Les Vampires (Franța, 1915-1916)

Les Vampires

(Franța, 1915-1916)

Regia: Louis Feuillade

Cu: Musidora, Édouard Mathé, Marcel Lévesque

Rating: 4.5/5

Alături de „Fantomas” și „Judex”, „Les Vampires” este cel mai important serial cinematografic mut regizat de pionierul francez Louis Feuillade. Compus din 10 episoade cu o durată totală de aproximativ șase ore și jumătate, „Les Vampires” îl urmărește pe jurnalistul Philippe Guérande, care încearcă să anihileze o grupare criminală pariziană, cunoscută sub numele de Vampirii. Aceștia se infiltrează în toate păturile sociale, comunică prin anagrame și par să se opereze fără teamă de lege (cel puțin o vreme). Conducătorul lor este Marele Vampir, iar alături de acesta este vampa (get it?) Irma Vep (get it?). Guérande are de partea sa numai un sidekick destul de enervant, pe mama sa și câțiva polițiști cinstiți. Și totuși, în scurt timp îi pune pe Vampiri pe fugă.

Primele cinci episoade (care, în timp, reprezintă cam o treime din întregul film) sunt cele mai bun. Plot-ul este aproape continuu, iar Feuillade își păstrează opera proaspătă prin răsturnări de situație, cascadorii, confruntări și crime odioase (un cap descoperit într-o cutie, de exemplu - take that, David Fincher!). Jurnalistul și Vampirii își dejoacă unul altuia planurile, iar narațiunea se complică din ce în ce mai mult, apărând din ce în ce mai multe personaje negative (unele antagoniste vampirilor), mai multe comploturi și mai multe piste pentru jurnalistul-detectiv. Irma Vep (Musidora), cel mai fascinant personaj al filmului, nu apare decât în partea a treia, cam după o oră de la început, dar din acel moment acaparează atenția spectatorului. Vizual, filmul este la fel de inventiv: Feuillade nu se mulțumește cu cadrele statice de ansamblu, inseră prim-plan-uri și pune camera chiar pe mașini în mișcare sau trenuri; folosește foarte credibil montajul alternativ pentru a spune două-trei povești care se întâmplă în același timp și creează suspans prin inevitabila lor întâlnire etc. Alte tehnici, precum split-screen-ul sau filmul-în-film sunt și ele folosite cu brio.

Ultimele cinci episoade sunt mai puțin reușite, dar rămân foarte interesante (pe alocuri). Ele devin din ce âîn ce mai lungi și, practic, sunt filme de sine stătătoare: chiar dacă se bazează pe evenimente din celelalte episoade, fiecare oferă o concluzie cât de cât satisfăcătoare. Excepția este ultimul episod, care culmină cu o „descindere” impresionantă a forțelor de ordine la reședința unde Vampirii dau o petrecere în cinstea nunții Irmei cu Marele Vampir. Deznodământul este o adevărată baie de sânge, care pune capăt, într-un final, serialului.

Dincolo de importanța istorică operei și realizarea sa ireproșabilă, este interesantă perspectiva lui Feuillade asupra lumii. Vampirii racolează judecători și se dau drept membri ai clasei nobiliare sau polițisti. Criminalii sunt inteligenți, talentați în diferite domenii (tehnică, chimie sau, evident, actorie), dar sunt malefici și își folosesc talentele pentru a se îmbogăți necinstit și pentru a căuta răzbunare. Dar nici „cei buni” nu sunt ușă de biserică. Guérande și ajutorul său umblă înarmați, iar unele dintre tacticile pe care le folosesc și modul în care se debarasează de adversari nu i-ar face nici pe Vampiri de rușine (spre exemplu, Guérande o leagă la un moment dat pe Irma Vep și o aruncă în mijlocul străzii, scenă care amintește de celebra imagine a fetei legată de șinele trenului în western-urile americane ale aceleași epoci). O altă scenă, în care un copil încearcă să-l împuște pe Marele Vampir (cu un pistol pe care îl avea la el) impresionează prin implicațiile sale. Așa cum îl văd eu, „Vampirii” lui Feuillade este un film despre o societate coruptă și, în ciuda finalului fericit, despre violența în forma sa cea mai terifiantă și mai puțin atrăgătoare.

Top 5 David Lynch Masterpieces

Notă: nu îl lungesc la un top 10, pentru că probabil o să intru în filme care nu îmi plac. Consolarea este că cele cinci titluri de mai jos sunt capodopere (aproape) absolute.

1. Eraserhead (1977)

2. Mulholland Drive (2001)

3. The Elephant Man (1980)

4. Twin Peaks

           - primul sezon + ultimul episod +/- ”Fire Walk with Me”

5. Lost Highway (1997)

”Eraserhead”

Top 10 Ingmar Bergman

Notă: nu am văzut toate filmele lui, dar nici nu mă tentează un maraton (deși s-ar putea să-mi amintească de vremuri mai bune). Cele 2-3 titluri mai importante care lipsesc din listă nu cred că afectează semnificativ topul. (Updated on 26.01.2012)

1. Persona - 1966

2. Smultronstället (Fragii sălbatici) - 1957

3. Det sjunde inseglet (A șaptea pecete) - 1957

4. Skammen (Rușine) - 1968
5. Viskningar och rop (Strigăte și soapte) - 1972

6. Såsom i en spegel (Prin oglindă) - 1966

7. Nattvardsgästerna (Comunianții AKA Winter Light) - 1963

8. Fanny och Alexander - 1982

9. Tystnaden (Liniștea) - 1963

10. Jungfrukällan (Izvorul fecioarei) - 1960

„Fragii sălbatici” - imagine din visul doctorului Borg

 

Top 5 Filme cu Jesus

În această perioadă, când la televizor sunt programate o groază de filme mediocre despre Isus, diverși apostoli și tot felul de sfinți, poate nu strică să ne amintim de cele mai bune filme din această categorie. Lista de mai jos nu este neapărat una politically-correct, dar cu siguranță e mai valoroasă decât oferta de la TV. Mazel tov!

„Il vangelo secondo Matteo”

1. Il vangelo secondo Matteo (r. Pier Paolo Pasolini, 1964)

Poate că „revoluționarul” ateu Pasolini nu ar fi fost cea mai probabilă alegere pentru a face un film despre Isus, dar filmul său este destul de fidel sursei. Chiar dacă pare mai degrabă o lucrare de propagandă marxistă decât o profesiune de credință, ”Evanghelia după Matei” este o operă în alb-negru sobră, elegantă și acompaniată de o coloană sonoră excepțională. Figura christică revine în opera lui Pasolini de mai multe ori, sub diferite forme, poate cel mai neașteptat fiind personajul lui Terence Stamp din ”Teorema”.

2. Life of Brian (r. Terry Jones, 1979)

Isus nu apare în ”Life of Brian” decât câteva secunde, dar asta nu a împiedicat controversa din jurul filmului. Mai puțini preocupați de credință, Monty Python au realizat o satiră politică, un film despre falși profeți și false cauze, o critică a societății de consum și un denunț al ipocriziei - cu care Isus probabil ar fi fost complet de acord. Recent, Eric Idle a transformat scenariul într-un oratoriu a cărui titlu clarifică identitatea lui Brian - ”Not the Messiah (He's a Very Naughty Boy)”.

”Jesus Christ Superstar”

3. Jesus Christ Superstar (r. Norman Jewinson, 1973)

În ciuda cântecelor, coregrafiilor și a atmosferei hippie, ”Jesus Christ Superstar” este probabil cel mai popular și mai apreciat de credincioși dintre filmele din această listă. Imaginea lui Douglas Slocombe este superbă, folosind la maxim decorurile naturale în combinație cu kitsch-urile moderne. Timpul și-a lăsat amprenta asupra filmului și la o primă vizionare poate părea un pic dated, dar ”Jesus Christ Superstar” are un atu absolut: cele două interpretări magistrale din rolurile principale: Carl Anderson (Judas) și Ted Neeley (Jesus).

4. Intolerance (r. D.W Griffith, 1916)

Epicul de trei ore al lui Griffith combină patru povești din diferite momente ale istoriei pe tema „strădaniile iubirii de-a lungul veacurilor” și revoluționează montajul cinematografic. Povestea lui Isus, parcă mai redusă în dimensiuni decât celelalte, este folosită ca suport moral al întregii opere. 

”The Last Temptation of Christ”

5. The Last Temptation of Christ (r. Martin Scorsese, 1988)

Am ezitat înainte să pun acest film în listă, pentru că nu este unul dintre preferatele mele. Nu cred că stilul lui Scorsese și idiosincraziile acestuia se mulează foarte bine pe tema dată. Jesus-ul lui Willem Dafoe seamănă mai mult cu Travis Bickle decât cu imaginea clasică a personajului, iar Iuda al lui Harvey Keitel este Harvey Keitel, numai că mai îmbrăcat decât de obicei. Totuși, filmul are meritul că îl  prezintă pe Isus ca om și îi sondează psihologia, iar ultimele aproximativ 15 minute sunt extraordinare și cu adevărat redemptive. 

'I Know Where I'm Going!' (UK, 1945)

'I Know Where I'm Going!'

(UK, 1945)

Regia: Michael Powell, Emeric Pressburger

Cu: Wendy Hiller, Roger Livesey, Pamela Brown

Rating: 4.5/5

”I Know Where I'm Going!” este, acum, unul dintre filmele mele preferate. Regizat de Michael Powell și Emeric Pressburger, este unul dintre cele mai reușite filme ale lor și aceasta spune ceva, aflându-se în compania unor capodopere precum ”The Red Shoes”, ”A Matter of Life and Death” și ”Black Narcissus”. În ”I Know Where I'm Going!”, Joan (Hiller), o tânără de 15 de ani, foarte hotărâtă și sigură pe sine, pornește din Londra înspre o insulă de pe coasta vestică a Scoției, pentru a se căsători cu un bogătaș în vârstă care a închiriat insula respectivă. Ajunsă în micul port unde trebuia să o aștepte o barcă, află că nu poate traversa ultima milă a călătoriei sale din cauza vremii. Își va petrece zilele următoare alături de localnici, printre care și Torquil, laird-ul de Kiloran - tânărul nobil care este proprietarul insulei închiriate de bătrânul logodnic al fetei. Nu e greu de ghicit ce urmează să se întâmple.

”I Know Where I'm Going!” este un film romantic, dar este și o poveste a sfârșitului de război. Vedem cum acesta afectează viața unor scoțieni insulari izolați. Torquil este un nobil decăzut, obligat - ca și mulți alții ca ei - să își închirieze moștenirea unor englezi sclifosiți, în timp ce el trăiește războiul în Marină. Acestei dimensiuni foarte reale, filmului i se adaugă una mitologică. Lairzii de Kiloren sunt personaje tragice de legendă, asupra cărora stă un blestem străvechi, iar apele care trebuie traversate pentru a ajunge pe Kiloren conțin un vârtej, capcană pentru navigatorii repregătiți. În mijlocul tuturor acestora se află Joan, aparte de pragmatică, neînțelegând problemele, obiceiurile și viețile de zi cu zi ale localnicilor, dar, bineînțeles, urmează să primească o lecție chiar de la aceștia, cu un pic de ajutor din partea elementelor (vântul care nu încetează să sufle și temutul vârtej al apelor). 

Vizual, filmul impresionează încă din generic. Un montaj narat, alert, prezintă copilăria și adolescența lui Joan, în timp ce credits-urile sunt înscrise pe obiecte de zi cu zi (spătare de scaune, furgonete etc.) ”I Know Where I'm Going!” este ultimul film al lui Powell și Pressburger în alb-negru, înainte ca aceștia să își înceapă extraordinara serie de capodopere în Technicolor, culminând cu ”The Red Shoes”. Poate tocmai de aceea, în ”I Know Where I'm Going!” fac tot ce este posibil cu imaginea în alb-negru. Compozițiile lor sunt unice, iar modul în care lumina difuză luminează fețele actorilor și jocul de umbre din fundaluri conferă o aură mistică unui film aflat între real și legendă. Close-up-urile pun în valoare expresivitatea actorilor, iar peisajele valorifică frumusețea naturală a Scoției (chiar și atunci când sunt în retro-proiecție, cu actorii într-un studio).

”I Know Where I'm Going!” este dovada certă a celui mai reușit parteneriat din istoria cinematografului. Modul în care Powell și Pressburger își împărțeau sarcinile (scenariu, regie, montaj, producție) nu influențează authorship-ul operei lor. 

Scream 4 (SUA, 2011)

Scream 4

(SUA, 2011)

Regia: Wes Craven

Cu: Neve Campbell, Courteney Cox, David Arquette

Rating: 2.5/5

Supraviețuitorii

”Scream 4” este, în același timp, sequel, remake și reboot al trilogiei originale care a debutat în 1996. Se reîntorc supraviețuitorii primelor trei filme - Sidney, Gale și Dewey - plus o grămadă de tinerei de liceu care sunt ciopârțiți unul după celălalt într-o serie de evenimente care reproduc aproape la indigo crimele (și victimele!) din primul film. Multă vreme, filmul pare că încearcă să spună două povești care nu se potrivesc foarte bine una cu cealaltă și are prea multe personaje care au nevoie de un pic de introducere înainte de a fi înjunghiate. În final, totuși, supraviețuitorii și omologii săi mai tineri par să fie din același film.

Seria ”Scream” a fost întotdeauna despre alte filme, despre regulile „nescrise” ale genului horror, despre personaje care par conștiente că sunt într-un slasher, știu ce trebuie să facă pentru a supraviețui, dar, cu toate acestea, fac cele mai elementare greșeli. ”Scream 4” are, parcă, mai multe discursuri de acest gen. Morala pare să fie că, în mileniul III, nu mai există reguli și oricine poate muri. Nu cred că aceasta este caracteristica modernă a genului. Personaje uni-dimensionale, da. Violență nejustificată dată la maxim, da. Real-time, da. Însă proto-slasher-ul lui Mario Bava, „Reazione a catena” (aka ”Bay of Blood”) nu discrimina între personaje și toate ajungeau să își găsească sfârșitul (inclusiv criminalii), iar filmele ”Scream” aduc mai mult cu acest gen de filme (și echivalentele lor americane din anii '70-'80) decât cu horror-urile moderne asupra cărora tot insistă.

Sincer, horror-ul hollywood-ian mă plictisește. Aceleași povești sunt constant reciclate, predomină sequel-urile și remake-urile (shriequels & screamakes, vorba personajelor din film) și lipsesc complet sperieturile adevărate. Cele mai „înfricoșătoare” filme de gen pe care le-am văzut în ultimii ani au fost europene (”Martyrs”, de Pascal Laugier, care nu este prea bun și spaniolul ”[REC]”, refăcut ca insipidul ”Quarantine”). Cu toate acestea, ”Scream 4”, fără să fie excelent, este un film inteligent și este chiar bun atunci când personaje aleatorii sunt înjunghiate fără milă unul după celălalt. Nu e deloc scary, dar e amuzant și bine-dispune. 

Top 5 Jacques Tati

Nu e neapărat un challenge, fiindcă nu a făcut decât 5 filme (pentru cinema), oricum, da' ce să-i faci?

1. Play Time (1967)

2. Les vacances de M. Hulot (1953)

3. Mon oncle (1958)

4. Jour de fête (1949)

5. Trafic (1971)

„Play Time”

RO 2011 - Partea a 2-a: Copilăria lui Icar

L'enface d'Icare / Copilăria lui Icar

(România/Franța/Elveția, 2009)

Regia: Alex Iordăchescu

Cu: Guillaume Depardieu, Alysson Paradis, Carlo Brandt, Doroteea Petre, Sophie Lukasik

Rating: 1/5

Malpraxis

Debutul în lung-metraj al lui Alex Iordăchescu se remarcă mai degrabă prin faptul că este ultimul film al lui Guillaume Depardieu. Fiul lui Gerard s-a îmbolnăvit de pneumonie în timpul filmărilor, murind apoi în urma complicațiilor într-un spital din Franța. Având în vedere decesul protagonistului (plus celelalte tare, mai vechi, ale acestuia), îmi închipui că ”L'enfance d'Icare” a fost un film foarte greu de realizat, de terminat și, apoi de vândut. Iar acest lucru se vede.

În esență, filmul este povestea unui avocat care și-a pierdut un picior în urma unui accident de motocicletă. Pentru a-și recăpăta umanitatea, se înrolează în clinica unui savant dubios (nu departe de Faust sau Dr. Monroe), care vrea să descopere secretul nemuririi. Tratamentul pe care acesta i-l aplică pacientului Vogel (=pasăre... get it?) are efecte secundare neașteptate, iar filmul se afundă curând într-o stranie confuzie halucinatorie. Probabil Iordăchescu are impresia că face un film experimental, de factură lynch-iană, dar rezultatul nu atestă decât o lipsă de regie. Actorii par incapabili să înțeleagă sau să urmărească indicații regizorale sau regizorul nu știe să le ofere. Există o discordanță totală între jocul actorilor, iar munca regizorului de imagine Marius Panduru pare la fel de haotică, închistând personajele în cadre și decoruri fără personalitate. Nu dau, însă, vina pe Panduru, care este un DOP talentat (vezi și „Periferic”, „Cea mai fericită fată din lume”, „A fost sau n-a fost?”, chiar și „Eu când vreau să fluier, fluier”), iar în unele momente acesta pare să aibă chiar inspirație (precum un lungplan secvență în care Depardieu și Beandt discută la patul bolnavului, cu o fereastră în spate, cei doi părând simple siluete).

Problemele filmului continuă. Scenariul este inept, bazat pe fantasmagorii științifice și medicale. Montajul pare să pună cap la cap toate scenele filmate, fără nicio noimă, iar cele 100 de minute al filmului trec foarte, foarte greu... Cât despre Depardieu, el pare mai degrabă o fantomă cașectică pierdută într-un film care încetează să mai fie despre personajul său după primul act. Jocul său nu este grozav, dar lungile sale absențe (neexplicate!) din narativ atrag atenția asupra haosului total care - bănuiesc - a fost post-producția „Copilăriei lui Icar”, pe fondul unei proaste concepții inițiale.

Source Code (SUA/Canada/Franța, 2011)

Source Code

(SUA/Canada/Franța, 2011)

Regia: Duncan Jones

Cu: Jake Gyllenhaal, Vera Famiga, Michelle Monaghan, Jeffrey Wright

Rating: 4/5

Un science-fiction cu adevărat bun este foarte rar în zilele noastre, în care ecranele sunt populate de scenarii apocaliptice, roboți uriași care se bat între ei și invadatori extratereștri urâți și slăninoși. Filmele lui Duncan Jones sunt o excepție de la regulă. Acum doi ani, lung-metrajul său de debut, ”Moon”, a luat lumea prin surprindere. Un film „retro” din mai multe puncte de vedere, ”Moon” nu încerca să impresioneze cu efecte speciale extraordinare (pentru care oricum nu s-ar fi găsit bani), în schimb folosea un decor à la ”2001” și un singur actor pe ecran (Sam Rockwell, în rol multiplu, e drept) pentru a crea o poveste provocatoare care se situază undeva între ”Silent Running”, ”Logan's Run” și ”The Island”, numai că mai modestă și mai inteligentă decât ambele.

Cu ”Source Code”, Duncan Jones recidivează. Jake Gyllenhaal joacă rolul unui soldat ușor amnezic, care este trimis în mod repetat să retrăiască ultimele 8 minute din viața unui profesor care a murit într-un atentat cu bombă într-un tren care merge înspre Chicago. Misiunea soldatului este să descopere identitatea celui care a plantat bomba în tren, pentru ca preveni un viitor atac mult mai distrugător. Și cam atâtea se pot spune ca să nu stricăm surprizele filmului. Recunosc, din trailere filmul îmi părea un pas în jos, un SF mult mai puțin ambițios decât este de fapt. Într-un fel, însă, faptul că ”Source Code” se joacă cu clișee și este, din anumite puncte de vedere, un film convențional, este un atu. Filmul arată ca un SF de serie B, dar este un SF de serie B bine făcut, care nu ezită să folosească twist-uri care întorc datele problemei cu 180 de grade. Dincolo de acest SF de serie B există și un mystery tot de serie B, fiindcă încă din primele imagini ni se oferă indicii care ne-ar ajuta la identificarea atentatorului și, mai mult, există și misterul personajului lui Gyllenhaal, despre care nici noi și nici el nu știe prea multe la început. Combinația aceasta de SF/mystery este caracteristica unor filme foarte bune, de obicei adaptate după Philip K. Dick, de la ”Blade Runner” la ”Minority Report”. ”Source Code” este fratele lor mai mic și mai sărac (buget redus), dar nu mai puțin inteligent și ghiduș.

Interesant este și casting-ul și deciziile pe care le iau actorii. Gyllenhaal este cel mai puțin remercabil, jucând un rol destul de clasic de action hero, ceea ce nu este un lucru rău, acest rol fiindu-i atribuit în scenariu. Jeffrey Wright se distrează și el jucând un rol la marginea stereotipului, omul de știință care a inventat o tehnologie revoluționară, despre care știi că s-ar putea să nu fie foarte cinstit fiindcă folosește o cârjă pentru a se deplasa. În schimb, Vera Farmiga (principalul contact al soldatului blocat în capsula din care este tot trimis înapoi în timp), Michelle Monaghan și ceilalți actori care interpretează pasagerii trenului destinat să fie aruncat în aer până când Gyllenhaal rezolvă misterul joacă personaje foarte umane, pe care ajungem să le privim cu simpatie și cu înțelegere. Este de neașteptat ca un astfel de film să investească atât de mult în personajele sale, chiar dacă unele dintre ele mai nesemnificative și nu au mai mult de câteva replici.

”Source Code” folosește puținele efecte speciale pe care și le permite pentru câteva secvențe care nu excelează din acest punct de vedere, dar sunt esențiale în economia plot-ului (exploziile repetate), dar și pentru câteva cadre mai complexe, înspre final. Și că vorbim de final, fără să dau în vileag prea multe, ”Source Code” pare să aibă o problemă în a găsi momentul potrivit în care să se termine. Ultimele 3 minute îngrămădesc parcă trei finaluri diferite. Acestea fiind spuse, părerea mea este că momentul în care se termină este exact momentul în care trebuia să se termine, filmul neavând sens altfel, Duncan Jones reușind foarte economic să închidă câteva plot holes. ”Source Code” este un must-see al sezonului și - ceea ce sper să spun despre cât mai multe filme în viitor - este mai bun ca ”Inception”.

De azi la cinema - "Desert Flower"

Desert Flower

(UK/Germania/Austria, 2009)

Regia: Sherry Horman

Cu: Liya Kebede, Sally Hawkins, Timothy Spall, Craig Parkinson

Rating: 2/5

Începând cu 15 aprilie, rulează la noi în cinematografe (bine, deocamdată doar în București și Cluj) ”Desert Flower”, pe care l-am văzut anul trecut la TIFF. În mod normal, nu m-aș obosi să scriu despre el, dat fiind faptul că nu este un film foarte bun. Din contră, este mai degrabă prost jucat (cu excepția semi-omniprezenților Sally Hawkins și Timothy Spall) și regizat ca un film de televiziune, cu tot ce implică acest lucru: un aspect vizual curat, dar neinteresant, inspirat de o poveste adevărat cu bagaj sentimental etc. Dar consider că este un film important, în ciuda neajunsurilor, pentru că pune în lumină o problemă complexă (etică, religioasă, dar și de sănătate) - circumcizia feminină, o practică barbară foarte răspândită în unele țări africane. Faptul că problema este pusă în discuție foarte serios (chiar dacă filmul are un ton ușor populist), filmul merită (/ar trebui?) văzut fie și doar pentru acest motiv.

Your Highness (SUA, 2011)

Your Highness

(SUA, 2011)

Regia: David Gordon Green

Cu: Danny McBride, James Franco, Natalie Portman, Zooey Deschanel, Justin Theroux, Toby Jones

Rating: 1/5 (fără remușcări)

„Măria Ta”/”Your Highness” este acel film rar care este disprețuit atât de critici (26% fresh pe rottentomatoes.com) cât și de public (în SUA, a debutat pe jenantul loc 6, după prima săptămână). Este previzibilul pas în jos pentru David Gordon Green (”Pineapple Express”), care încearcă să facă o stoner comedy plasată într-un Ev Mediu paralel, în care doi frați de viță nobilă (McBride și Franco) trebuie să învingă un vrăjitor malefic (Theroux), alături de o amazoană crudă și neînfricată (Portman) și să asigure cât mai multe poante scatologice pe parcurs.

Casting-ul filmului este cel puțin bizar. Franco și Portman sunt A-listers care nu au nevoie de prezentări și își permit să joace execrabil fără efecte detrimentale asupra carierelor lor. Toby Jones și Zooey Deschanel sunt fețe cunoscute și ei, dar filme precum ”Your Highness” nu sunt chiar modul cel mai bun de a-și arăta talentul. Justin Theroux are și el pedigree, fiind un actor cu titluri grele la activ (”Mulholland Drive”), dar și regizor (mai demult) și scenarist (”Iron Man 2”, ”Tropic Thunder”). În schimb, în rolul principal îl găsim pe Danny McBride, care a primit zeci de roluri de doi lei în comedii proaste și transpare drept un Jack Black neamuzant și netalentat. 

Mă gândesc cu groază la câți bani au cheltuit realizatorii lui ”Your Highness” pe decoruri și efecte, de altfel bine făcute, dar care nu își găsesc locul în cadrele lui Green. Filmul nu are un scenariu adevărat și pare să fie compus din scenele care au ieșit bine la filmări. Continuitatea narativă de-abia este asigurată, iar situațiile periculoase pentru eroii noștri se rezolvă în cele mai simple și mai stupide moduri. Prost regizat, ”Your Highness” provoacă câteva râsete vinovate care apelează la cel mai rudimentar simț al umorului. Nu este o experiență insuportabilă, dar nu cred că aș rezista la a doua vizionare. Pe care, de altfel, nici nu mi-o doresc...

Kundun (SUA, 1997)

Kundun

(SUA, 1997)

Regia: Martin Scorsese

Cu: Tenzin Thuthob Tsarong, Gyurme Tethong, Tulku Jamyang Kunga Tenzin

Rating: 4/5

Când am făcut un top 10 Martin Scorsese acum câteva luni, regretam faptul că văzusem încă ”Kundun”, pseudo-epicul despre anii petrecuți de Dalai Lama (actualul) în Tibet, înainte ca presiunile și amenințările continue ale noului guvern comunist chinez. Filmul este constituit din episoade, care îl surprind pe tânărul Dalai Lama în diferite etape ale vieții sale, adesea sărind peste perioade lungi de timp și omițând multe evenimente - în special politice - care au loc pe fundalul ascensiunii (sau, mai bine zis, școlirii) noului lider „spiritual și secular” al Tibetului.

”Kundun” este un film imperfect, nu voi nega acest lucru. Mai mult, este un film religios și, în mod straniu, cel mai religios film al foarte catolicului Scorsese. Dar tocmai această dimensiune a sa, imperfectă, grefată de credința „oarbă”, este ceea îl face o operă de artă cu adevărat impresionantă și emoționantă. ”Kundun” este cel mai bun echivalent al unui poem simfonic în cinema: episoadele narative care nu se leagă perfect între ele în îndepărtează de un film clasic, iar momentele de reverie, în care tânărul Dalai Lama visează, are viziuni sau contemplă epoca în care trăiește, sunt adevărate pasaje lirice de o extraordinară frumusețe. Contribuie la acestea și extraordinare imagine semnată de Roger Deakins (care continuă să mă surprindă și să mă fascineze, cu atât mai mult cu cât Academia Americană de Film refuză să îi acorde un Oscar). Schema de culori și compoziția cadrelor evocă o lume în același timp ancorată în epoca istorică pe care o reprezintă, dar și pierdută într-un timp mistic, imemorial (stau mărturie secvențele din China, mult mai șterse și mai „profane” din punctul de vedere al imaginii). Acestora li se adaugă câteva touch-uri scorsese-iene (mișcări de aparat, editări rapide sau lungi dissolve-uri). Iar fundalul sonor este dominat de acordurile repetitive ale lui Philip Glass, devenind, de fapt, un prim-plan sonor, care avansează „povestea”, face legătura între episoade și ne manipulează prin folosirea leitmotivelor.

Singurul lucru care este cu adevărat deranjant la acest cel mai bizar film al lui Scorsese este faptul că actorii vorbesc în engleză. Aș fi preferat să aud actori tibetani vorbind tibetană și actori chinezi vorbind chineză. Pe de altă parte, ”Kundun” compensează și se delimitează clar de un epic hollywood-ian clasic prin folosirea exclusivă a actorilor non-profesioniști și prin acuratețea istorică (totuși, este un film despre un lider spiritual contemporan, nu o poveste despre căderea Imperiului Roman). 

”American Experimental” - Deseret

Deseret

(SUA, 1995)

by James Benning

Revin asupra lui James Benning despre care am scris acum două săptămâni, când ”One Way Boogie Woogie/27 Years Later” a fost exemplul de cinema experimental american. Un alt film foarte reușit al documentaristului este ”Deseret”, o cronică a istoriei statului Utah, de la începturile sale teritoriale sub mormonism până în epoca modernă (tot sub mormonism). Titlul filmului provine de la miticul Deseret, care în credința mormonă înseamnă „albină” și desemnează locul promis acestora de divinitate și a fost unul dintre numele propuse pentru statul care se numește acum Utah.

Ca narațiune a poveștii sale, Benning folosește 93 de scurte articole preluate din The New York Times, care acoperă intervalul 1851 - începutul anilor '90, citite de Fred Gardner. Fiindcă sunt articole scrie pe Coasta de Est despre Vestul sălbatic, majoritatea articolelor sunt politice și foarte părtinitoare, manifestând opoziția față de extremismul religios al lui Brigham Young și al compatrioților săi mormoni, criticând obiceiurile acestora (recte, poligamia) și atitudinea intolerantă a acestora față de indieni sau alți creștini. Pe măsură ce trec anii, poveștile din The New York Times sunt mai puțin anti-mormoni, cât sunt pro-ecologice, anti-teste nucleare și începem să aflăm din ce în ce mai multe despre stilul de viață al locuitorilor din Utah.

Imaginile lui Benning, însă, par să spună o poveste diferită. Camera statică înregistrează sălbăticia naturală a Utah-ului (canionele, coloșii montani care răsar în plin deșert, pădurile întinse), pervertită de elementul uman (exploatarea resurselor, de inscripțiile de genul ”NO TRESPASSING” peste desene rupestre care datează de pe vremea indienilor și de cele câteva așezări și locuitorii ei aparent plictisiți pe care Benning le filmează). Imaginile sunt inițial alb-negru sau sepia, ca și cum ar fi surprinse de aparate de fotografiat din epocă). Apoi, odată ce textele citite trec în secolul XX, ele devin color, accentuând nuanțele vii, neașteptate ale naturii americane. Benning pare să revină obsedant asupra acelorași decoruri, pe care le vedem - de-a lungul celor 80 de minute ale filmului - în toate anotimpurile, dar niciodată parcă din același unghi. 

Filmul lui Benning identifică echilibrul rupt dintre om și natură, dintre spiritul pionier al coloniștilor americani și ambițiile nemăsurate ale urmașilor lor... Este un film puternic și lipsit de compromis.

The Ten Commandments (SUA, 1923)

The Ten Commandments

(SUA, 1923)

Regia: Cecil B. DeMille

Cu: Theodore Roberts, Charles de Rochefort, Estelle Taylor, Richard Dix

Rating: 3/5

DeMille a făcut două filme cu acest titlu. Cel mai celebru este uriașul său epic din 1956, cu Charlton Heston în rolul lui Moise. Originea acestui succes este în primul film, din 1923, care este însă unul destul de diferit. Legenda lui Moise ocupă doar primele 45 de minute, în care povestea este redusă doar la elementele de bază. A doua parte (bulk-ul filmului) este o poveste moralizatoare contemporană, care pune în discuție valabilitatea celor 10 porunci în lumea modernă. Astfel, îi urmărim pe doi frați, îndrăgostiți de aceeași femeie. Unul o cucerește prin lipsa sa de respect pentru cele sfinte, ajungând mai apoi un om de afaceri de succes și corupt, în timp ce „fratele cel bun” se mulțumește cu meseria de tâmplar și de compania mamei sale care apare, efectiv, cu Biblia în mână în aproape toate scenele sale.

Există un motiv pentru care DeMille a făcut carieră din filme epice naive și manipulatoare inspirate din Biblie sau despre creștini asupriți: cel mai sigur mod de a evita cenzura era să facă un film plin de mesaje creștine și astfel se justificau toate orgiile care aducea, de fapt, publicul la cinema. Acest aspect nu este foarte evident în ”The Ten Commandments”: chiar dacă există o petrecere nebună în jurul falsului idol în povestea biblică și vreo două scene de seducție în povestea modernă, filmul mizează parcă mai mult pe morala creștină.

Nu se poate nega că DeMille știe să construiască scene de mare amploare, utilizând din când în când efecte speciale impresionante: Exodul, Moise despărțind Marea Roșie sau primind poruncile pe munte, colapsul catedralei în partea a doua etc. Este, de asemenea, la fel de bun în a realiza scene de o mare intensitate dramatică și emoțională, precum prima apariție a fetei în partea a doua, crima comisă de „fratele cel rău” și decesul acestuia, în final. Dar are un mod destul de simplist de a folosi simboluri - tabelele cu poruncile, catedrala, lepra etc. Plăcerea de a vedea cum sunt construite scene excepționale care atestă un remarcabil har regizoral este subminată de sentimentalismul ieftin care transpare la sfîrșit și lipsa de coeziune a întregului.

Morning Glory (SUA, 2010)

Morning Glory

(SUA, 2010)

Regia: Roger Michell

Cu: Rachel McAdams, Harrison Ford, Diane Keaton, Patrick Wilson, Jeff Goldblum

Rating: 2/5

O tânără producătoare de televiziune (McAdams) este angajată pentru a revitaliza o emisiune matinală îngropată de competitori. Pentru a garanta succesul, aceasta angajează un fost mare reporter (Ford), care are probleme în a se coborî la nivelul știrilor matinale și al co-prezentatoarei sale (o fostă Miss Arizona - parcă! - jucată de Diane Keaton). ”Morning Glory” este o comedie care uită să fie o comedie. Potențialul comic al cuplului Ford - Keaton este foarte slab exploatat, iar cei doi interpreți sunt la limita a două cameo-uri, în ciuda numelor mari scrise pe (unele) postere. În schimb, personajul jucat de Rachel McAdams este în prim-plan pe toată durata filmului, ceea ce nu mă deranjează deloc: McAdams este o actriță foarte bună, deși nu a prea avut ocazia să se afirme într-un film care să îi pună în valoare talentul. ”Morning Glory”, însă, nu are resursele narative pentru o poveste mai degrabă serioasă despre o tânără ambițioasă și ușor obsesivă. Filmul este plat și neinteresant, iar eforturile vizuale de a împrospăta filmul din când în când nu reușesc decât să îi dea un aer de publicitate, numai că fără un produs de vânzare.

Nu cred că are rost să comparăm ”Morning Glory” cu obiecte sacre precum ”Network” sau ”Broadcast News”, de la care - cred - că se revendică. În schimb, este interesant de pus filmul în contextul carierei lui Roger Michell. Probabil cel mai cunoscut pentru ”Notting Hill”, Michell a regizat alte două filme care mi-au plăcut: ”Changing Lanes”, un thriller/dramă foarte antrenant cu Ben Affleck și Samuel L. Jackson și ”Venus”, un film parcă mult mai personal, despre ciudata relație (non-sexuală) între o adolescentă și un actor bătrân, în care Peter O'Toole își joacă - probabil - ultimul mare rol al carierei, care nu este atât de diferit de adevăratul Peter O'Toole. ”Venus” nu este un film grozav, dar ”Morning Glory” pare dublul acestuia, mult mai comercial, mai puțin gândit și mai insipid.

Vinyl - English Language Review

Vinyl

(USA, 1965)

by Andy Warhol

”Vinyl” probably isn't Warhol's most adventurous picture, but it has definitely is a strange, surprising and slightly disturbing movie. Not in the least, it bears the distinction of being the first adaptation of Anthony Burgess' novel "A Clockwork Orange", which was adapted more faithfully, more successfully, but also to a much bigger controversy, by Stanley Kubrick in 1971. Both movies begin with an extreme close-up of their protagonist (Gererd Malanda here, Malcolm McDowell in Kubrick's film), after which the camera slowly moves backward to reveal the entire set.

From Burgess novel, "Vinyl" only takes the basic story. The characters names and identities are changes, as well as the setting. Warhol turns "A Clockwork Orange" into a story about urban perversion, about sadists in vinyl suits and the attraction and obsession with drugs, violence and (popular) music. These elements are also in Burgess' novel in a way, but they are part of a bigger picture. The novel questions the human nature and talks about free will, something which Warhol's characters seem to lack - they are lost from the beginning and live in oblivion, their only goal being to satisfy their basic needs and desires.

The film itself is actually a recording of a stage performance. The sets are theatrical and the movie is composed out of only two shots, both lasting about 30 minutes. However, "Vinyl" is not filmed theater and Warhol's direction is the star of the picture. The camera doesn't move very much: a few inches to the left, than to the right, a slight zoom in, then out... Warhol gives us a single perspective to the story - slightly from above the actors' heads - and carefully arranges characters and objects in the frame, while the edges of the frame usually conceal various elements: in front, we see Gerard Malanga who is in the lead. To his left, there is the beautiful Edie Sedgwick, who doesn't say a single line throughout the picture. Right behind them, we see the droogs and, occasionally, their victims. And in the back, a few sadists that will give Malanga the Warhol version of the Ludovico treatment in the second half of the picture. It should be obvious that "Vinly"was conceived and executed as a cinematic experience and not as a theatrical one.

There are other "innovations" in Warhol's picture: the credits are spoken by an off-screen narrator (something that he probably stole from Godard's "Contempt") and there are several musical interludes, where the characters start dancing (mostly to the song „Nowhere to Run”, from Martha and the Vandellas). But "Vinyl" is an interesting picture because of the way Warhol's direction turns theater into cinema and for its nihilist, postmodern deconstruction of Burgess' text (which I highly recommend, by the way).

”American Experimental” - Vinyl

 
Vinyl

(SUA, 1965)

by Andy Warhol

”Vinyl” probabil că nu este cea mai aventuroasă incursiune a lui Warhol în lumea filmului, dar este, cu siguranță, un film ciudat, surprinzător și poate ușor deranjant. Nu în ultimul rând, poartă distincție de a fi prima adaptare pentru marele ecran al romanului lui Anthony Burgess, „Portocala mecanică”, adaptat mult mai fidel în 1971 de Stanley Kubrick, cu mult mai mare succes, dar și primit de un public nepregătit, generând controverse până în ziua de azi. Asemănările dintre cele două filme nu se opresc la materialul sursă. Ambele încep cu un close-up al personajului principal, după care se îndepărtează pentru a prezenta întregul (sau, în cazul lui Warhol, o parte din) spațiu în care se găsește acesta, alături de companionii săi.

„Vinyl” preia din romanul lui Burgess doar povestea de bază, schimbând numele personajelor, identitatea acestora și neluând în seamă mesajul filmului. Warhol transformă „Portocala mecanică” într-o poveste despre pervertirea omului în lumea urbană, despre sadici în costume de vinyl și despre atracția și obsesia drogurile și a muzicii. Acestea sunt, parțial, și elemente ale romanului de bază, dar acolo ele se înscriau într-un cadru coerent, care punea în discuție natura umană și liberul arbitru. Personajele lui Warhol par lipsite de acesta, pierdute încă de la început și pregătite numai să își satisfacă poftele și s-și trăiască existența în uitare de sine.

Filmul este, de fapt, o înregistrare a unui spectacol de teatru. Decorurile arată ca o scenă și filmul este compus doar din două cadre a câte 30 de minute fiecare. Cu toate acestea, „Vinyl” nu este teatru filmat, ci, din contră, ceea ce îl face interesant este modul în care Warhol regizează. Camera este situată într-un singur loc, iar mișcările îi sunt limitate: câțiva centimetri la stâng, câțiva la dreapta, un pic de zoom, dar nu foarte mult. Această perspectivă unică, ușor deasupra capetelor actorilor îl privește în prim-plan pe Gerard Malanga, care și interpretează personajul principal. La stânga sa (dreapta cadrului) este frumoasa Edie Sedgwick, care nu are nicio replică, îmediat în spatele său este anturajul său necorespunzător, în timp ce în spate sunt cei câțiva sadiști care îi vor aplica lui Gerard Malanga versiunea Warhol a tratamentului Ludovico. Filmul respectă foarte strict această împărțire a spațiului în două sau trei planuri de-a lungul axei verticale, în timp ce în lateral scena este adeseori înghesuită, o parte a acțiunii personajelor având loc în afara a ceea ce vedem. Este, deci, limpede că „Vinyl” este gândit și realizat ca o experiență cinematografică, nu una teatrală.

Warhol are și alte „inovații”: genericul apare ca o voce din off (element probabil furat din „Le mépris”), acțiunea este frecvent întreruptă de momente „muzicale”, în care personajele se pun să danseze (melodia „Nowhere to Run” de la Martha and the Vandellas este leitmotivul operei). Dar „Vinyl” este interesant pentru modul în care transformă un cadru și un scenariu teatral într-un univers filmic regizat și pentru deconstrucția postmodernă nihilistă a textului lui Burgess (pe care, de altfel, în recomand tuturor).