat), în care actorii exagerează fără nici un sens de ghidare regizorală.

Western-urile lui Anthony Mann sunt unice în felul lor. Păstrând elementele unei tradiții a genului (veche de la începuturile cinematografului), Mann aduce inovații în creionarea unor (anti-)eroi cinici, care par să facă lucrurile bune din pur egoism și nu sunt deloc fericiți că îi ajută pe ceilalți. Cu James Stewart în rolul principal, în filme precum ”The Man from Laramie” sau ”Winchester '73”, viziunea regizorală își atinge scopurile. În cazul lui ”Man of the West”, însă, lucrurile nu merg atât de bine.

Gary Cooper joacă rolul lui Link Jones, un criminal reformat, care este forțat să se alieze din nou cu fosta lui gașcă, condusă de „Unchiul” Dock Tobin (Lee J. Cobb), pentru a-și salva propria piele și pe cea a însoțitoarei sale, cântăreața Billie Ellis (Julie London). Evident, titlul filmul nu spune nimic, dar sincer, nu se poate nega că personajul lui Cooper este un om din vest (dar Omul Vestului implică o nuanță pe care filmul nu o merită).

Mann sparge câteva tabu-uri cu acest film. Scene precum cea în care nelegiuții o forțează pe Billie să se dezbrace sau confruntarea dintre Link și  sunt șocante și poate destul de dure pentru epoca în care au fost făcute, dar, sincer, nu m-a impresionat realizarea lor. În schimb, finalul în care Link îi înfruntă pe mai mulți membrii ai fostei sale găști într-un oraș-fantomă este extraordinară din toate punctele de vedere: suspansul, unghiurile de filmare, montajul, încadraturile (în special scena în care Link este căzut pe verandă rănit la umăr, iar Claude, „vărul său”, este sub aceasta, rănit la picior, în același cadru, care arată ca un split-screen). 

Personajul creat de Gary Cooper se înscrie în lista personajelor din western-urile lui Mann. Dur, dar principial, el pare să fie mai atașat de foștii săi camarazi decât de restul oamenilor, pe care filmul îi prezintă ca lași, ratați și banali. Tâlharul Cooper este, în schimb, larger than life, chiar dacă se vede clar că regretă faptul că trebuie să îi elimine, unul după celălalt, pe cei alături de care a copilărit și și-a trăit cea mai mare parte din viață. El este, de fapt, la fel ca ei, dar își impune schimbarea din dorința de a avea o viață liniștită. Din acest punct de vedere, felul în care acțiune decurge lasă un pic semne de întrebare... Link nu vrea să îi ucidă, spunând că va dovedi astfel că este la fel ca ei, dar ajunge să îi ucidă pe toți și va fi chiar satisfăcut de cum au ieșit lucrurile.

La vremea premierei filmului, acesta a fost criticat pentru faptul că Gary Cooper era mult prea în vârstă pentru rol, în timp ce Lee J. Cobb, interpretul „unchiului” său, era cu vreo 10 ani mai tânăr. Deși discrepanța este evidentă, iar faptul că Billie se îndrăgostește de Link este ridicol, eu nu aș critica filmul din acest motiv. Nu mă deranjează atât vârsta actorilor, dacă interpretarea este bună. Nu l-aș critica niciodată pe Laurence Olivier că l-a jucat pe Hamlet la 40 de ani, de exemplu. În cazul lui Gary Cooper, pe care nu îl consider un actor excepțional, prestația lui din ”Man of the West” este mai mult decât satisfăcătoare. În scenele de la începutul filmului, în care vedem reacțiile sale la prima întâlnire cu un tren, este foarte bun și, în general, pare să își înțeleagă bine personajul. Eventualele defecte survin mai degrabă din cauza scenariului slab (sau, mă rog, unii ar zice că de fapt este cultivat un fel de minimalism, o reducere la esențial a genului) și aparentei lipse de decizie regizorală. Lucrurile sunt un pic mai grave în cazul lui Cobb, care este lăsat să-și joace rolul foarte liber, gesturile sale fiind exagerate iar replicile aproape neinteligibile.

Helen (UK/Irlanda, 2008) + Joy (UK, 2008)

Helen

(UK/Irlanda, 2008)

Regia: Joe Lawlor, Christine Malloy

Cu: Annie Townsend, Sandie Malia, Dennis Jobling

Rating: 3.5/5

Multe debuturi în lung-metraj au fost, inițial, scurtmetraje. ”Jour de fête” al lui Jacques Tati a fost mai întâi ”L'école des facteurs”, iar ”Stranger than Paradise” al lui Jarmusch derivă dintr-un scurt cu același titlu. Debutul irlandezilor Lawlor și Malloy, ”Helen”, a fost precedat de scurtmetrajul ”Joy”, care însă a fost filmat în același timp și cele două pelicule mai degrabă se completează reciproc. În ”Joy”, o polițistă ne spune că urmează să vedem reconstituirea ultimilor pași cunoscuți ai unei tinere, Joy, care a dispărut cu câteva zile în urme. După care, în slow-motion, si doar în 4 sau 5 cadre care durează în total vreo 8 minute, o vedem pe sosia lui Joy traversând un parc și intrând într-o pădure, în timp ce polițista, după ce a explicat faptele, livrează un foarte liric monolog din off, care sugerează destinul dispărutei, mai mult din perspectiva autorilor (sau a universului) decât din cea a autorităților.

În ”Helen”, personajul principal este interpreta lui Joy din reconstituire, Helen. Aceasta este orfană și a avut o viață foarte diferită de a lui Joy, care provine dintr-o familie ușor privilegiată. Helen încearcă să-și substituie vieții sale cea pe care și-o imaginează că a avut-o Joy, iar filmul devine, de fapt, o aventură (în sensul antinionian al cuvântului) prin care Helen începe să se cunoască mai bine pe sine. Nu este un mare spoiler

faptul că dispariția nu este rezolvată.

Deci da, ”Helen” este ca un film de Antonioni ușor mai New Age, dar realizatorii își atestă un stil propriu: cadre lungi, monologuri din off și o atentă preocupare pentru culori (pardesiul galben, frunzele veștejite ale toamnei, rochiile roșii ale cameristelor...) Annie Townsend este o alegeră perfectă pentru rolul principal, iar alături de restul interpreților (în general, amatori) aduce un strop de realism și autenticitate peliculei. 

Chiar dacă este mai mult decât atât, ”Helen” anticipează - sper - succesul unor adevărate talente și este un exemplu perfect de ce este capabil cinematografia cu adevărat independentă.

Les lèvres rouges aka Daughters of Darkness (Belgia/Franța/Germania de Vest, 1971)

Les lèvres rouges aka Daughters of Darkness

(Belgia/Franța/Germania de Vest, 1971)

Regia: Harry Kümel

Cu: Delphine Seyrig, John Karlen, Danielle Ouimet, Andrea Rau

Rating: 3.5/5

În acest horror baroc, însângerata contesă Elisabeta Bathory a supraviețuit timp de secole, păstrându-și frumusețea cu ajutorul sângelui tinerelor fete pe care le seduce sau le ucide. Ajusă la un hotel în Ostend (Belgia), care pare să fie aflat la capătul lumii, lângă malul care, la reflux, arată ca un deșert, întâlnește un cuplu aflat în luna de miere. 

Filmul mă atrage din mai multe motive. În primul rând, Delphine Seyrig este o actriță extraordinară, care a jucat în multe filme care îmi plac (printre care „Anult recut la Marienbad” și alte Resnais-uri). În „Les lèvres rouges” este o prezență enigmatică, atrăgătoare, coruptivă, posesoarea unei voci răgușite, dar melodioase, care cucerește instantaneu. Apoi, în general mă atrag thriller-urile supranaturale piperate cu un erotism mai mult sau mai puțin înfrânat. Aici, avem din plin, cu toate că unele secvențe de violență împotriva femeilor subminează filmul, iar unele imagini cam forțate cad în ridicol (precum imaginea christică a lui John Karlen mort, în timp ce contesa și tânara lui soție îi sug sângele din ambele încheieturi ”stigmatizate”).

Dar să nu insistăm asupra neajunsurilor. În momentele sale cele mai bune, „Les lèvres rouges” este un film foarte antrenant. Distribuția redusă (doar 8 actori!) nu face decât să crească intensitatea scenelor și este fascinant să urmărești schimbarea raporturilor de forțe dintre personaje pe parcursul poveștii. Sigur, numai Seyrig joacă cu adevărat bine, dar și restul actorilor sunt bine aleși și înving obstacolul imbii (filmul este vorbit în engleză, deși distribuția este foarte europeană/continentală). Acțiunea este bine gradată, iar cele câteva „sperieturi” sunt bine plasate și resuscitează atenția privitorului.

În varianta sa completă, ”Daughters of Darkness”/„Les lèvres rouges” este un film despre dorință și sexualitate reprimată. Aparatul de filmat folosește interioarele hotelului pentru a accentua trăirile protagoniștilor, iar colorile (vii, puternice, contrastante) sunt extraordinare. Se mai remarcă garderoba lui Seyrig, care pare să reflecte intențiile  și emoțiile personajelor (în special rochia sclipitoare din poza de mai sus). Avem aici un film care este foarte plăcut de urmărit, care te menține încleștat, dar cu oarecare rezerve pentru stângăcia sau puerilitatea unor momente absolut izolate.

The Countess (Franța/Germania, 2009)

The Countess

(Franța/Germania, 2009)

Regia: Julie Delpy

Cu: Julie Delpy, William Hurt, Daniel Brühl, Anamaria Marinca

Rating: 2.5/5

Acesta va fi un articol scurt, din cel puțin trei motive: 1. am văzut filmul acum un an jumate, deci nu îmi este deloc proaspăt în minte; 2. nu scriu despre el decât pentru că are premiera în România zilele acestea și 3. e un set-up bun pentru următorul meu articol, despre „Les lèvres rouges” al lui Harry Kümel. 

Filmul lui Delpy asamblează o distribuție internațională (și este vorbit în engleză) pentru a spune povestea contesei Elisabeta Bathory, rămasă în istorie datorită celor 300 de fecioare estimate pe care le-a omorât pentru a se scălda în sângele lor, convinsă fiind că aceste practici vampirești îi vor da tinerețe veșnică. Bineînțeles, toate ar putea fi zvonuri care să denigreze o persoană și așa labilă psihic, deci din start un păcat al filmului este faptul că prezintă o poveste lugubră, pentru ca în final să își demonstreze neîncrederea în ceea ce s-a prezentat (iar execuția este destul de stângace).

Sigur, este admirabil că filmul atacă problema din perspectiva istorică. Însă Delpy nu este o regizoare destul de talentată sau experimentată ca să spună o astfel de poveste fără să piardă interesul publicului sau să cadă în ridicol. Decorurile însele par să o deranjeze pe regizoare, iar pe măsură ce filmul evoluază ea găsește soluții din ce în ce mai neinspirate de a filma în îngustele odăi ale castelului Bathory. Însă Delpy este o actriță destul de bună și, măcar din acest punct de vedere, aduce un plus filmului, reușind să creeze un personaj complex, o femeie puternică, dar paranoică, vanitoasăși lipsită de scrupule. Restul distribuție face față cu brio, în frunte cu Daniel Brühl și Anamaria Marinca, mai puțin William Hurt.

Herostratus (UK, 1967)

Herostratus

(UK, 1967)

Regia: Don Levy

Cu: Michael Gothard, Gabriella Licudi, Peter Stephens, Mona Chin, Helen Mirren

Rating: 4/5

Herostrat(us) a ajuns faimos pentru că a vrut să fie: în 356 î.Chr., el a dat foc templului Artemisei din Efes (una dintre cele șapte minuni ale lumii antice!) cu simplul scop de a deveni celebru și ca numele să-i rămâne în istorie. Pedeapsa lui a fost execuția, dar nimeni nu ar fi avut voie să-i pronunțe numele, tocmai pentru ca el să nu rămâne în istorie (noroc cu ceva cronicari mai neobedienți). În filmul lui Don Levy, personajul principal este Max, un tânăr care dorește să-și transforme suicidul într-un spectacol și cere ajutorul unui disprețuitor magnat al industriei publicitare. Filmul dă dovadă e un plus de inteligență prin numele angajatei duplicitare a magnatului, de care Max face prostia să se îndrăgostească. Aceasta se numește Clio, care în mitologia greacă este muza intorie, iar „Clio” (according to Wikipedia) s-ar traduce prin „a face celebru”.

”Herostratus” este un film experimental, specific pentru cinematografia underground a Marii Britanii de la acea vreme. Inlânțuirea imaginilor se face după o logică a absurdului. Există insert-uri fotografice (duble-expuneri sau neclare, în mișcare) sau chiar animate (o superbă secvență care pare scoasă dintr-un Monty Python.. doar că Monty Python încă nu exista). Truman, Churchill, Ginsberg și Hitler apar, printre alții, în imagini de arhivă. Iar imagini dintr-un abator în care vite sunt sfârtecate și o misterioasă femeie îmbrăcată în negru care pare să-l urmărească pe Max (măcar în închipuirea acestuia) sunt leitmotive care revin de mai multe ori pe parcursul filmului. A doua jumătate a peliculei se petrece aproape în întregime într-un spațiu minimalist și abstractizat, un fel de studio întunecat în care se află dour patul lui Max. Scenele care se petrec aici au un straniu aspect de spectacol teatral live, dar încadraturile și mișcările personajelor nu pot fi redate mai bine decât prin intermediul aparatului de filmat. Secvența finală are loc pe acoperișul de pe care Max intenționează să se arunce și este un adevărat climax, plin de suspans, neliniștitor și acrofobic. ”Herostratus” este, în adâncul său, un comentariu politic și social, dar fluxul în care sunt curprinse imaginile care se succed cu frenezie, dar și pauzele dintre aceste torente sunt dovada unui mare talent în stăpânirea imaginii și tehnicilor cinematografice.

Da, filmul are și defectele lui, cu siguranță. Nu este o capodoperă, dar nu cred că există cinefil adevărat care să nu vibreze la calitățile sale subversive. Nu vorbesc aici în sens politic, ci strict subminarea convențiilor cinematografice. De asemenea, ”Herostratus” nu este ”A Clockwork Orange”, deși se poate ca al doilea să datoreze ceva primului. Există similitudini între cele două filme, dar a trebuit să mă gândesc mai mult la ce anume face diferența între ele . Cum nu facem aici critica „Portocalei mecanice” Să spunem doar că filmul lui Kubrick, în ciuda ireverenței, îmi pare o construcție mai organizată, mai riguroasă și cu o conștiință cinematografică superioară. Dar recomand ambele filme în aceeași măsură, iar ”Herostratus” este un film pe care îmi doresc să îl revăd la un moment dat și să îi dau cu adevărat de capăt.

--------------------------

Ca o notă separată, debutul lui Helen Mirren este în acest film, în rolul unei actrițe/model într-o reclamă la mănuși de cauciuc. Momentul este sexy, anarhic și teribil de amuzant.

Comedy Cluj 2010 - Aftermath

Câteva cugetări și impresii la finalul celei de-a doua ediții a Festivalul Internațional de Film de Comedie ”Comedy Cluj”. Cu bune și rele...

- doar simplul fapt că un astfel de festival a atins a doua ediție este de ajuns să considerăm rezultatul pozitiv.

- în ciuda unei selecții destul de slabe în secțiunea Competiție, festivalul oferă totuși diversitate: între filmul din Bhutan, comediile mute ale lui Buster Keaton, filmele lui Geo Saizescu sau fascinantul „La nuit fantastique”, avem de unde alege.

- în aceeași temă, mi-ar plăcea să existe mai multe filme vechi (a se citi: „comedii clasice care chiar sunt amuzante”), grupate în cicluri mai... complete. Două filme și câeva scurtmetraje nu ajung pentru geniul lui Buster Keaton. Dar o filmografie completă ar fi - poate - cam greu de realizat.

- multe filme sunt proiectate „digital” (adică un DVD sau un BluRay cu ajutorul unui proiector electronic). Deși calitatea este parcă mai bună decât în cazul ediției anterioare (sau a TIFF-urilor din alți ani), proiecția digitală economică de acest gen desaturează culorile, redă fals mișcările rapide și - cel mai grav - adesea cei care se ocupă de proiecție nu sunt în stare să seteze aspect ratio-ul complet. Nu sunt neapărat obsedat de peliculă și înțeleg că un festival trebuie să proiecteze unele filme și de pe suport electronic, dar aș prefera ca măcar ultima problemă să fie rezolvate pentru alte ediții.

- prețul biletelor... măricel... bine că există abonamente.

- Drive-In la Polus Center: în afară de reclama uriașă de la Carrefour care lumina dintr-o parte, totul a fost foarte bine. Iar sunetul, excelent (la TIFF au mai fost probleme cu transmiterea lui prin radio...)

- un palmares acceptabil, dar nu grozav. Mai multe detalii aici.

- bilanț personal: 14 filme (media: 1.4/zi)

Comedy Cluj - Ziua a 10-a

Un final potrivit pentru festival (deși filmul a fost în deschidere):

The Boat That Rocked aka Pirate Radio

(UK/Germania/SUA/Franța, 2009)

Regia: Richard Curtis

Cu: Bill Nighy, Philip Seymour Hoffman, Rhys Ifans, Nick Frost, Tom Sturridge, Kenneth Branagh, Emma Thomson.

Rating: 3.5/5

Având distribuția fenomenală de mai sus, ”The Boat That Rocked” este o comedie sort of inspirată de fapte reale despre viața pe un vapor care emitea rock-'n-roll pe un radio pirat în anii '60, în timp ce guvernul încearcă să scoată astfel de îndeletniciri în afara legii. 

Aș critica filmul pentru că pare editat dintr-un film mai mare, care avea timp să se ocupe de fiecare personaj și de fiecare poveste pe care ”The Boat That Rocked” îl propune. Probabil a fost greu să renunțe la câte un personaj și nu puteau pur și simplu să-i taie pe Hoffman, Nighy sau Ifans, așa că rezultatul este un film  cu multe digresiuni, care sare de la un fir narativ la altul, le abandonează ca să revină la el aproape aleator. Sigur, așa are abilitatea să te surprindă, dar îți dorești să nu o facă și să spună pur și simplu ce are de spus.

Pe de altă parte, filmul are o unitate stilistică și acumularea întâmplărilor conduce spre un climax destul de impresionant, dominat de imagini ale navei care se scufundă. Probabil o combinație de CGI, machete și imagini reale, arată destul de bine, iar secvența în care două dintre personaje „se ceartă” subacvatic este excelentă. De asemenea, pe întregul parcurs, totul este filmat în spații înguste (sau făcute să pară înguste), ceea ce atestă priceperea directorului de imagine, Danne Cohen (care are în antecedente multe filme de televiziune, dar și lungmetrajul ”This Is England”).

Dar, oricum, filmul se recomandă pentru interpreți. Hoffman face o variațiune pe rolul din ”Almost Famous”, Emma Thompson are o scurtă apariție, Bill Nighy, Rhys Ifans și Kenneth Branagh sunt la înălțime, Nick Frost este amuzant ca de obicei etc. etc. etc.

Comedy Cluj 2010 - Clasament Competiție!

Clasamentul filmelor din competiție, sub forma unui TOP 9 personal...

1. Vavien

2. Pánik

3. Hipsters

4. Tiramisu

5. Les Barons

6. Liebe Mauer

7. Bran Nue Dae

8. Mala wielka milosc

9. El regalo

”Vavien” (regia: Durul & Yagmur Taylan)

Comedy Cluj 2010 - Palmares

Premiul Publicului - „Nuntă în Basarabia”. 

Ce părere am despre acest premiu se poate deduce de aici. Oricum, mi se pare amuzant (încurajator) faptul că lumea s-a înghesuit la proiecția acestui film în condițiile în care el rulează într-un multiplex de câteva săptămâni.

Premiul de excelență - Geo Saizescu și Sebastian Papaiani

De ce nu?

Cea mai bună actriță -  Anneke Blok (”Tiramisu”)

Perfect de acord, dar mi-a plăcut și de Ági Gubik în ”Pánik” și Binnur Kaya în ”Vavien”.

Cel mai bun actor - Maxim Mehmet (”Liebe Mauer”)

Nu zic că nu mi-a plăcut (am zis deja că este o prezență plăcută pe ecran), dar existau alternative: Nelson Villagra în ”El regalo”, unul dintre aborigenii din ”Bran Nue Dae”, Nader Boussandel în ”Les Barons” sau Anton Shagin în ”Hipsters”... Sunt cam la același nivel toți.

Cel mai bun scenariu - ”Les Barons”

Prima jumătate a filmului este, într-adevăr, bine scrisă, nu numai dialogurile (între conversațiile baronilor și rutinele eșuate de stand-up ale protagonistului), dar și înlănțuirea scenelor are o coerență. A doua jumătate a filmului este un haos, însă. Aș fi mers pentru ”Vavien” sau ”Pánik”.

Cel mai bun regizor - Valeriy Todorovskiy (”Hipsters”)

Da, este un premiu corect acordat, având în vedere competiția.

Trofeul ”Comedy” - ”Bran Nue Dae”

Nope, sorry, nu pot fi de acord. ”Vavien” a fost cel mai bun film din compeție și e păcat că filmul fraților Taylan nu pleacă cu nici-un premiu. Fie premiul cel mare, fie cel pentru regie, fie pentru scenariu sau pentru actriță, ”Vavien” ar fi trebuit să plece cu ceva de la Cluj.

Comedy Cluj - Ziua a 9-a

Ziua a opta a fost „goală”...

Hula girls (Japonia, 2006)

Regia: Sang-il Lee

Cu: Yasuko Matsuyuki, Etsushi Toyokawa, Yû Aoi

Rating: 2/5

O comunitate minieră din Japonia anilor '60 urmează să fie lovită de închiderea minelor. O variantă pentru supraviețuirea comunității este un ambițios proiect gen spa cu tematică hawaiiană. Pentru ca totul să funcționeze, mai multe fete și tinere femei din orășel trebuie să devină o trupă de dansatoare hula adevărate. Este un film plăcut la ochi, dar, din păcate, urmează un pattern destul de enervant: oamenii pleacă, după care se întorc, se supără, după care se împacă, renunță, apoi se răzgândesc etc. Scenariul este închis în astfel de cercuri până devine răsuflat. În plus, lipsește viziunea regizorală și montajul este neinspirat (secvențele care ar putea să impresioneze sunt tăiate la fiecare 2 secunde, apar ralenti-uri inutile, încât provoacă mai degrabă plictiseală decât orice altceva).

Tiramisu (Olanda, 2008)

Regia: Paula van der Oest

Cu: Anneke Blok, Jacob Derwig, Rifka Lodeizen, Gijs Scholten van Aschat

Rating: 3/5

Un contabil ușor timid și tipicar trebuie să reorganizeze finanțele unei actrițe de teatru între două vârste, care trebuie să-și pună în ordine mai degrabă viața personale. Chiar dacă la centrul filmului sunt câteva relații care dau impresia că pot oricând deveni amoroase și chiar dacă sunt destule momente comice, ”Tiramisu” nu este o comedie romantică. Mai degrabă este o tragi-comedie despre o criză a vârstei de mijloc, despre luarea lucrurilor de la zero, despre acceptarea trecutului și moving on. În centrul său sunt cei doi actori, Anneke Blok (care a și primit premiul de interpretare feminină în această seară) și Jacob Derwig, care își joacă rolurile cu dăruire și naturalețe. Sigur, nu este vorba de vreo capodoperă, dar este un film coerent, punctează momentele pe care le așteptăm de la el și este, în general, bine făcut. Iar mie mi-a plăcut și cum este filmat, cu camera în mână, dar discret, nu un shaky-cam obositor și pretențios (să nu se înțeleagă de aici că unele filme nu arată bine mai „zgâlțâite”, doar că în cazul unei povești „de interior”, intime, precum ”Tiramisu” ar fi fost nepotrivit).

----------------------

Și, în fine, prin mijloace non-festivaliere, am reușit să văd și filmul din Competiție pe care l-am ratat la ultima sa proiecție acum câteva zile și care s-a nimerit să fie chiar câștigătorul trofeului ”Comedy”:

Bran Nue Dae (Australia, 2009)

Regia: Rachel Perkins

Cu: Rocky McKenzie, Ernie Dingo, 'Missy' Higgins, Geoffrey Rush

Rating: 2/5

Încă un musical, de data aceasta despre un aborigen care fuge de la școala unde se pregătea să devină preot, pentru a se întoarce în orășelul său să o cucerească pe fata visurilor sale. Inițial, mi s-a părut interesant și plin de viață. Cu siguranță, există o tenacitate în ușurința cu care filmul trece de la registrul comic la muzică și dans, la un ton mai mistic sau unul mai nostalgic. Însă, pe măsură ce se acumulează personaje mai mult sau mai puțin (mai degrabă mai puțin) simpatice și „evenimente neprevăzute”, filmul își pierde verva și devine foarte greu de urmărit. Momentel bune care mai apar par rupte de restul filmului (precum un cântec care este în același timp incantație și vis redat destul de elegant în stil videoclip). Prezența lui Geoffrey Rush nu aduce mult în economia filmului, chiar din contră, dăunează, prin excesul de joc. Sunt mult mai reușite interpretările necunoscuților Rocky McKenzie (în rolul principal, al teenager-ului aborigen Willie), Ernie Dingo (unchiul/tatăl acestuia) și frumoasa 'Missy' Higgins (care i-a căzut cu tronc lui Willie). Jocul lor pare mai simplu, dar este mai sincer, au un limbaj al corpului foarte expresiv și mai cântă și bine.