Abraham Lincoln: Vampire Hunter (SUA, 2012)

Abraham Lincoln: Vampire Hunter

(SUA, 2012)

Regia: Timur Bekmambetov

Cu: Benjamin Walker, Rufus Sewell, Dominic Cooper, Anthony Mackie

Rating: 2/5

Probabil ca reacție la vampirii cosmetizați din seria ”Twilight”, au înflorit în ultima vreme filmele de serie B care vor să le redea acestora statutul de monștri fioroși fără milă, încercând fiecare să vină cu o premisă sau o idee aparte. ”Daybreakers” își imagina o lume condusă de vampiri, remake-ul la ”Fright Night” miza pe cartea comediei horror, iar ”Abraham Lincoln: Vampire Hunter” propune acum reimaginarea unui personaj istoric ca substitut de Van Helsing. Nu că ar fi o idee nouă și nici măcar cea mai „blasfematoare” - am vorbit deja despre ”Jesus Christ Vampire Hunter”.

Punctele forte ale filmului lui Timur Bekmambetov sunt, în mod straniu pentru un film camp care nu este foarte bun, scenariul și prestația actorului din rolul principal. Adaptându-și propriul roman, Seth Grahame-Smith (colaborator în ultima vreme foarte frecvent al lui Tim Burton) înglobează într-un fir narativ destul de clar elemente de biografie reală ale personajului, mici detalii poate savuroase pentru amatorii de istorie (precum referirea la Harriet Tubman), fără să uite de bruma de umor necesară pentru a o astfel de fantezie să fie suportabilă. Cât despre Benjamin Walker, interpretul rolului titular, acesta este surprinzător de convingător, atât ca un Lincoln bâlbâit care încearcă să o cucerească pe Mary Todd, cât și ca președintele în funcție dând glas Proclamației de Emancipare. În rest, filmul mai primește puncte pentru readucerea pe marele ecran al lui Rufus Sewell (pe care eu, cel puțin, l-am văzut ultima oară în ”Vinyan”, un horror aparte semnat de belgianul Fabrice Du Welz).

Din păcate, până la urmă filmul nu reușește să se ridice la înălțimea premisei. Este scufundat de banalitatea regiei (care pare să folosească drept principal mijloc artistic trecerile bruște de la slow-motion la accelerarea acțiunii), de efectele speciale de mâna a treia și de 3D-ul care face filmul aproape ininteligibil în secvențele care ar trebui să fie cele mai palpitante. Nimeni nu merge să vadă ”Abraham Lincoln: Vampire Hunter” pentru subtilitate, tact sau insight socio-politic, dar toată lumea așteaptă un film la care se poate efectiv uita cu proprii ochi. Cum altfel să poți savura un astfel de brainwashing fără pretenții?

Hitchcock Week: North by Northwest

Săptămâna Hitchcock are loc pe facebook și pe mai multe bloguri de cinefili. Sunt mai mult decât bucuros să particip și eu, cu un post despre unul dintre cele mai bune filme semnate de Maestru.

North by Northwest

Motto: And one man in his time plays many parts (As You Like It)

”North by Northwest” este un film pe care îl apreciezi din ce în ce mai mult după vizionări repetate. La o primă vizionare, poate părea „doar” un film de acțiune bine făcut, un caper standard construit în jurul a câtorva puncte culminante eminamente hitchcock-iene (asasinatul NATO, întâlnirea din lanul de porumb, confruntarea finală de pe muntele Rushmore). Ulterior, pe măsură ce mai completezi filmografia lui Hitchcock și revezi cu plăcere NxNW, începi să înțelegi cum funcționează regia lui Hitch, pentru ca în final filmul să îți apară complet altul: o deconstrucție genială a genului din care face parte, accesibil și enjoyable pentru un public lar, dar inovator, abstract și chiar subversiv pentru cei care au devenit complicii marelui autor. 

Pentru Hitchcock, filmul este apogeul unui scenariu îndrăgit: un om nevinovat este acuzat de o crimă pe care nu a comis-o; aflat mai mult sau mai puțin în posesia unor informații/obiecte de valoare, el ajunge să fie vânat atât de oamenii legii cât și de adevărații făptași; a, da, și de obicei, omul nostru se va găsi legat - uneori la propriu - de o frumoasă tânără duplicitară. De data aceasta, povestea este îmbogățită cu câteva teme neașteptate. Pentru mine, cea mai fascinantă este următoarea interpretare. Pe parcursul filmului, Roger O. Thornhill (Cary Grant) ajunge să joace mai multe roluri: inițial, este un om de afaceri rutinat, care ar avea nevoie de un pic de aventură în viața lui; întâmplări asupra cărora nu are niciun fel de control îl vor pune în situația de a fi un criminal cu sânge rece care trebuie să scape de justiție, apoi un spion care trebuie să deturneze un complot internațional, dar și un amant exemplar sau - în cea mai hilară scenă a filmului - un participant la o licitație care a băut un pic prea mult. Interesant este că alegerile sunt Thornhill sunt doar semi-conștiente. După ce acesta acceptă să joace rolul agentului secret inventat George Kaplan, acesta devine George Kaplan, un personaj aproape cu totul diferit de ce a jucat până în acel moment.

Avem astfel o perspectivă unică asupra modului în care Hitchcock își definește arta. După el, avem nevoie de cinema pentru a ne oferi un pic de aventură în viață. Banalul Thornhill din primele imagini ale filmului este un vessel potrivit pentru a fi umplut cu toate fanteziile realizatorului și ale spectatorilor. Iar pe structura clasică, Hitchcock își permite cât mai multe variațiuni și farse cinematografice, în stilul caracteristic: MacGuffin-uri peste MacGuffin-uri (George Kaplan este cel mai original dintre acestea create vreodată), scene clasice executate în moduri surprinzătoare (cel mai palpitant moment se petrece în miezul zilei și este fără muzică pe fundal, scena de amor turnată într-un spațiu îngust restricționează mișcările camerei și obligă interpreții să simuleze rotirile de 360 de grade à la ”Vertigo”) ș.a.m.d. ”North by Northwest” este unul dintre cele mai calculate filme făcute de Hitchcock, dar marele succes al său se datorează faptului că pare un film spontan, plin de răsturnări de situație neașteptate și schimbări de ritm suprinzătoare, care încă este disecat și la peste 50 de ani de la premieră. 

North by Northwest (1959)

Scenariul: Ernest Lehman

Cu: Cary Grant, James Mason, Eva Marie Saint, Martin Landau, Leo G. Carroll

Rating: 4.5/5

Post-TIFF Review: Oslo, 31. august

„Oslo, 31. august” a fost cel mai high profile film din competiția de la TIFF de anul acesta, dar - mai important de atât - a reușit să și convingă juriul că merită Trofeul Transilvania. Nu am reușit să văd filmul decât după terminarea festivalului (ceea ce explică absența sa din topul de final) prin miracolul internetului, înainte să aflu că va fi chiar lansat în cinematografele din România pe 13 iulie. Filmul lui Joachim Trier prezintă o zi (spoiler: ultima zi) din viața lui Anders (Anders Danielsen Lie), un tânăr care este pe cale de a termina un sejur de dezintoxicare. În primele imagini, acesta se trezește alături de o femeie, după prima seară de „permisie”, iar apoi are o primă tentativă nereușită de a-și lua viața. După o ședință de terapie de grup, Anders se întoarce în Oslo, unde urmează să aibă un interviu pentru o primă slujbă adevărată după o lungă perioadă, dar și să se întâlnească cu mai mulți prieteni și foste cunoștințe.

Filmul ne spune destul de multe despre trecutul lui Anders, iar contextul în care trebuie privită dependența lui este destul de clar: copilărie privilegiată, mult potențial, puțină ambiție, multă angoasă existențială. Nu cred că „Oslo, 31. august” este un film despre droguri sau un film despre o anumită clasă socială (acest upper middle class din care Anders face parte), dar mi s-a părut foarte autentic modul în care este prezentat comportamentul suicidar al lui Anders. Ideea de a-și pune capăt vieții este undeva în spatele tuturor acțiunilor sale pe parcursul zilei. Încearcă să își alerteze prietenii, iar aceștia reacționează grijuliu, dar condescendent, fără să facă vreun efort real în a-l opri. Într-un final, după o serie de experiențe dezamăgitoare și care nu îi provoacă niciun fel de plăcere, Anders ia decizia, dar întârzie să pună în aplicare actul. Cadrul final, în care acesta redescoperă cu răbdare casa părintească, cântă pentru ultima oară la pian, iar apoi se întinde pe pat administrându-și o supradoză de heroină, este desăvârșit din toate punctele de vedere.

Simt că am spus ce aveam mai interesant de spus în paragraful anterior, dar cred că motivele pentru care mi-a plăcut filmul sunt altele. În primul rând,  Pe de altă parte, „Oslo, 31. august” este un portret al orașului din titlu. Prologul prezintă, din off, mai multe voci care vorbesc despre amintirile lor despre Oslo, de ca și cum acesta nu ar mai exista. Acest lucru se leagă de personajul principal, care nu mai găsește o legătură dintre el și Oslo. Una dintre cele mai bun secvențe ale filmului este cea în care Anders stă pe terasa unei cafenele și trage cu urechea la ce vorbesc ceilalți clienți, camera de filmat chiar abandonându-l pe acesta pentru câteva secunde în favoarea unor trecători, moment în care personajul cred că realizează existența acestui disconnect și se convinge de cât este de nesemnificativ. Ultimele cadre reiau, în ordine inversă, câteva locații pe care Anders le-a vizitat pe parcursul filmului, acestea fiind însă pustii, încheind pe un ton oarecum ambiguu filmul.

Joachim Trier filmează odiseea lui Anders alternând filmările din mână cu elegante travelling-uri subtile, în care camera de filmat de apropie încet de personaje sau glisează de-a lungul străzilor. E un mod foarte „poetic” de a face filme, dar nu unul în care tehnicile pe care le folosește să iasă în evidență. Nu am văzut primul său film, ”Reprise” (care a fost și el în competiție la TIFF în 2007, fără să fi primit vreun premiu), tot cu Anders Danielsen Lie în rolul principal, dar cred că Trier este o voce cu adevărat interesantă în cinematografia nordică. Ceea ce nu înseamnă că minimalizez aportul interpretului său multitalentat (Danielsen Lie este nu doar actor, ci și medic, scriitor și muzician). „Oslo, 31. august” este reușita amândurora și unul dintre cele mai bune filme pe care le-aș fi văzut anul acesta la TIFF (probabil ar fi intrat pe locul 2 sau 3 în top). 

Prometheus (SUA, 2012)

Prometheus

(SUA, 2012)

Regia: Ridley Scott

Cu: Noomi Rapace, Michael Fassbender, Charlize Theron, Guy Pearce

Rating: 3.5/5

După 33 de ani, Ridley Scott revizitează universul lui ”Alien”, piatră de hotar în istoria science-fiction, unul dintre cele mai bune filme ale genului și unul dintre cele mai bune filme ale tuturor timpurilor. De data aceasta, acțiunea se petrece cu câteva decenii înainte de primele aventuri ale lui Ripley, iar între poveștile lui ”Prometheus” și ”Alien” conexiunile sunt doar vagi (chiar dacă referințele vizuale, stilistice la așa-zisul original sunt numeroase). Și de data aceasta, personajele principale sunt un grup de astronauți angajați de corporația Weylan(d). Scopul lor însă nu mai este doar „banala” exploatare a resurselor de pe planetă străină, ci unul mult mai nobil - descoperirea originii omenirii. 

”Alien” îngloba deja mai multe motivele clasice ale filmelor SF: călătorii interplanetare, întâlniri cu extratereștrii ostili, inteligența artificială, elementul de noutate (la acea vreme) venind din partea horror-ului - descris adesea cu adjectivul lovecraftian. Pe lângă toate acestea, ”Prometheus” adaugă una dintre supra-temele science-fiction: întâlnirea cu Creatorul/Creatorii. Puține filme au avut curajul să meargă în această direcție și nu toate au reușit. ”2001: Odiseea spațială” este standardul de aur în această privință, fiind de asemenea un exemplu de film care punea în scenă mai multe scenarii SF, schimbând genul odată pentru totdeauna. ”Prometheus” nu se poate măsura cu ”2001” sau ”Alien”. Datorită acestor termeni de comparație, dar și uber-hype-ului creat de campania de promovare, filmul este destinat să pară o dezamăgire. Dar cred că nu trebuie să ne pripim cu această etichetă. În ultimii ani, Ridley Scott a devenit unul dintre cei mai interesanți regizori de filme de gen (fie el science-fiction, epic istoric, film de război, de aventuri sau cu gangsteri), îmbogățind scenarii bine-cunoscute în filme de altfel foarte comerciale și impunând un stil vizual unic.

Oricât de mult ar vorbi personajele din ”Prometheus” despre Dumnezeu, Creație, inteligență umană versus inteligență artificială și alte astfel de probleme, filmul este cel mai fascinant în momentele în care Ridley Scott se dezlănțuie. După o gradare expertă a suspansului în prima parte a filmului (în special căutările din structura extraterestră pe care o descoperă), secvențele de acțiune se succed din ce în ce mai frecvent: mai întâi o furtună, apoi cea mai implauzibilă cezariană efectuată vreodată, până la climaxul cu prăbușirea unei nave spațiale. Acesta este motivul pentru care, în ciuda găurilor de logică din scenariu, în ciuda aplicării destul de vagi a legilor fizicii și în ciuda ambițiilor mult disproporționate față de posibilități, ”Prometheus” este, totuși, o reușită: pentru că este un science-fiction adevărat, care nu se dă înapoi de la scene care să asigure un rating R în America și care dublează temele arhi-exploatate ale genului cu virtuozitate stilistică. Vizionarea filmului este o plăcere, iar Scott pare să fi găsit un echilibru între propria viziune și cerințele actuale ale cinematografului comercial.

TIFF 2012 Top Ten

Vroiam să scriu ceva mai elaborat, cam ca anul trecut, dar mă rezum la un scurt clasament cu filmele care - după părerea mea - au ieșit în evidență, cu câte o notă aferentă (care este posibil să nu fie definitivă). Menționez că am inclus doar filmele pe care le-am văzut la această ediție a TIFF pentru prima dată și, pentru a fi fair-play, nu am inclus filmele făcute de Kubrick, Lubitsch sau Lelouch. 

Top 10 filme văzute la TIFF 2012

"Tabu"

1. Tabu (Miguel Gomes) - 4.5/5

2. Donoma (Djinn Carrénard) - 4/5

3. Las acacias (Pablo Giorgelli) - 4/5

4. Shinboru (Hitoshi Matsumoto) - 4/5

5. Weekend (Andrew Haigh) - 3.5/5

6. Hugo (Martin Scorsese) - 3.5/5

7. Iron Sky (Timo Vuorensola) - 3.5/5

8. Marley (Kevin Macdonald) - 3.5/5

9. Inni (Vincent Morisset) - 3.5/5

10. Labrador (Frederikke Aspöck) - 3/5

TIFF 2012 - Days 7 & 8

Dirch AKA A Funny Man este un biopic despre comicul și actorul danez Dirch Passer (care, evident, imi era complet necunoscut). Deși destul de bine făcut și având la bază o poveste totuși interesantă, filmul este cu adevărat purtat pe umeri de forța interpretului din rolul principal/titular, Nikolaj Lie Kaas (vezi și ”Beast”), care cu cât îl văd în mai multe filme, cu atât începe să îmi placă mai mult. În ”Dirch”, Kaas descrie nuanțe ale personajului său prin simple gesturi sau prin mimică și are ocazia să arate că poate să facă și un pic de comedie. Aș menționa și machiajul, care îl îmbătrânește subtil pe personajul principal, pe măsură ce acesta se apropie de sfârșitul vieții.

Twilight Portrait este un film rusesc destul de greu accesibil și nu neapărat unul foarte bun. În centrul său avem relația dintre o tânără dintr-o familie relativ înstărită și un polițist care a violat-o la un moment dat, dar nu își mai aduce aminte de ea. Filmul abundă în subplot-uri (un tată pedofil, un frate stoner, proiectul soțului înșelat etc), ceea ce trădează lipsa de idei în ceea ce privește locul înspre care povestea principală ar putea merge. Și, într-adevăr, aceasta nu ajunge în niciun punct după două ore de proiecție, deși cadrul final este deosebit de frumos și lasă loc mai multor interpretări posibile.

Joshua Tree, 1951: A Portrait of James Dean, un film extraordinar de pompos, este - mai degrabă decât un portret reimaginat al lui James Dean - o fantezie fetișistă a realizatorilor săi. Sexualitatea lui Dean este principalul subiect pus în discuție, dar cele mai multe scene există pentru valoarea lor șoc, decât pentru ceea ce ar putea să ne spună despre star-ul de demult. Personajele principale vorbesc în citate și aforisme, sunt inconsistente, iar lumea în care trăiesc pare o corcitură de soap à la ”Mulholland Drive” cu paginile unui album de artă gay.

The Invention of Dr. NakaMats este un documentar scurt despre inventatorul dischetei și deținătorul a altor peste 3000 de patente, un om lipsit de modestie, înzestrat cu un umor unic. Dr. NakaMats își prezintă invențiile și planurile pentru aniversarea de 80 de ani monoton, aproape fără inflexiuni în voce, fapt care scoate în vedere uneori ridicolul (mania de a denumi totul după numele său), alteori pasiunea (modul în care vorbește despre mama sa, spre exemplu)

* * *

Pentru mine aici se încheie TIFF 2012. Cu puțin noroc, am să reușesc să mai văd un film sau două duminică (probabil câștigătorul Trofeului Transilvania, dacă programul îmi va permite). Am să revin oricum cu câteva cuvinte de final. Iar pentru cei care mai merg la TIFF astazi sau maine, incercați să nu ratați ”Tabu” și ”Donoma”, filmele mele preferate de la festivalul de anul acesta.

TIFF Review: Tabu, de Miguel Gomes

”Tabu” este doar al doilea film din festival, după ”Donoma”, căruia îi dedic ceva mai mult spațiu. Filmul lui Miguel Gomes este legat inextricabil de capodopera lui Murnau & Flaherty din 1931 cu același titlu (și despre care am scris pe scurt aici). Chiar dacă vizionarea acestuia nu este necesară pentru a înțelege filmul lui Gomes, un pic de context nu strică, așa că am să încep din acest punct. ”Tabu: A Story of the South Seas” este o poveste de dragoste care începe într-o insulă îndepărtată de civilizație din Bora Bora. Filmul este împărțit în două capitole: Paradise, în care cei doi tineri, membri ai aceluiași trib, dar a căror iubire este interzisă, înfiripă povestea de dragoste și Paradise Lost, în care cei doi tineri „evadează” pe o insulă în care a ajuns deja civilizația, iar relația lor suferă sub povara obligației de a munci pe bani pentru a trăi. În final, băiatul este consumat de valurile mării într-o încercare disperată de a-și regăsi iubita. 

Gomes își începe filmul cu un prolog alegoric, care include un explorator în Africa, fantoma iubitei sale și un crocodil în care s-a reîncarnat exploratorul. Această scurtă poveste prefigurează întâmplările din a doua parte a filmului. Apoi, el inversează structura filmului lui Murnau, începând cu Paradise Lost, care de data aceasta este plasat în Lisabona contemporană și pare să aibă drept protagonistă pe Pilar, o femeie care pare să treacă printr-o criză de viață complexă: este religioasă, dar rugăciunile ei sunt telegrafiate, locuiește singură, nu reușește și nu pare să își dorească să creeze prea multe legături cu alți oameni, se dedică unor cauze nobile, dar futile etc. Pilar este cel mai grav perturbată de vecina ei, Aurora, o femeie bătrână, care crede în spirite și vrăji, la fel de singură (singurul tovarăș de viață îi este servitoarea negresă). Ajunsă în spital, Aurora îi cere lui Pilar să îl găsească pe un anume Ventura. După moartea bătrânei, acesta începe să relateze povestea de dragoste dintre el și Aurora, care se va denumi Paradise și va fi plasată cu mulți ani în urmă, în Africa colonială. Această parte este fără dialoguri, explicațiile acțiuni (și comentariul pe alocuri poetic) fiind oferite însă de narațiunea din off. Cuplul care se formează este unul previzibil, însoțit totuși de un companion inedit - crocodilul Dandy.

”Tabu” este filmat în alb-negru și în format 4:3, revendicându-se de la tradiția cinematografiei mute. Pe de altă parte, la fel ca alte filme portugheze pe care le-am văzut - cel mai notabile fiind cele ale lui Manoel de Oliveira - ”Tabu” este un amestec de realism, mistic și fantastic, o mare importanță fiind dată mitologiei (de oricare origine), literaturii și artei povestirii. Dacă prima parte a filmului este mai degrabă realistă, surprinzând alienarea care le cuprinde pe toate personajele, o dată ce Ventura își începe povestea, tonul devine mult mai romanțat, dulce-amărui, iar momentul povestit este văzut ca perioada de glorie din viața protagoniștilor. Bănuiesc că filmul poate fi privit din multe puncte de vedere. Poate fi o alegorie despre căderea unui imperiu colonial, povestea de dragoste fiind asociată cu ultima zvâcnire a acestuia, idee care își găsește cea mai bună reprezentare în scena petrecerii de la casa cu piscină, în care decorul este scorojit, iar cei care organizează petrecerea par să fi pierdut contactul cu realitate. Poate fi, de asemenea, un film despre memorie - am avut un sentiment ciudat că, în prima parte a filmului, personajele suferă de un fel de amnezie, trăind într-un prezent care nu pare să fie legat de trecut și lipsit de planuri de viitor. Doar Aurora, în momentele cele mai isterice, pare să își amintească păcatele trecutului, iar moartea ei este șocul care readuce luciditatea, deși nu avem nicio garanție că ceea ce Ventura povestește este adevărat și nu rezultatul a decenii de rememorare și reorganizare inexactă a amintirilor. Povestea de dragoste din a doua parte contrastează banalitatea vieții lui Pilar, dar îi oferă, în același timp, ocazia de a fi martora unei aventuri cum nu a avut șansa să trăiască.

”Tabu” este un film care se agață de teme „grele”, precum singurătatea, trecerea timpului, apropierea morții etc. În ceea ce mă privește, m-a impresionat foarte mult în prima parte a filmului modul în care este prezentat declinul Aurorei, a cărei stare de sănătate se agravează progresiv, accelerat, pe parcursul a doar câteva zile. Din mai multe motive, aș vrea să revăd filmul. Am impresia că sunt mici detalii care mi-au scăpat, două-trei replici pe care le-am ignorat și care s-ar fi putut dovedi ulterior a fi importante. Cred că filmul este mai complex decât pare la prima vedere și nu pot să nu observ atenția pentru detalii de care Gomes dă dovadă, în special la nivelul fondului sonor. În a doua parte, fiindcă dialogurile nu se aud, sunetele din jur par să iasă mai tare în evidență: ciripituri, apa curgând etc. De asemenea, sunt foarte interesante repetițiile la care regizorul portughez face apel: Pilar și Aurora plâng la auzul aceleași melodii, în ere diferite, dansul africanilor în momentul în care exploratorul din prolog își găsește sfârșitul este reluat în momentul în care Aurora naște o fetiță etc. Cu cât mă gândesc mai mult la el, ”Tabu” pare din ce în ce mai bun. O a doua vizionare, la câteva luni distanță, se impune pentru a-mi limpezi ideile. Știu însă sigur că este unul dintre filmele anului.

TIFF 2012 - Days 5 & 6 (Excerpts)

Proiecția în aer liber a lui Iron Sky a fost unul dintre evenimentele pe care le așteptam cel mai mult de la acest festival și nu am fost dezamăgit. Filmul în sine este un eveniment - după ani de zile de adunat bani prin orice mijloace posibile, realizatorii au făcut un film de „doar” 8,5 milioane de euro, care din punctul de vedere al efectelor speciale și al spectacolului se poate lua la întrecere cu mega-producții hollywood-iene. Am fost foarte impresionat de cât de bine arată filmul și m-am distrat destul de bine pe toată durata lui (bine, eram și în frame of mind-ul potrivit). Evident, nu avem de-a face cu cel mai bun scenariu scris vreodată, iar gag-urile sunt oarecum anticipabile. Filmul parodiază filme cu naziști, stereotipuri naziste, chiar și alte parodii cu naziști. Personajele sunt, în mare, cam cele de la care ne-am aștepta într-un astfel de film: un erou care este non-arian, o nazistă cu inimă de aur, logodnicul ei militar cu ambiții nemăsurate, un președinte care NU este Sarah Palin sau Udo Kier într-un rol pe care numai Udo Kier l-ar putea juca. M-a surprins, în schimb, finalul oarecum pesimist, în cheie minoră, care - având în vedere contextul festivalului - ne trimite cu gândul la Dr. Strangelove. Un gest de curaj din partea realizatorilor, care oarecum subminează nonșalanța de până atunci.

Inni este cel mai recent documentar/film de concert al trupei Sigur Ros (unul dintre membrii căreia este în componența juriului TIFF de anul acesta). Din punctul de vedere al unuia care nu este fan (dar nici detractor), partea muzicală nu a contat atât de mult, deși pare să fie o reprezentare favorabilă pentru trupa islandeză. În ceea ce privește partea cinematografică, filmul are un look aparte: rezoluția imaginii mică, compoziții mai degrabă abstracte sau predilecția pentru close-up-uri amintesc de concerte de arhivă din anii '60. Într-un fel, ”Inni” este un anti-”Shine a Light”, un film de concert alienant, parcă venit de pe altă lume.

Am reușit să văd și un film din Competiția Oficială - Lena, de Christophe Van Rompaey și nu a fost chiar rău. Personajul titular este o fată de 17 ani, olandeză/flamandă de origine poloneză, supraponderală, care face voluntariat la o grădiniță, ia lecții de dansuri populare americane (I know...) și se implică într-un straniu triunghi amoros alături de un mic hoțoman de vârsta ei și tatăl acestuia, un molâu pasionat de jazz. Filmul mi-a amintit oarecum de „Lovely Rita”, primul film al Jessicăi Hausner, pe care l-am văzut în competiție la prima ediție a TIFF, acum mulți ani, deși comparația pare mai mult una strict subiectivă. ”Lena” are un ritm bun și acțiunea se desfășoară gradat, Van Rompaey dezvăluind încet destinul personajului principal, dintr-o perspectivă oarecum neutră. Filmul nu are prea multe calități vizuale, mizând mai degrabă pe calitatea interpretărilor și pe impactul emoțional al poveștii. Îl văd mai degrabă ca pe un posibil candidat la un premiu de interpretare pentru non-profesionista Emma Levie.

TIFF 2012 - Highlights from Day Four

Shinboru AKA The Symbol este unul dintre cele trei filme ale lui Hitoshi Matsumoto prezentate în secțiunea 3x3. Filmul începe cu o poveste mexicană, despre un luchador care se pregătește de o confruntare. După nici 10 minute, decorul se schimbă brusc, iar noi descoperim un bărbat japonez în pijama (Matsumoto însuși) într-o încăpere albă, decorată cu penisuri de bebeluși pe pereți. Fiecare dintre ele, odată apasat, deschide o trapă secretă care va materializa un obiect în cameră (o periuță de dinți, un vas gigant, niște sushi etc.) Filmul se desfășoară mai degrabă după principiile benzilor desenate (la care face chiar referință directă), decât strict după legile cinema-ului. Finalul este complet out of this world, dar convingător în contextul logicii interne a filmului. Deși departe de a fi un film perfect, „Simbolul” este, pentru mine, unul dintre cele mai interesante filme ale festivalului. Absurd, poetic, criptic, nebun și foarte amuzant, este genul de film care mi-ar plăcea să apară mai des la TIFF (singurul cu care îl pot compara, din punctul de vedere al reacției personale, este „La comunidad”, de Alex de la Iglesia, acum multi ani).

Die Puppe AKA Păpușa, un film de Lubitsch din 1919, prezentat ca un cine-concert la Cinema Arta (cu participarea ansamblului Struggle Orchestra din Germania) e unul dintre acele evenimente pentru care este făcut TIFF-ul. În ultimii ani, numărul cine-concertelor la festival a crescut vertiginos, iar și filmele s-au diversificat. „Die Puppe” e un film mult mai obscur decât „Nosferatu” sau „Cabinetul doctorului Caligari”. Dincolo de faptul că este o comedie foarte reușită, filmul abordează câteva teme destul de dificile, chiar dacă sunt mai degrabă puse în fundalul acțiunii. Partea muzicală a spectacolului a fost de asemenea foarte reușită, ceva mai în stilul tradițional de acompaniament al filmelor mute decât unele dintre evenimentele similare din anii trecuți (asta fără să însemne că acelea ar fi mai prejos.

Tot din program, dar nu sunt de reținut:

Shame - un film chinuit, în care tensiunea sexuală pe care personajul principal pare că o resimte este subminată de lipsa de direcție (de orice fel) a scenariului și mizanscenei. Vizual, McQueen este talentat, iar compozițiile sale (precum și paleta de culori, mișcările de aparat etc.) sunt impresionante la prima vedere, dar dincolo de ele nu găsim nimic. Dacă tot este retrospectiva Kubrick, recomand ”A Clockwork Orange” și ”Eyes Wide Shut” ca antidot.

Crawl - un horror australian minimalist, cu două-trei sperieturi  de calibru mild to moderate, în mare bine făcut, dar deloc remarcabil.

Corrode AKA Obsesia - un film pseudo-religios indian, filmat în alb-negru, despre obsesia (cu manifestări psihotice) pe care o formează o femeie pentru o statuie a zeiței fertilității. Câteva ecouri lynchiene, nimic mai mult de atât.

Labrador - un film danez plasat într-o insulă bergmaniană din Suedia, o mini-dramă în trei personaje. E un fel de ”Meet the Parents” corcit cu... ăăă... ”Through a Glass Darkly”, de ce nu? Mi s-a părut destul de interesat, actually... Și scurt, în plus.

TIFF 2012 - Day Three

Pe lângă „Donoma”, despre care am scris deja mai pe larg, trebuie să spun câteva cuvinte și despre alte două filme.

Hugo este cel mai high profile film al festivalului (deși nu neapărat un succes comercial). Pornind de la extraordinarul roman (parțial grafic) al lui Brian Selznick, Scorsese spune povestea unui tânăr orfan care întoarce ceasurile în gara Montparnasse și a întâlnirii acestuia cu un maestru uitat al cinematografului mut, Georges Méliès. În prim-plan este adusă dragostea lui Scorsese pentru cinema și pasiunea sa pentru restaurarea filmelor vechi. Aș fi preferat să văd un film despre un copil care descoperă cinema-ul și despre felul în care această pasiune se naște. Din păcate, al doua parte a filmului este pură propagandă, dacă se poate spune astfel, iar acest lucru face din ”Hugo”, cel puțin pentru mine, o ușoară dezamăgire. Pe de altă parte, am rămas cu câteva lucruri la care nu mă așteptam, inclusiv un rol foarte bun făcut de Sacha Baron Cohen: interpretarea sa și personajul său (care nu există în carte) servesc ca o contra-greutate pentru povestea lui Hugo și accentuează tema abandonului (ușor ignorată de Scorsese în detrimentul biografiei aproximative a lui Méliès).

 

Hwanghae AKA The Yellow Sea AKA The Murderer este un thriller coreean relativ tipic, despre un șofer de taxi chinez (sau, mă rog, coreeano-chinez) cu datorii la niște gangsteri, care este angajat să ucidă un „baștan” în Coreea de Sud. Evident, lucrurile se complică și omul nostru ajunge să fie urmărit de poliție, mafie și alții pentru o crimă pe care nu a mai reușit să o comită. Plusurile filmului sunt extraordinara tensiune din prima oră a proiecției, doza de realism adusă de plasarea acțiunii în rândul unor imigranți ilegali (mi-a amintit de ”Shinjuku Incident”, deși acesta nu ar trebuie să fie un lucru bun) și doza de nebunie coreeană adusă de folosirea exclusiva a armelor albe în confruntările dintre găști - cuțite, topoare, ciolane etc. Filmul își pierde suflul pe parcurs, iar în a doua parte Hong-jin Na încearcă să repete câteva dintre secvențele reușite din prima parte (care includ o urmărire de antologie), însă fără succes - ceea ce părea inițial virtuozitate se transformă în manierism, iar oricât de over the top sunt unele scene, nu pot scăpa ridicolului. Dar este un film entertaining, chiar și la ora imposibilă la care a fost proiectat și chiar dacă uneori umorul este mai degrabă incidental.

TIFF Review: Donoma, de Djinn Carrénard

„Donoma”, debutul lui Djinn Carrénard, este probabil unul dintre cele mai bune filme pe care le veți vedea la TIFF anul acesta. Făcut pe un buget minuscul și cu participarea mai multor actori amatori, filmul se impune prin vigoarea stilului, refuzul încadrării într-un anumit curent sau gen și prin poveștile pe care le spune. De-a lungul a două ore și ceva (care sunt destul de solicitante, trebuie să recunosc), povestea alternează la intervale neregulate între diferite cupluri tinere. Unele personaje se intersectează, altele își schimbă partenerii între ele, dar ceea ce unește cu adevărat structura narativă este camera de filmat (inclusiv defectele de lentilă, care oferă un efect aparte uneori) și montajul. De mai multe ori pe parcurs Carrénard amestecă două secvențe între ele. Câteodată este flashback întretăiat care explică trecutul unui personaj, alteori este vorba de două întâmplări care se dovedesc a se petrece în același timp. 

Tema principală a filmului pare să fie dragostea, sau, mai degrabă, felul în care ea este sortită eșecului datorită diferențelor de clasă sau educație dintre personaje. Mai multe cupluri inedite se reliefează pe parcurs: o fotografă cu bani și modelul ei, o profesoară de spaniolă și elevul său de liceu, băiețaș de cartier, dar tot cu origini spaniole, o tânără de bani gata, atee (și probabil schizofrenică) și un skin-head care încearcă să-l găsească pe Isus (care poate este doar o halucinație a ei) etc. Toate acestea ar putea da un substrat socio-politic prea stufos filmului (asemeni creațiilor lui Iñárritu), dar Carrénard reușește să evite ridicolul, mai ales datorită prestațiilor excelente ale actorilor, care intră cu adevărat în pielea personajelor și oferă realismul necesar filmului (inclusiv prin felul de a vorbi).

Evident, nu este un film perfect. Totuși, nu cred că defectele sale sunt cele evidente. Adesea, când insistă prea mult asupra unui storyline, filmul începe să devină plictisitor. Dar urmează întotdeauna un dénoument pentru acea secvență, care schimbă cu totul datele problemei și pune ceea ce am văzut într-o cu totul altă lumină. Carrénard își auto-intitulează filmul ca fiind unul „de gherilă”, iar acest lucru emană din fiecare cadru al filmului. Realizatorul refuză cadrajele clasice, folosește unghiuri de filmate și tehnici de montaj „incorecte”, nu încearcă să fie subtil în ceea ce privește stilul de filmate. Cu toate acestea, dincolo de suprafață, găsim un film care dă multe de gândit, angajat politic mai serios decât alte filme franțuzești care au pretenții că vorbesc despre astfel de probleme, dar de fapt doar reciclează aceleași teorii despre burghezi și proletari pe care le auzim de 50 de ani. Dincolo de suprafață, avem un film care echivalează, într-o anumită măsură, dragostea și relațiile intime cu boala mintală și cu fanatismul religios. „Donoma” este un film radical din toate punctele de vedere.

TIFF 2012 - Day Two

Am început ziua cu Killer's Kiss, al doilea lungmetraj al lui Kubrick, din 1955. Mi-a plăcut mult mai mult filmul decât prima dată când l-am văzut. Din imagini se vede că este opera unui fotograf talentat, dar acest lucru nu este întotdeauna un lucru bun. În plus, însă, Kubrick dovedește că știe să folosească lumina și unghiurile de filmare pentru a-și caracteriza personajele sau starea lor de spirit într-o clipită și pentru a crea tensiune. Povestea este tipică pentru un film noir, dar stilul de filmare - frenetic, uneori cu camera pe umăr, ante-datând Noul Val Francez sau free-cinema - este ceva mai rar întâlnit la acea vreme (poate doar în noir-urile de serie Z, făcute la New-York). Climax-ul filmului își proiectează personajele pe fundalul unui New-York impunător, dar pustiu, iar confruntarea finală în care cei doi antagoniști nu mai vor decât să se omoare unul pe celălalt, complet dezumanizați, cu furie animalică, ar trebui să fie antologică. 

Proiecția Kubrick a fost completată de două dintre documentarele sale de scurt-metraj: Flying Padre (care nu e prea bun) și Day of the Fight, făcut cu 4 ani înainte de ”Killer's Kiss”, pe care îl completează destul de bine - avem ocazia să vedem geneza posibilă a poveștii boxerului din film, dar și câteva cadre pe care Kubrick le-a repetat și regândit în primele 15 minute din ”Killer's Kiss”.

Au urmat apoi două filme ceva mai dezamăgitoare, la Cinema Florin Piersic. Primul a fost din Hong-Kong, A Simple Life, genul de poveste melancolică, bazată pe întâmplări adevărate, care nu se remarcă prin nimic, în afară de jocul actriței din rolul principal, Deannie Yip, care joacă o fostă servitoare trăindu-și ultimii ani ai vieții într-un azil de bătrâni. Andy Lau, într-un rol ceva mai puțin ofertant, este ultimul ei stăpân, cel care - conform obligatoriului schimb de roluri - are grijă de ea în acest timp. A, și încă o chestie: fiindcă personajul lui Lau lucrează în industria cinematografică, filmul abundă de cameo-uri (Tsui Hark, Sammo Hung, Raymond Chow etc. în propriile roluri), asigurând astfel succesul și vizibilitatea filmului.

Sleeping Beauty, despre care s-a vorbit deja destul de mult și asupra căruia nu am de gând să insist, este primul film al Juliei Leigh, povestea unei tinere studente care se prostituează pentru că... de fapt, nu îmi este foarte clar de ce. Și, din păcate, am avut impresia că Leigh nu are nimic de zis despre acest subiect, iar odată încheiată seria de bătrâni care profită de frumoasa noastră adormită, filmul se termină brusc.

În încheierea zilei, două documentare lungi:

Marley, cel mai recent film al lui Kevin Macdonald (care este un regizor bun de cele mai multe ori), se vrea documentarul definitiv asupra lui Bob Marley. Având accest fără precedent la o arhivă impresionantă de imagini și interviuri cu cei mai apropiați, filmul se dă la o parte din a adresa cu adevărat controversele marelui artist. Sigur, se vorbește despre credințele sale religioase, despre așa-zisa sa misiune în lume și despre deciziile pe care le-a luat în legătură cu propria sănătate, dar nimeni nu îl contestă cu adevărat. Filmul este aproape un fel de revisionist history, dar nu îi putem acuza pe cei apropiați lui Marley de acest lucru. În rest, filmul este informativ, deloc plictisitor, iar cele mai reușite momente ale sale sunt momentele din concerte (parcă prea puține) și interviurile cu persoane autentice (precum vărul lui Marley care încă trăiește în satul lor natal, mai puțin ceilalți muzicieni, impresari și amante din viața lui).

Iar Crazy Horse, al lui Frederick Wiseman, a închis seara. Nu am văzut de Wiseman decât filmul său de referință din 1968 ”High School”, un documentar incisiv despre sistemul de învățământ (public?) american. Cred că e evident că acest ”Crazy Horse” nu are nimic din revolta acestuia. Însă nu mă așteptam să fie un film chiar așa de superficial pe cât a fost. Dacă ar fi durat o oră și ar fi prezentat doar un spectacol Crazy Horse, totul ar fi fost perfect. Dar filmul își petrece mai mult de jumătate din durată în culisele spectacolului (repetiții, probe de costume, board meetings), la finalul cărora nu afli foarte multe lucruri despre ce înseamnă punerea în scenă a unui astfel de spectacol, ci doar că cei care îl fac sunt convinși că este un lucru foarte important (deși își exprimă uneori disprețul față de publicul lor, atunci când vorbesc despre „intelectuali satisfăcuți”). Rămânem cu cele câteva numere reușite pe care Wiseman le surprinde (și care sunt puse, în mare parte, în deschiderea filmului) și nu cu mult mai mult în rest.

TIFF 2012 - Day One

TIFF-ul a început, ca de obicei, cu ploaie. Pentru mine a început și târziu, în a doua parte a primei zile, dar măcar mă bucur că eram odihnit. Iată ce am văzut în prima zi - trei povești de dragoste... mai mult sau mai puțin.

Weekend (Andrew Haigh, 2011) este un love-story gay, unul dintre cele mai sincere și mai credibile filme pe care le-am văzut despre o relație între homosexuali, departe de stereotipurile din așa-zisele comedii romantice americane. Regizorul britanic Andrea Haigh tratează subiectul cu realism aproape continental și tot ce înseamnă acest lucru - multe secvențe de interior (deși nu chiar atât de multe pe cât anticipam), scene întregi dialogate sunt filmate într-un singur cadru etc. Un alt plus este locația aleasă - Nottingham, un oraș mult mai mic și mult mai puțin cosmopolit decât Londra spre exemplu, care îi oferă filmului un feeling de universalitate. Cei doi interpreți sunt amândoi foarte buni, iar filmul pare să fi bine-dispus publicul, chiar dacă la un moment dat a virat înspre sentimentalism.

Las acacias (Pablo Giorgelli, 2011) - un road movie paraguayano-argentinian, cu puține personaje, care vorbesc și mai puțin. Pentru mine a fost filmul zilei, în primul rând fiindcă a fost o proiecție excelentă de pe peliculă (la Cinema Odeon), dar și datorită stilului reținut al regizorului și expresivitatea celor doi actori din rolurile principale. Marea majoritate a filmului se petrece în interiorul cabinei unui TIR, dar Giorgelli reușește să facă ceva interesant din punct de vedere vizual cu acest spațiu puțin ofertanta, alternând punctele de vedere ale personajelor și oferind un efect de tip picture in picture când privește prin oglinda retrovizoare. Also, e un bebeluș în film, care dincolo de faptul că este adorabil, probabil le-a dat multă bătaie de cap realizatorilor pentru a obține de la el reacțiile necesare.

Beast (Christoffer Boe, 2011) - din anumite puncte de vedere, este asemănător cu ”Reconstruction”, filmul care l-a făcut celebru pe Boe acum mulți ani (Camera d'Or la Cannes 2003, Premiul de Regie la TIFF 2004), doar că punctul principal de interes nu mai este amantul, ci mai degrabă soțul înșelat. Din păcate, am avut impresia că Boe nu mai are nimic de transmis cu acest film, iar toate trucurile sale vizuale nu fac decât să încerce să compenseze pentru lipsa de idei . Câteva persoane din spatele sălii au aplaudat la sfârșit, dar sentimentul pe care l-am resimțit în jurul meu a fost mai degrabă acela de frustrare. Chiar dacă, fie vorba între noi, finalul este cea mai reușită parte a filmului.