La limita de jos a cerului (România/Moldova, 2013)

La limita de jos a cerului

(România/Moldova, 2013)

Regia: Igor Cobileanski

Cu: Igor Babiac, Ela Ionescu, Sergiu Voloc

Rating: 2.5/5

Într-unul dintre cele mai dezolante peisaje urbane puse pe peliculă, tânărul Viorel (Babiac) duce o existență fără prea multe orizonturi. Își ocupă timpul în principal livrând droguri direct în poșta clienților sau ajutându-l pe cu-dealer-ul său, Gâscă (Voloc), să-și împlinească visul de a zbura cu deltaplanul. Mai avem o mamă stereotipă, un best friend al tatălui decedat care vrea să-l așeze pe calea cea dreaptă și o „clientă” de care se îndrăgostește (Ela Ionescu), cam out of his league și posibil duplicitară. Cam acestea sunt coordonatele primului lungmetraj cinematografic al lui Igor Cobileanski, regizor moldovean în căutarea unei voci proprii. 

Geneza filmului este într-un scenariu scris de Corneliu Porumboiu, pe care acesta nu l-a mai ecranizat. Nu știu în ce stadiu a lăsat Porumboiu scenariul, dar cel pe care Cobileanski l-a filmat este destul de schematic. Personajul principal este supus unei serii de dileme - ce drum să urmeze în viață, cel al părinților, care i-a adus în sărăcie sau cel al traficanților, mai periculos, dar cu promisiuni de îmbogățire rapidă? e ok să te dai la fosta amantă a unui mafiot, care în prezent se întreține cu polițistul care l-a înfundat pe acesta? merită să devii turnător și să-i pui viața celui mai bun prieten în pericol pentru a îndepărta un rival în dragoste? Toate acestea sunt de-abia formulate, iar personajul nu este pus față în față cu consecințele deciziilor pe care le ia. Un regizor-scenarist mai abil ar fi știut probabil să dezvolte aceste situații. Exemplul cel mai la îndemână este Porumboiu și al său „Polițist, adjectiv” - fără a intra prea mult în detalii, comparația merită făcută numai pentru a vedea cum aproape fiecare scenă pune în discuție o fațetă a problemei. Cobileanski nu are prea multe idei, iar filmul său, deși plăcut ochiului (imaginea este semnată de Oleg Mutu) și corect din multe puncte de vedere, arată „neterminat”. Precum încercările icariene ratate ale personajelor sale principale de a evada din realitatea sordidă, „La limita de jos a cerului” exprimă incapacitatea realizatorului de a se desprinde de programatica unui neorealism moralizator. 

Afacerea Tănase (România, 2013)

Afacerea Tănase

(România, 2013)

Regia: Ionuț Teianu

Rating: 3.5/5

Mă bucur întotdeauna când văd un documentar românesc distribuit pe marile ecrane. Sigur, m-aș bucura și mai tare dacă realizatorii ar ieși mai frecvent din perioada comunistă, dar acest lucru nu se întrevede în viitorul apropiat, subiectul fiind departe de a fi epuizat, „regretatul regim” fiind o sursă bogată de povești reale care bat orice ficțiune. „Afacerea Tănase” narează o falsă răpire a unui scriitor român exilat în Paris, Virgil Tănase, pusă la cale de serviciile secrete franceze, pentru a proteja un spion al Securității, Matei Haiducu. Acesta a contactat DST-ul după ce a primit însărcinarea de a-l asasina pe Tănase (ni se spune, din ordinul direct al lui Ceașcă), misiune pe care și-ar fi dat seama că nu o poate duce la capăt. 

Pentru a spune această poveste care pare desprinsă dintr-un roman de John le Carré, realizatorii apelează la mărturii directe ale lui Tănase, Haiducu și alți participanți la evenimentele prezentate, la imagini de arhivă, fotografii și tăieturi din ziare sau reviste. Cele mai impresionante sunt însă cele câteva reconstituiri efectuate de televiziuni franceze la sfârșitul anilor '80, supervizate sau interpretate de Matei Haiducu însuși, într-o perioadă în care acesta își maximiza profiturile pe care toată afacerea i le-ar putea aduce. Regizorul Ionuț Teianu construiește un plot spectaculos, în stilul romanelor de spionaj, încât miza întregii afaceri pare ușor supralicitată. Spre meritul său, însă, trebuie spus că încearcă să asigure pluritatea naratorilor, dându-i fiecărui participant șansa de a prezenta propria versiune asupra faptelor, apelând la interviuri și materiale video mai vechi acolo unde prezența personajelor este imposibilă. Lipsesc, totuși, două voci importante: cea a scriitorului Paul Goma (care a jucat un rol important în toată afacerea și a cărui absență din interviurile efectuate de realizatori nu este explicată) și a unui ipotetic ofițer de Securitate, de la care am fi putut afla cât de mult din povestea lui Haiducu este adevăr și cât invenție.

Din aceeași categorie:

Evrei de vânzare

Autobiografia lui Nicolae Ceaușescu

Câinele japonez (România, 2013)

Câinele japonez

(România, 2013)

Regia: Tudor Cristian Jurgiu

Cu: Victor Rebengiuc, Șerban Pavlu, Kana Hashimoto, Toma Hashimoto

Rating: 2.5/5

În zilele care urmează, voi scrie despre câteva filme românești care au avut premiera în această toamnă și care mi-au rămas ca „restanțe”. Din dorința de a fi cât mai relevant posibil, voi începe cu unul care încă mai rulează în cinematografe - „Câinele japonez”. Acesta este debutul în lungmetraj al lui Tudor Cristian Jurgiu (remarcat pentru scurtmetrajele „Nunta lui Oli” și „În acvariu”) și ne prilejuiește reîntâlnirea cu Victor Rebengiuc, într-un nou rol de tată. Rămas fără casă și nevastă în urma inundațiilor, lui nea Costache (Rebengiuc) i se oferă șansa nesperată de a se împăca cu fiul său (Șerban Pavlu), venit „în vizită” cu soția și copilul pe care îi are în Japonia. 

Trebuie spus că filmul arată extraordinar de frumos. Fiecare cadru este construit minuțios și pune în valoare peisajele și decorul natural al județului Giurgiu, într-un stil care frizează realismul socialist (in a good way). Multe imagini îți rămân întipărite în minte, precum primul cadru, fix și de la înălțime, care ne arată o mare de oameni recuperându-și bunurile din lunca inundată a Dunării - momentul (o introducere superbă) amintește de un peisaj impresionist sau, poate, de o scenă colectivă din ”Mother India”, dar are o forță aparte, dincolo de conexiunile vizuale care se pot face. Un alt cadru foarte reușit îl urmărește pe nea Costache (de la spate, dardennian) urcând treptele înspre biserica satului, cu umerii ușor plecați, într-o mare de oameni care îl urmărește cu interes. Și ar mai fi multe astfel de exemple. Problema (dacă se poate spune așa) este că parcă toate cadrele sunt construite prea corect. Aparatul de filmat se mișcă foarte puțin, iar Jurgiu nu se complică, orchestrând acțiunea cât de mult posibil într-un singur plan focal (sunt și excepții, e drept, dar destul de puține). Și oricât de frumos ar arăta, nu am putut să îmi scot din cap ideea că fiecare cadru este perfecționarea unui exercițiu de compoziție.

Nu am prea multe lucruri negative de zis despre „Câinele japonez”, în special fiindcă Jurgiu nu își asumă prea multe riscuri. Nici din punct de vedere vizual (cadre-secvență, cât de fixe posibile), nici din punct de vedere al discursului narativ. Ceea ce urmează să se întâmple este dictat, programatic, de o succesiune foarte clară a evenimentelor, iar regizorul se ține de ea. Pare paradoxal, dar dacă ar fi să-l compar cu „Roxanne”, un film mult mai „idiot”, fără stil, pe alocuri mai kitschios, mai manipulativ și per ansamblu cu mult mai multe hibe, mi-a plăcut mai mult debutul lui Vali Hotea. Poate fiindcă am apreciat eforturile lui Hotea de a face un pic de comedie și de a nu evita confruntările între personaje. Că nu îi ies, asta este altceva, dar la Jurgiu toate certurile sau momentele stânjenitoare sunt trunchiate la montaj sau evitate întru totul (vezi revenirea fiului, moment destul de prost negociat). Mă gândeam și la o comparație cu ”Rocker”, dar filmul lui Marian Crișan (construit în aceeași paradigmă realistă-naturalistă-minimalistă) mi se pare superior din toate punctele de vedere (inclusiv o mult mai sinceră reprezentare a unei relații tulburate dintre un tată și fiul său). Ce mi-a rămas din „Câinele japonez”, dincolo de picturalitatea cadrelor, este jocul lui Rebengiuc, care face ceva foarte diferit de „Medalia de onoare” (un rol care aparent se raportează la aceleași coordonate) și reușește să dea un pic de viață filmului (chiar dacă nu neapărat și autenticitate).

Prisoners (SUA, 2013)

Prisoners

(SUA, 2013)

Regia: Denis Villeneuve

Cu: Hugh Jackman, Jack Gyllenhaal, Terrence Howard, Maria Bello, Viola Davis, Paul Dano, Melissa Leo

Rating: 3.5/5

”Prisoners” îmi confirmă că Denis Villeneuve este un foarte talentat regizor de thrillere. Nu am văzut cel mai lăudat film al său, ”Incendies” (care a fost și nominalizat la Oscar), dar văzusem pelicula sa anterioară, ”Polytechnique”. Acesta este un film despre un masacru petrecut în Montreal în 1989, care există în două versiuni, una în engleză și una în franceză (și despre care am scris mai pe larg aici), pe care regizorul canadian l-a filmat în alb-negru din perspectiva unor tineri studenți implicați în evenimente. Se pare că lui Villeneuve îi place să amestece un pic de politică și de dezbatere în filmele sale, iar acest lucru este evident în ”Prisoners”, un film despre răpirea a două fetițe, care urmărește două investigații care se petrec simultan: cea oficială, condusă de detectivul interpretat de Jake Gyllenhaal, plină de piste false și cu o listă din ce în ce mai lungă de suspecți și cea „personală”, a lui Hugh Jackman, care este tatăl uneia dintre fetițe și care decide că cel mai rapid mod de a rezolva cazul este de a-l răpi pe principalul suspect (Paul Dano) și de a-l tortura.

Deși are staruri destul de mari în distribuție, filmul lui Villeneuve nu prea seamănă a Hollywood. Atmosfera rece și peisajul iernatic sunt mai degrabă specifice unui thriller scandinav, iar pentru secvențele ceva mai violente ne-am putea gândi la un film coreean (”I Saw the Devil”, maybe). Fiindcă atenția este acordată dezvoltării personajelor (care sunt, simultan, în anti-teză și în aceeași echipă) și mai puțin pe investigația propriu-zisă sau secvențele de acțiune (care sunt rare, dar impresionante), ”Prisoners” poartă haina destinsă a euro-thriller-ului. În ultima jumătate de oră, se fac câteva sacrificii „necesare”, iar toate firele narative sunt reunite printr-o serie de twist-uri și situații-limită mai mult sau mai puțin plauzibile. Totuși, în apărarea filmului, aș vrea să spun că oricât de trasă de păr este concluzia, dacă acceptăm logica scenariștilor, lucrurile ajung să se lege (nu există loose ends). Singura mea dorință ar fi fost ca deznodământul să aibă un pic mai multă... integritate... ceva în genul lui ”Spoorloos”, poate.

Comedy Cluj 2013 - Recap & Top 10

Palmares

Cel mai bun film: Paulette

Cel mai bun regizor: Matteo Garrone, Reality

Cel mai bun scenariu: Populaire

Premiul de interpretare: Ton Kas, Matterhorn

Premiul publicului: Quartet

Acestea sunt rezultatele „oficiale”, dar să vedem și ce cred eu:

Top 10 Competiție

"Reality"

1. Reality (Matteo Garrone)

2. Enough Said (Nicole Holofcener)

3. Russendisko (Oliver Ziegenbalg)

4. Song for Marion (Paul Andrew Williams)

5. Quartet (Dustin Hoffman)

6. Matterhorn (Diederik Ebbinge)

7. English Vinglish (Gauri Shinde)

8. Paulette (Jérôme Enrico)

9. Populaire (Régis Roinsard)

10. Tie pohjoiseen (Mika Kaurismäki)

"Enough Said"

Comedy Cluj 2013 - Filme din Competiție (2)

Despre primele cinci filme puteți citi aici. Mi-a mai rămas de văzut doar ”Quartet”, pe care sper să îl văd în seara aceasta la Cinema Victoria, în vreme ce la Cinema Florin Piersic se vor decerna premiile. 

Populaire (Régis Roinsard, 2012) - o comedie franțuzească retro (ca să nu zic retrogradă) colorată, a cărei acțiune se petrece în 1959, în jurul unor competiții de dactilografiat-viteză, la care participă o proaspătă și neexperimentată secretară (Déborah François), antrenată de șeful ei perfecționist (Romain Duris). Filmul nu prea are multe de zis sau de arătat (dincolo de costume și scenografie), dar încearcă prin orice mijloace să ne convingă că campionatul mondial de typewriting este un eveniment de importanță mondială și nu se dă înapoi de la a copia nimic din canonul hollywoodian al anilor '50 - François arată ca Audrey Hepburn cu coafura lui Grace Kelly, Duris este James Stewart, numai că mai scund și cu fizionomia lui Dirk Bogarde, iar cea mai reușită secvență a filmului (o oarecum îndrăzneață partidă de sex) „fură” cu nerușinare taman din ”Vertigo”.  

Enough Said (Nicole Holofcener, 2013) - multe comedii indie se bazează pe personaje excentrice, de cele mai multe ori cu aere de marginalizați și un umor sec, blazat, ironic. Nimic nu poate fi mai departe de ele decât ”Enough Said”, un film în care vedete ale micului ecran precum Julia Louis-Dreyfuss și James Gandolfini intră în pielea unor oameni de vârstă mijlocie cu calități și defecte, talente și idiosincrazii, dar cât se poate de „neieșiți” din comun (el obez, ea maseuză, ambii divorțați etc.) Relația celor doi este credibilă tocmai datorită autenticității personajelor și a jocului interpreților, iar umorul derivă din naturalețea situațiilor în care aceștia evoluează, indiferent cât de stânjenitoare ar fi acestea uneori. Regizoarea Nicole Holofcener (care face filme de aproape două decenii, dar acesta este primul pe care i-l văd) pare că știe să gestioneze scenele de intimitate între personaje și are simțul timing-ului, precum este exemplificat în scena primului sărut, unde reacția sălii pline (la a doua proiecție!) a fost probabil cea intenționată. Unul dintre filmele mele preferate din această competiție! 

Matterhorn (Diederik Ebbinge, 2013) - nimic spectaculos în acest film olandez, dar recunosc că m-am lăsat dus de acest film, care îmbrățișează absurdul relației de prietenie (and then some!) dintre un habotnic văduv și un misterios Forrest Gump-type pe care îl primește în casa sa, totul pe muzică de Bach. Secvențe precum petrecerile la care cei doi cântă cântece și imită animale pentru copii sau nunta gay în ceas de noapte oficiată chiar în biserică testează limitele unui umor rece, nordic, pe alocuri grotesc. Până la urmă, ”Matterhorn” se dovedește a fi tot un film din categoria reconcilierilor între tată și fiu, chiar dacă acesta din urmă este absent cea mai mare parte din film. 

Paulette (Jérôme Enrico, 2012) - am râs ca un prost la acest film în care Bernadette Lafont joacă o pensionară rasistă și xenofobă, cu probleme financiare, care se apucă de vândut droguri în cartier pentru a-și întregi veniturile mizerabile (adică pensia de 600 de euro/lună). Principalul atu al acestui film (oricât de idiot ar fi) este că măcar e o comedie la care râzi de la un capăt la altul și nu simte nimeni nevoia să lungească ultimul act pentru a deveni moralizator sau a include sentimentalisme ieftine.

Comedy Cluj 2013 - Filme din Competiție (1)

Reality (regia Matteo Garrone, 2012) - singurul film din Competiția de lungmetraj pe care îl văzusem înainte de festival pare disproporționat față de contracandidații săi (are un Grand Prix la Cannes, bon Dieu!). Mie mi-a plăcut destul de mult. Am apreciat în special folosirea unui spectru de culori vii, vibrante, hiper-realiste și jocul lui Aniello Arena, care face un portret extrem de precis (și de deprimant) al italianului de rând, care își rotunjește veniturile din mici escrocherii și este obsedat de faima pe care i-ar putea-o aduce prezența într-un reality show pe unul dintre canalele controlate de Berlusconi. Din păcate, Garrone a pierdut ceva din incisivitatea cu care a tratat pelicula sa anterioară, ”Gomorra” (tot Grand Prix la Cannes și filmul meu preferat din acel an), iar subiectul pe care îl abordează acum este unul mult mai ușor de „deconspirat”. 

Tie pohjoiseen / Spre nord (Mika Kaurismäki, 2012) - dacă scenariul filmului este unul destul de clasic - repararea relațiilor între tată și fiu via road trip - modul în care este tratat regizoral este submediocru. Cu greu poate fi considerat o comedie, dar nu asta este problema. Scenariul este atât de previzibil și urmează o cale atât de bine bătătorită încât parcă nici nu s-a pus problema să se mai abată de la ea. Evoluția personajelor este neconvingătoare, iar secvențele se succed după ordinea clișeelor (acum ne întâlnim cu sora pe care nu știai că o ai, acum cu soția care te-a părăsit și în final ți-o arăt și pe mama ta adevărată) și nu după o logică narativă (care, e drept, probabil ar fi amputat filmul în primele 20 de minute, când unul dintre cei doi protagoniști - ambii diabetici - ar fi trebuit internat de urgență pentru că nu și-a luat insulina în „excursie”). O singură idee bună vine de pe coloana sonoră, unde este folosit ca laitmotiv o piesă de Schubert (Fantezia din Sonata D894 pentru pian), a cărei patos și lentoare dau întregului un ton melancolic.

Russendisko (Oliver Ziegenbalg, 2012) - din seria nostalgică a filmelor despre sfârșitul comunismului vine această poveste despre trei proto-hipsteri moscoviți care emigrează în 1990 în Germania de Est (după căderea zidului, dar înainte de reunificarea efectivă), țară care tocmai și-a deschis brațele pentru imigranți de origine evreiască. Urmează o serie de coming of age stories și momente boeme (inițial cei trei stau în cămin, după care dorm o vreme în mașină, pentru ca în final să închirieze un apartament deasupra unui bar). Spre surprinderea mea, totul mi s-a părut mai mult decât agreabil, actorii bine găsiți, cu destul de mult umor și foarte bine filmat. Nu e un film mare, dar este mai mult decât satisfăcător pentru o astfel de competiție. 

English Vinglish (Gauri Shinde, 2012) - îmi este din ce în ce mai greu să definesc un „film indian”. ”English Vinglish” este o producție Bollywood, dar evită mare parte din clișeele la care ne-am aștepta. De fapt, are un aer destul de occidental și nu doar fiindcă acțiunea se petrece la New York. Un posibil premiu de interpretare ar merge înspre actrița din rolul principal, Sridevi, care cam trebuie să care în spate toate cele 133 de minute ale filmului. Mi-ar fi plăcut poate un pic mai mult dacă ar fi evitat să ne servească la sfârșit pe tavă toate moralele despre importanța familiei și clash-urile interculturale. Iar a doua parte a filmului pare să existe mai mult pentru a face reclamă soundtrack-ului. Dar totuși, pentru un film de mare public venit din acea parte a lumii, ”English Vinglish” nu e chiar atât de rău pe cât pare (dar nici atât de bun pe cât ar fi putut fi). 

Song for Marion (Paul Andrew Williams, 2012) - ”Amour” light... with songs. Descrierea aceasta ar trebui să ajungă. Dar să vă mai spun câteva cuvinte: Gemma Arterton este dirijoarea unui cor de pensionari; Vanessa Redgrave este una dintre cele mai entuziasmate membre, dar o să moară în curând de cancer; Terrence Stamp este soțul morocănos al acesteia din urmă. E ultra-sentimental și manipulator, dar charming în același timp, arată bine, iar Terrence Stamp domină ecranul. 

Comedy Cluj Review - Roxanne

Roxanne

(România, 2013)

Regia: Vali Hotea

Cu: Șerban Pavlu, Diana Dumbravă, Mihai Călin, Valeria Seciu

Rating: 3/5

Filmul rulează deja în cinematografe, dar a avut parte de o proiecție de gală în cadrul festivalului, sâmbătă seara. Venit de la Locarno cu mâna goală (la fel ca „Metabolism”-ul lui Porumboiu), debutul în lungmetraj al lui Vali Hotea se deschide cu o investigare a zbuciumatei istorii recente a filmului: Tavi (Pavlu) își cere dosarul de la Securitate, pentru a afla cine l-a turnat în liceu pentru o faptă minoră - o dedicație la Radio Europa Liberă. Dacă identitatea turnătorului întârzie să apară, Tavi are parte de o altă surpriză: s-ar putea să aibă un copil cu prietena sa de la acea vreme, acum căsătorită cu un medic/afacerist de succes. Este posibilă o reîntâlnire, după 20 de ani? Și cât de mult își va ignora Tavi celelalte probleme (actuala iubita, mama cu Alzheimer, propria sa carieră) pentru a încerca să-și reia viața de acolo de unde aceasta s-a întrerupt în anii '80?

Trebuie să spun că mă așteptam să fie mult mai groaznic decât a fost. Singura garanție pe care o prezenta filmul a fost Șerban Pavlu (și, într-o mai mică măsură, Diana Dumbravă). Și e drept că Vali Hotea nu dovedește prea mult stil, iar look-ul general al filmului este destul de plat, de „televizual”. Însă cel mai rău lucru pe care îl pot spune în această privință este că, pe alocuri, seamănă cu un episod din ”În derivă”. Măcar dialogurile sună bine, chiar dacă materialul de bază este destul de subțire, iar scenele care ar trebui să demonstreze virtuozitatea limbajului și a interpreților (certuri, dezvăluiri etc.) sunt ratate. Hotea nu obține intensitatea și onestitatea pe care acestea le necesită pentru a nu părea ridicole („exemplară” este secvența în care turnătorul se destăinuie, care pare să vină de nicăieri și nu conduce la nicio dezvoltare narativă suplimentară).

Ceea ce le iese realizatorilor, în schimb, este relația dintre Tavi și mama sa. Deși aceasta apare doar în patru -cinci scene, în fiecare demonstrând grade variabile de demență, confuzie și agitație, ajunge pentru a configura un portret mult mai complex al personajului principal decât ar părea. Ultima secvență dintre cei doi, în care mama nu îl recunoaște, în timp ce pe ecranul televizorului defilează imagini de arhivă de la Revoluție, pe fondul accentuării crizei economice. Mesajul e clar: Tavi trebuie să lase deoparte trecutul, să se maturizeze și să își facă prezentul mai fericit; dar nicăieri în restul filmului acest mesaj nu este livrat la fel de subtil, dar percutant ca în această secvență, care acuză, în fundal, lamentările-clișeu ale poporului român, de genul „era mai bine pe atunci” sau „de vină sunt numai comuniștii/Iliescu/Băsescu/etc.” Și, în final, două cuvinte despre Șerban Pavlu - acesta interpretează un personaj mai puțin psihotic decât cel din „Toată lumea din familia noastră”, dar aproape la fel de antipatic și imatur. Îmi place cum Pavlu se descurcă cu astfel de roluri... neprietenoase și ne-abia aștept să îl văd în „Câinele japonez”. 

Comedy Cluj 2013 - Preview

Astăzi începe ediția a cincea a Comedy Cluj. Uitându-mă doar fugitiv peste program, selecția nu pare extraordinară. Principala problemă este că lipsesc clasicele (doar un „Nea Mărin miliardar”, un ”Rocky Horror Picture Show” și un show/cine-concert Chaplin în închidere). În rest, filme cam din toată lumea, dar în special din filmografia franceză și francofonă (Haute cuisine, Alceste à bicyclette, Les infidèles etc.) și din cea indie americană (The Kings of Summer, Safety Not Guaranteed, Take This Waltz, Ruby Sparks etc.) Mie mi-a atras atenția și filmul german Vermessung der Velt (3D!), dar cine știe dacă e bun sau nu? Competiția arată ceva mai bine, cu titluri ceva mai de răsunet precum ”Reality”, al lui Matteo Garrone, care nu e la fel de bun ca ”Gomorra”, dar merită o privire sau ”Quartet”, semnat de Dustin Hoffman. Plus un Mika Kaurismaki, un film indian, unul rusesc, unul olandez, două franțuzești, unul britanic (”Song for Marion”, cu veteranii Vanessa Redgrave și Terrence Stamp) și ”Enough Said”, care ar trebui să primescă măcar un vot de simpatie (ultimul rol al lui James Gandolfini) și care este proiectat în această seară, în deschiderea festivalului. Enjoy!

Gravity (SUA/UK, 2013)

Gravity

(SUA/UK, 2013)

Regia: Alfonso Cuarón

Cu: Sandra Bullock, George Clooney

Rating: 4/5

În fața unui film pe care îl aștepți de ceva vreme este întotdeauna o provocare să-ți menții intact simțul critic (dacă îl ai). În cazul de față, așteptarea a durat destul de mult - Cuarón nu a mai făcut un lungmetraj din 2006, iar prietenul Guillermo del Toro lăuda ce a văzut din ”Gravity” încă de acum doi ani. Lucrurile sunt cu atât mai complicate cu cât, la ieșirea pe ecrane, a fost întâmpinat de critici cu extaz aproape universal. Spun „aproape” pentru că a existat totuși o singură voce credibilă care s-a pronunțat împotriva filmului, unul dintre criticii mei preferați (și unul dintre puținii pe care îi citesc cât de cât regulat), Jean-Michel Frodon, care a desființat filmul cu ocazia premierei de la Veneția. Așa că, în ciuda hype-ului, am reușit să mă păstrez cu picioarele pe Pământ și să fiu, pe cât de poate, obiectiv.

”Gravity”, care a dobândit deja statusul de blockbuster, dezvoltă pe parcursul a doar 90 de minute (chiar mai puțin, dacă nu luăm în calcul genericul), o poveste destul de simplă: doi astronauți sunt proiectați în orbita Pământului de o „furtună” de resturi dintr-un satelit rusesc care a explodat. Cei doi trebuie să „plutească” (doar cu ajutorului unui jetpack) înspre Stația Spațială Internațională, de unde să se îmbarce pe un modul de salvare. E un survival story destul de tipic, iar unul dintre meritele scenariului este că nu încearcă să demonstreze ambiții pe care talentul lui Cuarón să nu le poată proba. Chiar îmi făceam griji că va trebui să-l compar cu ”2001”, dar se pare că acesta este singurul SF de calibru din ultimii ani care nu simte nevoia să ne umple de referințe la filmul lui Kubrick (nu că nu ar exista unul-două mici omagii, precum un pix care plutește „ostentativ” în foreground-ul unei secvențe de imponderabilitate).

Dacă la capitolul tematic, filmul este previzibil (și nu foarte solicitant), Cuarón plusează pe partea tehnică. Încă din ”Children of Men”, am putut observa cum acesta își dorește să depășească limitele de durată ale cadrului cinematografic, cu câteva planuri-secvență de mare virtuozitate, compuse de fapt din mai multe cadre mai scurte reunite digital prin cut-uri neobservabile. În ”Gravity”, ajutat și de faptul că decorurile sunt aproape integral simulate virtual, el merge și mai departe, astfel încât lungi secțiuni ale filmului par să fie un continuum, fără nici o tăietură vizibilă între ele, iar întregul film pare să se petreacă în timp real (chiar dacă timpul este ușor comprimat). Cuarón este creditat și ca monteur al filmului (alături de Mark Sanger), dar un merit la fel de mare îl are colaboratorul său de cursă lungă, directorul de imagine Emmanuel Lubezki, care a avut o contribuție esențială în plănuirea secvențelor ce urmau să asigure montajul fluid la care aspiră regizorul mexican.

E un lucru bun că filmul nu durează foarte mult, pentru că astfel reușește să mențină starea de încordare pe care o resimte spectatorul și care din când în când se accentuează pe măsură ce evenimente din ce în ce mai nefericite și mai neașteptate se petrec. Iar când imaginația regizorului pare să rămână fără resurse, acesta îi predă ștafeta Sandrei Bullock, care trebuie să conducă filmul în special în a doua jumătate a sa. Nu îmi place Bullock în mod special, dar trebuie să recunosc că de data aceasta m-a convins, într-un rol foarte solicitant, ea fiind practic singura prezență umană pentru cea mai mare parte a timpului de proiecție. De asemenea, cred că este prima dată când o văd să-și folosească întreg corpul pentru a juca, nu atât din perspectiva încercărilor fizice pe care o presupun faptul că probabil a stat atârnată în hamuri majoritatea timpului, dar și fiindcă fiecare gest, fiecare mișcare sunt integrate în interpretarea ei. Într-un film foarte tehnic și care ar fi putut fi foarte rece, ea aduce un mai mult decât necesar human touch.