Material reciclat (III)

Ten
Dupa un Palme d'Or si recunoastere internationala, Kiarostami a impins cu adevarat limitele cinematografului cu "Ten". Filmul este compus din 10 secvente de lungimi variabile si, in general, alcatuite din cadre lungi, filmate exclusiv (mai putin, cred, un singur cadru scurt) cu o camera amplasata pe bordul unei masini si privind fie inspre soferita (o mama recent divortata), fie inspre interlocutorul acesteia (pe rand, fiul ei suparacios; o batrana religioasa; sora ei; o tanara religioasa si o prostituata). Conversatiile nu se rezuma numai la problemele casnice ale femeii (nu mai tin minte daca avea un nume), ci vorbesc despre traditii, Allah si statutul femeii in Iran-ul contemporan. Exista si un fel de interes pervers pentru intimitatea si problemele personale ale celorlalti, in special in discutia cu prostituata si cu tanara femeie care merge in fiecare zi la templu, dar si in cele cu fiul sau, pe care il intreaba despre viata personala a fostului ei sot.
Avand doar o ora si jumatate, "Ten" este un film acaparant. Lungimea cadrelor si a sectiunilor este perfect dozata pentru a crea un ritm si a conduce naratiunea nu numai prin dialoguri, cat si prin imagini si, foarte important, prin ceea ce se gaseste in afara acestora, redat mai mult prin sunete si priviri off-cadru (practic, aproape tot filmul se petrece in trafic).

Paisa
Al doilea film din asa-zisa trilogie despre al doilea razboi mondial (intre "Roma, citta aperta" si "Germania anno zero"), "Paisa" este compus din sase episoade care fac o cronica parcursului armatei americane in peninsula italica la sfarsitul razboiului, dintre Sicilia inspre delta raului Po.
Tonul filmul este destul de uniform, iar, pentru un film compus din bucati care nu au legatura intre ele, este destul de unitar. Rossellini gaseste un ton potrivit, undeva intre film de razboi/propaganda, neorealism si drama interioara (si spirituala). Poate ca nu sunt cei mai buni actori (in special americanii si nemtii nu sunt foarte credibili) si nici nu a avut la indemana o finantare serioasa sau mijloace tehnice, dar Rossellini face un portret excelent al starii/starilor de spirit care dominau Italia in anii aceia.
Singura problema este ca povestile sunt destul de scurte si unele nu au un final prea concludent (par sa se termine cand scenaristii s-au saturat de el). Mi-ar fi placut sa le vad pe unele facute sau reluate sub forma de lungmetraj (in special cea in care americanca trece in partea ocupata a Florentei pentru a-l cauta pe - probabil - un fost iubit, acum lider al rezistentei).

Cowboys & Aliens (SUA, 2011)

Cowboys & Aliens

(SUA, 2011)

Regia: Jon Favreau

Cu: Daniel Craig, Harrison Ford, Olivia Wilde, Sam Rockwell, Paul Dano, Adam Beach

Rating: 2.5/5

Daniel Craig se trezește în deșert, în Vestul Sălbatic, cu o „brățară” ciudată pe mână și habar nu are cine este și de unde vine. În curând, este arestat și află că este acuzat de tâlhărie și crimă. Dar procesul său urmează să fie amânat, pentru că orășelul este atacat de extratereștrii care răpesc oameni. ”Cowboys și Extratereștrii” este genul de film care îmbină genurile care poate da rezultate destul de comice. Dar Favreau și cei (cel puțin) cinci scenariști ai săi s-au hotărât să facă un film serios, iar rezultatul este că umorul este mai degrabă involuntar și reiese din clișee deja obosite ale filmelor de orice gen, adunate aici pentru „acomodarea” publicului.

Să nu mă înțelegeți greșit, filmul acestea este un western destul de bun pentru o perioadă, dar după aceea devine un weird western mediocru, iar în final - ultima jumătate de oră, destul de greu de înghițit - este o degringoladă totală, în care nu este clar cine pe unde se luptă cu care extratereștrii alături de care indieni, scenele se înlănțuie fără o ordine logică foarte clară și personajele par să se teleporteze dintr-un loc într-altul după unde le este necesară prezența. Filmul are două avantaje în colțul său: actorii (Craig și Ford, perfect distribuiți în roluri a doi cowboy cu vocea hârcâită, dar și Olivia Wilde, Paul Dano sau Sam Rockwell, care sunt mai degrabă de decor, dar au momentele lor bune) și imaginea semnată de Matthew Libatique (cel mai remarcat cu ”Black Swan”, dar și colaboratorul lui Favreau pentru cele două ”Iron Man”). Libatique se dovedește foarte apt în a filma un western de natură clasică pe peliculă (este vreun fel de film mai bun, oare?), dar natura subiectului îi permite câteva „aventuri” vizuale, experimente cu diferite tipuri de peliculă, culori suprasaturate și alte mici găselnițe destul de eficiente. Altceva, nu prea merită să fie spus...

Material reciclat (II)

În cadrul aceluiași turneu... 

El lado oscuro del corazon
Acesta este primul film de Subiela pe care l-am vazut, deci imi lipseste, poate, minimul de context de care as avea nevoie pentru a vorbi despre el. Dar am sa ma lansez la o incercare scurta.
Protagonistul este Oliveiro, un poet fara succes, care isi petrece timpul alaturi de prieteni artisti, in conversatii cu Moartea, vanzandu-si talentul pentru reclame sau fripturi, precum si alaturi de diferite femei pe care le expediaza din patul sau cu ajutorul unei trape. Existenta sa este magica, iar scopul ei pare sa fie sa gaseasca o femeie care stie sa zboare, care apare sub forma unei prostituate care ii cade cu tronc lui Oliveiro.
Dario Grandinetti este foarte bun in rolul principal si mi-a placut foarte mult si imaginea semnata de Hugo Colace (care a mai filmat "La cienaga" si unul dintre filmele mele preferate din competitia de la TIFF din anul acesta, "Sin retorno", care a castigat si Trofeul Transilvania), in special reluarea catorva cadre importante pe parcursul genericului de final, de aceasta data insa nepopulate de personajele care par sa-si fi luat zborul. Nu sunt foarte convins de metafizica si poezia care incarca povestea, dar aceasta ii dau filmului o aura aparte si m-au facut curios de acest Subiela.

”Im Lauf der Zeit” (Wim Wenders, 1976)

Im Lauf der Zeit
Filmul lui Wim Wenders functioneaza pe mai multe niveluri. In primul rand, este o poveste despre prietenia (sau, ma bine zis, intovarasirea) dintre doi barbati de varsta mijlocie, a caror vieti par sa ruleze in punctul mort. De asemenea, este si un film despre o cultura in suferinta - cultura cinematografica. Salile pe care Bruno le viziteaza pentru intretinere s-au reprofilat pe pelicule porno, singurele care atrag spectatorii. Daca personajele par, in general, blazate si neinteresate de acest aspect, Wenders cu siguranta nu este, iar acest lucru se releva in puternicul sentiment de nostalgie care domina pelicula, de la scena se inceput, care vorbeste despre salile de cinema, la modul in care sunt filmate interioarele cinematografelor si, mai ales secventa din spatele ecranului, in care Bruno si "Kamikaze" pun in scena - spre neplacerea lor, dar spre incantarea copiilor - un mic show cu siluete. Impasul cultural si nostalgia par sa justifice aparitia noilor forme de expresie (un "nou val") si despre asta cred eu ca este vorba in filmul lui Wenders: o pledoarie pentru renasterea cinematografului, filmata intr-un alb-negru splendid.
"Im Lauf der Zeit" este facut de un tip care evident a petrecut prea mult timp in sali de cinema si in cabine de proiectie, dar aici arata cat de bine a invatat meserie.

L'hypothèse du tableau volé (Franța, 1979)

L'hypothèse du tableau volé

(Franța, 1979)

Regia: Raoul Ruiz

Cu: Jean Rougeul, Chantal Paley, Jean Raynaud, Jean Reno

Rating: 4.5/5

In memoriam Raoul Ruiz

Cea mai tristă știre a săptămânii trecute din lumea filmului a fost decesul lui Raoul Ruiz, regizorul chilian cau câteva zeci de filme la activ, în aproape toate limbile de mare circulație. Singura consolare este ca ultimul său film, „Misterele Lisabonei”, a fost un succes din toate punctele de vedere și l-a reafirmat ca unul dintre maeștrii celei de-a șaptea arte (am vorbit deja despre filmul-maraton în trei locuri: la TIFF, după TIFF și, încă o dată, scurt și la obiect). Nu pot să mă declar un cunoscător al operei lui Ruiz, dar pot, măcar, sa scriu câteva cuvinte despre unul dintre filmele sale care mi-a plăcut, cel mai mult, „L'hypothèse du tableau volé”, realizat în Franța în 1979, marcând, printre altele, debutul pe marele ecran al lui Jean Reno.

Filmul este scurt (ceva mai mult de o oră), dar informația este concentrată și o a doua vizionare revelează detalii care pot trece neobservate. În primul rând, trebuie spus că pe ecran nu există decât un singur personaj vorbitor, un colecționar de artă, care interacționează cu un interlocutor nevăzut (este în afara cadrului? se vrea a fi „în public”? sau este doar o voce din capul celuilalt personaj?). Practic, filmul are, astfel, doi naratori, cel ”absent” oferind întrebările la care colecționarul urmează să răspundă. Iar miza „poveștii” este descifrarea unei serii de tablouri, care expun fie un scandal din lumea mondenă de acum câteva secole, fie un cult străvechi perpetuat de-a lungul anilor. Colecționarul oferă ipoteze și explicații mergând din tablou în tablou (fiecare este recreat ca un tablou viu) și scoate în evidență asemănările și indiciile care merg de la un tablou la celălalt și care se ascund în detalii de mizanscenă (gesturile și pozițiile personajelor, modul în care lumina intră în încăperi etc.). Iar când detaliile nu se potrivesc, colecționarul recurge la ipoteza ca unul dintre tablouri - tabloul-cheie, care ar întregi seria - lipsește, fiind furat între timp.

„L'hypothèse du tableau volé” este mai degrabă un film experimental sau un pseudo-documentar decât un film narativ. Însă Ruiz pare mult mai interesant de povestea pe care imaginile o spun fără cuvinte decât de poveștile desuete care ar sta în spatele acestora. Cum remarcă și colecționarul, meșteșugul artistului este în arta punerii în scenă. Pe cât de complicate sunt ipotezele și explicațiile, pe atât de simple sunt mijloacele/alegerile lui Ruiz: alb-negru, tablouri vii, câteva mișcări fluide de aparat, niciun cadru irosit și fiecare folosit la potențialul maxim pentru a transmite ceea ce este important. „L'hypothèse du tableau volé” prefigurează „Misterele Lisabonei” prin trecerea de la o poveste la alta, dar abordarea este cu totul alta, destinul personajelor și arta povestirii fiind secundară unei abordări mai didactice. Este un film care poate părea pretențios pe alocuri și refuză posibilitatea implicării afective a spectatorului, dar oferă delicii vizuale (și intelectuale) de ajuns cât să compenseze. Nu știu în ce măsură filmul are sau nu o dimensiune politică sau dacă vrea să condamne anumite convenții sociale sau moravuri, dar lucrul cel mai frumos este că, la sfârșit, misterul din jurul tablourilor este departe de a fi rezolvat.

Pithy Reviews (9)

No, let's not take five... Let's go again!

Manhunter (Michael Mann, 1986)

The first movie to feature Hannibal Lecktor/Lecter (here played by Brian Cox) is a very suspensful and often scary(-ish) thriller. A bunch of amazing performances (Joan Allen and Tom Noonan, among others) and director Michael Mann's firm hand not only make this a definite must-see, but also make the remake ("Red Dragon") useless.

Rating: 4 out of 5

Gimme Shelter (Albert & David Maysles, Charlotte Zwerin, 1970)

The best documentary ever made featuring The Rolling Stones (and there are quite a few of them) begins as a normal concert film with inter-cut scenes of the Stones goofing around in the studio or in drag, but it climaxes with their disastrous Altamont concert, symbolizing the disappointing ending to an ideal-filled decade. Just a shot away, indeed.

Rating: 4.5 out of 5

Cléo de 5 à 7 (Agnès Varda, 1962)

Varda crafts a visually mesmerizing film, in which the protagonist is surrounded by mirrors and supporting characters that endlessly reflect her own vision of herself. The action moves in real time (as we are constantly reminded with the help of subtitles). "Cléo de 5 à 7" is one of the best movies of the French New Wave.

Rating: 4.5 out of 5 

Material reciclat (partea I?)

Pe un anumit forum se derulează un turneu de regizori/filme. Reiau aici câteva dintre postările mele inițiale...

"Life Is Sweet"
Ce se poate spune de bine despre acest film este ca, pentru toate cele 100 de minute ale sale, nu este niciodata cu adevarat plicitisitor, iar excentricitatile personajelor reusesc sa provoace macar zambete acolo unde este nevoie (desi eu am ras chiar tare de vreo doua ori). Mai mult, Jim Broadbent si Alison Steadman fac un cuplu credibil, in toate nebunia asigurata de fiicele lor sau de personajele lui Stephen Rea si - mai ales - Timothy Spall. L-as mai mentiona si pe David Thewlis, care fura pasiv fiecare dintre cele doua scene ale sale, iar faptul ca Dick Pope este in spatele camerei de filmat a avut rolul de a ma reasigura, oferind cateva "delicii" pe parcurs (tracking-ul cu Jim Broadbent dand indicatii in bucatarie, sau atmosfera unica a restaurantului lui Aubrey).
Totusi, "Life is Sweet" nu este un film adevarat. Cu tot respectul pentru Leigh, acest film de-abia daca este regizat. Stiu ca metoda lui implica improvizatii si experimente, dar acesta este singurul sau film in care nu mi-am putut da seama daca unele scene fac parte din conceptia filmului sau sunt numai adaugate ca umplutura. Sunt prea multe inflorituri in "scenariu", care, cred, ne indeparteaza de la ce putea fi o poveste destul de simpla, onesta si directa despre un cuplu si fiica lor deja adulta care incearca sa-si gaseasca drumul prin viata. Mi-a placut "Life is Sweet" cat a durat, dar nu cred ca o sa imi ramana prea mult in amintire.

"Le genou de Claire"
In mai multe filme de-ale lui Rohmer, exista cate un personaj care, macar la sfarsit, stie mai multe decat celelalte despre adevaratul decurs al povestii din care fac parte. In "Le genou de Claire", acest personaj nu este protagonistul Jean-Claude Brialy, ci scriitoarea jucata de Aurora Cornu. Sigur, calitatea interpretarii este oribila, replicile sunt telegrafiate, iar accentul te zgarie pe urechi, dar - sincer - acest lucru conteaza mai putin. In timp ce Jerome (Brialy) incearca sa patrunda in vietile celor din jur, este Aurora cea careia i se destainuie atat el, cat si alte personaje si - in excelentul cadru final - adevaratul deznodaman al micii povesti.
Este chiar o incantare sa vezi cum se succed elementele povestii in "Le genou de Claire", precum intoarcerea paginilor unei carti.
Iar ca unul dintre asa-numite filme "de vacanta" a lui Rohmer, "Le genou de Claire" profita la maxim de peisajul natural (dar si de cel antropizat) al lacului Annecy, al localitati cu acelasi nume si statiunilor dimprejur. Putin filme filmate "en plein soleil" arata atat de bine. Rohmer se joaca nu numai cu culorile, dar si cu activitatile estivale "obisnuit". Nu multe povesti compuse numai din lenevit la soare, meciuri de tenis si plimbari cu barca prin ploaie reusesc sa fie interesante.
Pentru mine conteaza mai putin despre ce este vorba in acest film. E multa gargara in acest film dar nu cred ca Jerome trebuie luat in serios, cu toate lamentarile si asa-zisa sa fixatie pentru genunchiul Clairei. Mai degraba ma intereseaza regia lui Rohmer, foarte precisa, dar lasand loc pentru interpretari. In fond, toate rationalizarile personajelor nu sunt decat incercari de a da sens unei istorii absurde.
A, da, si Béatrice Romand e extraordinara.

Fright Night (SUA, 2011)

Fright Night

(SUA, 2011)

Rating: Craig Gillespie

Cu: Colin Farrell, Anton Yelchin, David Tennant

Rating: 3/5

Intro: Fright Night 1985

Originalul, după care acest film este realizat relativ fidel, are aceeași premisă: un adolescent începe să îl suspecteze pe vecinul său că este un vampir, iar alături de un actor de filme horror (sau, în cazul remake-ului, de un magician) încearcă să îl răpună, prin metodele bine cunoscute. Primul ”Fright Night” este o comedie horror excepțională și, în mai multe privințe, mai bun decât reluarea de anul acesta. Prima oră de proiecție pare un pic prea cantonată în anii 80, cu muzica de rigoare, tonul la limita camp-ului și excesele de expresie ale actorilor (cei tineri, cu Roddy McDowall, care este excelent). Dar finalul, care durează aproape o jumătate de oră, este un tur de forță de confruntări succesive bine gradate și senzaționale efecte speciale vizuale și de machiaj . În plus, este singurul film în care am văzut un lup împuns cu o țepușă în inimă care se lovește de un candelabru.

Fright Night 2011

Cum am mai spus, povestea este cam aceeași, iar filmul este un update onorabil al originalului. Marea îmbunătățire este Colin Farrell în rolul vampirului, care 1) pare că se distrează de minune și 2) face un personaj mult mai complex decât cel din original, mult mai dominat de instincte și mai puțin suav (dar cu sex-appeal, bineînțeles). De fapt, relațiile dintre personaje par mai bine conturate în remake și o altă îmbunătățire este rolul mamei, jucată de Toni Collette, care în original era foarte schematic și - sincer - aproape inutil, aici fiind mult mai bine conturat și mult mai credibil. David Tennant este un magician expert în vampiri, iar personajul său seamănă mai mult cu Chris Angel sau cuRussell Brandt decât cu Peter Cushing (principalul reper al lui Roddy McDowall în filmul original). Ce îi reproșez remake-ului (dincolo de 3D-ul absolut inutil) este finalul ușor anti-climatic, care pare grăbit și ușor lipsit de miză (ceea ce nu am simțit în cazul originalului, unde la un moment dat chiar am crezut că poate nu o să se termine prea bine...)

Dar, până la urmă, ambele filme sunt despre același lucru: sex. Charlie, protagonistul, are o prietenă mai mult sau mai puțin nouă, iar relația lor e pe cale să fie consumată, până în momentul intruziunii vampirului. Ceea ce este ciudat și fascinant la ambele filme este că tânăra Amy este la rândul ei atrasă de noul vecin (chiar dacă sub influența puterilor sale de hipnoză...), iar acesta chiar o posedă înainte lui Charlie. Numai după ce vampirul este omorât și iubita retransformată în ființă umană, relația poate fi consumată, iar supranaturalul va fi lăsat în urmă, ca și cum totul ar fi fost un coșmar. Acestea sunt filme destul de puternice despre atracție și sexualitate și nu dezamăgesc din acest punct de vedere. Faptul că narațiunea obligă la anumite clișee specifice genului nu deranjează prea tare, cu atât mai mult cu cât acestea oferă prilejul realizatorilor să le ia peste picior (precum „regulile” din seria ”Scream”). Amuzante și nu fără câteva momente de groază foarte reușite, ambele ”Fright Night”-uri trebuie văzute.

Pithy Reviews (8) - Silent Movies

The 20s were the best decade in cinema history. Everything you need to know about movies is there. And here are some of the best ones.

Die Büchse der Pandora (G.W. Pabst, 1929)

This is one of those movies you know about even without reading anything on it and you have a pretty good idea how it's going to turn out in the end. However, Pabst's direction dives it a darker-than-usual edge and makes it suspenseful, erotic, unsettling and wildly entertaining. Louise Brooks gives what is probably her best performance and, certainly, her most iconic one. A masterpiece (and I don't tend to say that about any movie).

Rating: 5 out of 5

La roue (Abel Gance, 1923)

A very long movie (about 4 1/2 hours), but still not as long as Gance's other big movie, "Napoleon", a 5-hour-long incomplete movie that was supposed to be the first one of a hexalogy. "The Wheel" can best be described as Sisyphus meets Oedipus, but the movie in remarkable because of the technical innovations (the movie redefines special effects, camera movements and editing).

Rating: 4.5 out of 5

Greed (Erich von Stroheim, 1924)

Another long one, but it would've been even longer if Thalberg wouldn't have butchered it before the release.
In its current version (even the reconstituted one), the movie feels incomplete and it's the only reason I can't call it a masterpiece (as it probably should have been). Still, this movie is amazing and there are so many amazing sequences (the prologue, the wedding, the final confrontation in the desert and so on...)

Rating: 4.5 out of 5

Pithy Reviews (7) - Classic Sci-fi Edition

Let's travel to the future in the past, when America was afraid of a commie invasion and filmmakers exploited the hell out of it...

The War of the Worlds (Byron Haskin, 1953)

The first big-screen adaptation of the classic H.G. Wells novel (which is one of my favorite pieces of Sci-fi literature) is a bit clumsily made at times and the acting is pretty flat, but it compensates with a bunch of startling sequences, including the meeting with the alien "tentacles" at the farmhouse, the explosion of an A-Bomb, the cruel, rioting crowds in L.A. and many others.

Rating: 3.5 out of 5

Forbidden Planet (Fred M. Wilcox, 1956)

It's Shakespeare's "The Tempest" in outer space! Almost... Astronauts arrive on a distant planet searching for the survivors of a "shipwreck" that took place 20 years earlier. They meet a robot, a passive-aggressive scientist and his hot young daughter (the only survivors), the remains of an ancient alien civilization and they face the stuff that nightmares are made on.

Rating: 4 out of 5

The Incredible Shrinking Man (Jack Arnold, 1957)

After passing through a radioactive cloud, Scott Carey begins to lose height. The first half of the movie is mostly a awkward family drama (with the added benefit of some comedy), but after a pint-sized Carey is chased in the basement by his own cat, it becomes an adventure movie, as the character explores his almost-microscopic new world in a series on scenes that rely on mood, music and clever effects rather than the occasional narration. Also, the ending really puts things into perspective...

Rating: 4 out of 5

Rise of the Planet of the Apes (SUA, 2011)

Rise of the Planet of the Apes

(SUA, 2011)

Regia: Rupert Wyatt

Cu: Andy Serkis, James Franco, John Lithgow

Rating: 3.5/5

Nu sunt un foarte bun cunoscător al seriei de filme ”Planet of the Apes”. Nu am văzut decât primul film, cel cu Charlton Heston (care e bun) și remake-ul lui Tim Burton. Înainte să le văd, însă, am citit romanul lui Pierre Boulle, care este foarte bine scris și s-a născut din propriile experiențe ale autorului în cel de-al doilea război mondial. Primul film a schimbat mesajul (și finalul, care a devenit iconic), referindu-se mai mult la dezbaterea și lupta pentru drepturi civile în America anilor '60. Iar ”Rise of the Planet of the Apes” pare să aibă noroc în ceea ce privește ieșirea sa pe ecrane, la scurt timp după „primăvara arabă” și în același timp cu revoltele din Anglia. 

Personajul principal al filmului este Caesar, o maimuță care a devenit inteligentă în urma experimentele tânărului cercetător Will Rodman (James Franco), care încearcă să găsească un leac pentru Alzheimer. Caesar este „adoptat” și crescut de mic de Will, însă, odată ce devine conștient de condiția sa (grație unor întâmplări nefericite), Caesar își va dori liberatea și va conduce o mică armată de primate intelengizate înspre aceasta. În paralel cu aceste evenimente, leacul pentru Alzheimer (de fapt, un virus manipulat genetic) se dovedește a fi periculos pentru omenire, pregătind scena pentru ca maimuțele să cucerească globul. Deznodământul acestui subplot pare furat cu nerușinare de ”Twelve Monkeys”, dar coincidențele între cele două filme nu se opresc aici (arborii de sequoia sau  oamenii care locuiesc în subteran în al doilea film din seria originală - ”Return to the Planet of the Apes” - ar fi alte exemple).

M-a surprins să văd cât de bine surprinde filmul schimbarea lui Caesar, modul în care o „revoluție” se naște și consecințele (fericite și nefericite) ale acesteia. Dacă personajele jucate de Franco, John Lithgow sau Frieda Pinto sunt destul de convenționale, Caesar este un personaj cu adevărat tridimensional. Interpretat de Andy Serkis (previousely Gollum și King Kong) alături de efectele speciale din ce în ce mai reușite ale celor de la WETA, personajul este focus-ul întregilor evenimente, un lider revoluționar care își ridică poporul de la stadiul de materiale pentru experimente științifice. Dacă inițial este pacifist, la final va aproba tacit acțiunile mai extreme ale confraților (tovarășilor săi) împotriva oamenilor, care sunt prea speriați să își dea seama ce se întâmplă cu adevărat și reacționează, evident, prin forțele armate. Cunoscând evenimentele din filmul original, probabil nu va dura mult ca Caesar să piardă frâiele revoluției (sau să își schimbe atitudinile), la fel ce atâția predecesori umani de-ai săi. 

”Rise of the Planet of the Apes” a fost o surpriză plăcută. Un blockbuster inteligent, bine scris (cu excepția părților care trebuie vorbite de oameni), cu efecte speciale într-adevăr de calitate, ai cărui producători nu au simțit nevoia că ar trebui să fie în 3D. După ”Super 8” și ”Source Code” și înainte de ”Harry Potter” și ”Thor”, ”Rise of the Planet of the Apes” este unul dintre cele mai bune filme pentru publicul larg care au ieșit pe ecrane în 2011, un an care s-a dovedit a nu fi chiar așa de rău pentru cinematografia mainstream, în ciuda avalanșei de transformatori, pirați și super-eroi de mâna a doua.

”American Experimental” - David Holzman's Diary

David Holzman's Diary

(SUA, 1967)

by Jim McBride

Nu am multe de spus despre "Jurnalul lui David Holzman", dar filmul merită să fie menționat în cadrul acestei serii. Debutul regizoral al lui Jim McBride este, în esență, un mockumentary, în care tânărul regizor Holzman (jucat de scriitorul și producătorul L.M. Kit Carson) decide să își înregistreze viața (falsă) pentru camera sa de filmat, ca un jurnal, căutând iluzivul „adevăr în 24 de cadre pe secundă”. În curând, înregistrarea evenimentelor devine o obsesie și David îi alienează pe cei apropiați.

Foarte probabil, acest film nu a avut niciun impact. Cu siguranță nu a lansat genul documentarului fals, a cărui prim exponent de vază este ”Take the Money and Run” a lui Woody Allen. Totuși, filmul este „profetic”. Odată cu ieftinirea tehnologiei, care este din ce în ce mai ușor de împânzit, jurnalele video sunt peste tot pe internet, iar programele de tip reality TV sunt produse de consum pentru mase. Totuși, ar fi nedrept să comparăm filmul lui McBride ele. Pentru că demersul narcisist și inutil al lui Holzman are totuși o latură naivă, poetică, de căutare a unui limbaj artistic.

Limbaj pe care Holzman/McBride îl găsește în inepuizabila inventivitate pe care o oferă aparatul de filmat, experimentând cu mișcări de aparat, unghiuri inedite și lentile. Câteva secvențe ies în evidență... Holzman purtând aparatul deasupra capului, cu obiectiv tip fish eye care înregistrează o realitate distorsionată... Sau un lung traveling în care camera surprinde bătrâni care ocupă băncile unui parc din New York, în timp ce pe fundal se aude o transmisiune radio în care sunt trecuți în revistă delegați ONU... ”David Holzman's Diary” e un film câteodată pretențios și dificil de urmărit (mai ales momentele care par cu adevărat improvizate în fața camerei), dar acest gen de secvențe, plus abordarea unică pentru vremea la care a fost făcut, în fac un must-see.

Pithy Reviews (6)

But who keeps count, really?

The Big Heat (Fritz Lang, 1953)

One of the best film noirs, Fritz Lang's movie is gritty, suspensful, political and unafraid to show the ugly face of the world. An indictment of omnipresent corruption and one of the bad guys actually says he was "just following orders". All-around excellent acting, especially from Gloria Grahame, whose character is - in at least three different ways - the true victim of this story of revenge. 

Rating: 4.5 out of 5

Deep End (Jerzy Skolimowski, 1970)

Recently re-released, this is the story of a teenager's infatuation with one of his co-workers. The movie is playful and off-beat, but there is a feeling of impending doom throughout. The decay on the walls of the bathhouse where they work, the young man's ever-growing obsession and the young woman's indifference are all bad omens...

Rating: 4 out of 5

The Wind Will Carry Us (Abbas Kiarostami, 1999)

An alienating picture that takes place in a remote Iranian town, where an engineer arrives for some initially obscure purpose. Beyond the mere cultural clash, this is an existentialist picture, that searches deep meanings in long, meandering takes and its picturesque depiction of the Iranian countryside.

Rating: 4.5 out of 5

Cars 2 (SUA, 2011)

Cars 2

(SUA, 2011)

Regia: John Lasseter, Brad Lewis

Voci: Owen Wilson, Larry the Cable Guy, Michael Caine, Emily Mortimer, John Turturro, Eddie Izzard

Rating: 3.5/5

Plot-ul lui ”Cars 2” este destul de complicat. Ajunge să spun doar că, în timp ce Lightning McQueen participă la o serie de curse între cei mai buni piloți internaționali, acțiunea se concentrează asupra prietenului său remorcher, Mater (zis, pe românește, Bucșă), care este confundat cu un spion și co-optat de doi agenți britanici să dejoace un complot internațional.

”Cars 2” e, probabil, cel mai slab film făcut de Pixar, urmat, la fel de probabil, de primul ”Cars”. Nu vreau să fiu cinic, dar principalul motiv pentru care a fost făcut este cel financiar (mașinuțele de jucărie se vând bine). Filmul nu are o poveste, ci doar o serie de scene de acțiune, legate prin câteva glume (unele dintre ele reușite). Sincer, personajul Mater s-a dovedit ceva mai bun decât mă așteptam (iar vocea lui Larry the Cable Guy parcă nu e la fel de enervantă ca a lui Owen Wilson, câteodată), dar filmul nu pare mai mult decât o serie de scurtmetraje cu acesta, nicidecum un lungmetraj coerent. Toți ceilalți sunt pe planul doi, vocile celebre abundă și așa mai departe. Totuși, design-ul filmului este impresionant. Ochii spectatorului se pierd în peisaje și locații reconstruite minuțios (Japonia, Italia, Franța...), precum și în mici detalii care sunt semnătura studiourilor Pixar, precum reclamele luminoase reflectate în asfaltul umed din Tokyo. Sigur, toate acestea nu ies în evidență decât fiindcă lipsește ceva care să atragă cu adevărat interesul și să ne implice în povestea de pe ecran. Dar prefer să consider că filmul are destule elemente care să îl clasifice ca entertainment pasabil, decât să îl declar o dezamăgire. 

Captain America: The First Avenger (SUA, 2011)

Captain America: The First Avenger

(SUA, 2011)

Regia: Joe Johnston

Cu: Chris Evans, Hugo Weaving, Hayley Atwell, Tommy Lee Jones, Stanley Tucci, Toby Jones

Rating: 2.5/5

Al câtelea film cu supereroi de anul acesta este „Căpitanul America”? Se pare că am cam pierdut șirul și am început și să obosesc de atâtea origin stories, care sunt, în esență, aceeași. Dar ”Captain America” e ultimul film Marvel de dinainte de ”Avengers”, mega-producția care îl va reuni pe căpitanul din titlu cu The Hulk, Iron Man, Thor și cine mai încape în distribuție. Noutatea, șpilul pe care îl oferă acest ultim asalt înainte de bătălia finală este plasarea acțiunii în 1943, când un puști slab și scund (Chris Evans) este transformat de armata americană, de tatăl lui Tony Stark și de un cercetător de origine germană (Stanley Tucci) într-un super soldat, care în curând se va găsi în pădurile europene, confruntându-se cu primul său arch-nemesis, Johann Schmidt AKA The Red Skull (Hugo Weaving).

Filmul aduce ușor a film vechi, atât în ceea ce privește imaginea (în special schema de culori) cât și câteva dintre premisele sale (o mică trupă curajoasă se ia la harță cu cei mai ai dracu' naziști... pe alocuri, aduce chiar cu ”Inglourious Basterds”). Pe de altă parte, faptul că Captain America și dușmanii săi sunt echipați cu arme ultra-moderne sau primite direct de la zeul Odin (nu glumesc...) ne face să ne reamintim că totul e bazat pe niște benzi desenate (numai că totul este tratat ușor în cheie steam-punk). 

Nu pot să spun că mi-a plăcut ”Captain America”. Dacă actorii sunt convingători, iar efectele speciale reușite (în special transformarea musculosului Chris Evans în slăbănogul care este la început), povestea trece prin aceleași scheme obosite ale filmelor de gen. Îi lipsește suspansul, ritmul și, pe final, totul pare grăbit, fușerit, ca să intre într-o durată accesibilă publicului. 3D-ul nu ajută cu nimic filmul și chiar scoate în evidență momentele în care filmul este prost montat. Și, deși recunosc că finalul este surprinzător, nu un happy-end clasic, anti-climatic (în sensul bun al cuvântului) și cimentează un personaj care este cu adevărat credibil și nu doar o schiță (cum este, după părerea mea, Tony Stark în ”Iron Man”), filmul per ansamblu nu este cu nimic special. 

San qiang pai an jing qi (China/Hong Kong, 2009)

San qiang pai an jing qi

(China/Hong Kong, 2009)

Regia: Yimou Zhang

Cu: Dahong Ni, Ni Yan, Xiao Shen-Yang

Rating: 2/5

”A Woman, a Gun and a Noodle Shop” este o dezordine de remake după excelentul noir de debut al fraților Coen, ”Blood Simple”. Povestea este, în mare parte, aceeași, chiar dacă este plasată undeva în China medievală: un soț bogat și gelos angajează un soldat să îi omoare soția și amantul acesteia (care, la rândul lor vor să scape de el), dar soldatul își face propriul plan și întorsăturile de situație care urmează nu se abat prea mult de la original. 

Sincer, mă așteptam la mult mai mult de la Yimou Zhang, un regizor care nu are nevoie să facă un remake de mâna a treia ca să aducă oamenii la film sau ca să experimenteze artistic (”Raise the Red Lantern” este un clasic, iar ”Hero” este unul dintre filmele pe care le-am trecut în topul deceniului trecut). ”Blood Simple” avea umor negru, atmosferă, personaje delicios de dezagreabile și era o foarte interesantă deconstrucție și re-invenție a unui gen care părea deja fumat (și pe care frații Coen aveau să o continue, intermitent, în filmele lor viitoare). ”A Woman, a Gun and a Noodle Shop” e, mai degrabă, o comedie trăznită în care, din când în când, mor oameni. Filmul nu își găsește un ritm bun, astfel încât avem secvențe de câte cinci-zece minute în care nu se întâmplă mai nimic, iar personajele se învârt în jurul aceluiași plot point. Nu mi-a prea plăcut nici modul în care a fost filmat. Yimou de obicei folosește culori pentru a da tonul scenelor și a-și caracteriza personajele, dar aici nu se vede coerența utilizării lor. Aceasta, în cominație cu obiectivele cu unghi larg, îi dau filmului un look straniu, de documentar televizat. Iar scenele de day for night sunt groaznice. Singura secvență extraordinară (care parcă întrerupe documentarul ca o reclamă) este prepararea acrobatică a tăiețeilor.

Actorii sunt histrionici și împiedicați (la propriu), cu excepția tipului care îl joacă pe soldat - având doar vreo două-trei replici și o expresie neschimbătoare (până în ultima scenă), ne amintește de Alain Delon în ”Le Samourai” și e schimbarea majoră față de original, unde personalitatea detectivului jucat de M. Emmet Walsh era complet diferită. Cel mai bun lucru care se poate spune despre film este că e foarte ușor să nu fie luat în serios. Iar povestea rămâne interesantă, chiar dacă modul în care este tratată lasă de dorit.