In Time (SUA, 2011)

In Time

(SUA, 2011)

Regia și Scenariul: Andrew Niccol

Cu: Justin Timberlake, Amanda Seyfried, Cillian Murphy, Olivia Wilde

Rating: 3/5

Nu a fost un an deloc rău pentru distopii SF. În prima parte a anului am avut parte de ”The Adjustment Bureau” și ”Source Code”, ”Rise of the Planet of the Apes” a fost unul dintre cele mai bune filme ale verii, iar acum Andrew Niccol revine la genul SF cu ”In Time”. Premisa de data aceasta este că - grație ingineriei genetice - toți oamenii încetează să îmbătrânească la 25 de ani, dar nu mai au decât un singur an de trăit după aceea. Dar, cum Timpul este noua monedă de schimb, poți să muncești ca să câștigi mai mult timp... Evident, nu trebuie să-ți bați capul cu munca dacă ești „bogat” și ai, la propriu, tot timpul din lume. Prăpastia socială este mai adâncă decât niciodată, dar e ok, pentru că Justin Timberlake (care provine din clasa muncitoare) și Amanda Seyfried (fiica unuia dintre „regii timpului”) se decid că inegalitățile trebuie să dispară.

Filmul este plin de plot holes, care sunt evidente până și pentru cineva ca mine, care nu se uită după ele în mod special. Dar așa sunt toate filmele de genul său și, chiar dacă ”In Time” este ceva mai șubred, nu cred că trebuie insistat. O problemă mai serioasă de scenariu este lipsa de direcție a acestuia. A două jumătate oscilează între o poveste à la ”Bonnie & Clyde” și un fel de thriller politic despre colapsul economiei globale. Scenele se leagă greu între ele de la un anumit moment și impresia mea este că anumite bucăți au căzut la montaj. Totuși, ca scenarist, Andrew Niccol pare să fi pierdut ceva din magia care a făcut din ”Gattaca” (debutul său regizoral, acum 14 ani - mi-e groază de cât timp a trecut de atunci... get it?) și ”Truman Show” clasice instantanee. 

Asta nu înseamnă că filmul nu are punctele sale forte. Amanda Seyfried (aproape de nerecunoscut față de ”Mamma Mia”) și Cillian Murphy joacă foarte bine. Timberlake este ușor miscast, dar până la urmă se scoate cumva la liman (prima mea impresie este că nu e un actor deloc rău, dar are nevoie de un regizor precum Fincher care să îi moduleze interpretarea pentru a fi cu adevărat memorabil pe marele ecran). De pe genericul de final am aflat că Roger Deakins a semnat imaginea filmului, iar ochiul său se vede. Prin modul în care sunt folosite culorile și unghiurile de filmare ușor dezaxate, imaginile narează filmul mult mai bine decât scenariul sau regia lui Niccol reușește să o facă. Per ansamblu, ”In Time” este un SF de serie B un pic cam prea plin de mesaje, dar deloc rău; numai că vrem mai mult de la Andrew Niccol, nu doar un re-hash după ”Gattaca”.

Anim'est 2011: Competiția de film românesc

The Scream from Felician Lepadatu on Vimeo.

Filmulețul de mai sus, ”Țipătul” - o reinterpretare a tabloului lui Edvard Munch, pe muzică de Pink Floyd - este câștigătorul competiție de scurtmetraje de animație de la ”Anim'est 2011”. La fel ca în fiecare an, selecția este foarte eterogenă: animație digitală, tradițională, stop-motion (chiar si animație inserată în imagini live-action), cu dialoguri sau fără, realizatori români și maghiari, de ambele sexe etc. Highlights-urile de anul acesta includ:

[klun] , de Vlad Sandu, o poveste cu personaje formate din litere, care este oarecum dificil de urmărit și înțeles, dar iese în evidență prin design.
Visul ciulinilor , de Nina Mihăilă, care combină mai multe stiluri de animație.
Evoluție cromatică , de Ana Tomescu, care mie mi s-a părut extraordinar de amuzant, dar - pe de altă parte - am fost singurul din sară care a râs, deci cine știe (video-ul e mai jos, ca să vă lămuriți).
IRA , de Radu Gaciu, mai mult un clip decât un scurt, dar o realizare foarte viscerală.
Dodo și Tic , de Gabriel Vasiliu, care nu excelează prin animație, dar este un film pentru copii destul de reușit și ar trebui să existe mai multe de genul lui produse la noi.
The Dog and a Little Bird , de Adrian Băluță, iarăși un film mai pentru copii, cu morală, dar care arată bine și e amuzant.
Growing , de Roxana Bențu, o animație minimalistă despre banalitatea vieții.

Enjoy some more videos!

Clinic from Torok Tihamer on Vimeo.


Chromatic Evolution - short 3d animation from Ana Tomescu on Vimeo.


IRA from Radu Gaciu on Vimeo.


GROWING from Roxana Bentu on Vimeo.


The dog and a little bird from adrian baluta on Vimeo.


Traveling with my thoughts full of hope - animated short from adrian baluta on Vimeo.

Comedy Cluj 2011, ultimul capitol - "Tamara Drewe"

Acesta este ultimul articol despre Comedy Cluj 2011 pe care îl voi scrie. Pentru mine, festivalul s-a terminat cu ”Tamara Drewe”, în timp ce la alt cinematograf se decernau premiile - marele premiu a mers la ”Pinoy Sunday”, pe care nu l-am văzut. Despre filmul lui Stephen Frears pot însă să spun că este mult mai amuzant decât mă așteptam. Acțiunea se petrece în Anglia rurală, unde mai mulți scriitori sunt retrași la o fermă pentru a scrie cărți de toate felurile (polițiste, eseuri serioase). Liniștea lor e perturbată de Tamara Drewe (Gemma Arterton), vecina sexy care se mută înapoi la țară pentru a scrie un roman inspirat de propria autobiografie. Nu cred că are rost să intrăm mai mult în detalii, dar filmul este plasat undeva la intersecția între filmul independent bazat pe benzi desenate și, de cealaltă parte, ”The Trouble with Harry” sau ”Midsomer Murders”. În final, se simte un pic oboseala unei povești cu prea multe premise și montajul începe să fie cam hiperactiv și dezorientat (totuși, filmul durează aproape două ore), dar în ansamblu ”Tamara Drewe” este o comedie neagră foarte distractivă, cu ceva cam multe personaje ieșite din minți.

Comedy Cluj 2011 - Din dragoste cu cele mai bune intenții

Marele eveniment al zilei la Comedy a fost avant-premiera ultimului film al lui Adrian Sitaru, „Din dragoste cu cele mai bune intenții” (sau, pe englezește, doar ”Best Intentions”), laureat la Locarno cu premiul pentru regie și pentru cel mai bun actor. Alex (Bogdan Dumitrache) primește un telefon în primele minute ale filmului, în care află că mama sa a avut un atac cerebral. Imediat, pleacă din București înspre micul oraș de pe undeva din județul Hunedoara, unde începe să trăiască aventura tipică aparținătorului unui pacient român: prima idee care apare este să o mute pe mama sa la Cluj (sau la București sau la Timișoara), pentru că doctorii sunt cum sunt, condițiile din spital sunt cum sunt și, bineînțeles, toate cunoștințele sunt experți în probleme medicale și trebuie să își spună/impună părerea.

Nu mi-a plăcut foarte mult primul film al lui Adrian Sitaru, „Pescuit sportiv”, pe care l-am văzut proiectat în competiție la un festival de film din Franța pentru filme de debut. Dar mi-a plăcut scurt-metrajul său, „Colivia”, și, bineînțeles, Sitaru este unul dintre cei doi regizori ai serialului HBO „În derivă”. Impresia generală pe care mi-o lasă Sitaru este că poate fi un regizor versatil și are șansa de a aduce ceva nou în cinematografia românească. Prima sa „inovație” a fost folosirea exclusivă a unghiurilor subiective în „Pescuit sportiv” (procedeu ușor obositor de la o vreme). Acestea sunt reluate în ”Best Intentions”, însă nu se bucură de aceeași exclusivitate. Începutul și sfârșitul filmului sunt filmate „normal” și pe parcurs există mai multe scene în care personajul principal se găsește singur, care sunt redate, de asemenea, prin unghiuri obiective, care - deși distante - parcă reușesc să transmită mai bine starea în care este personajul în acele momente. Nu sunt convins de folosirea unghiurilor subiective și cred că Sitaru le va abandona încet-încet în filmele următoare, dar în ”Best Intentions” nu deranjează așa tare.

 

Sitaru a evoluat foarte mult de la „Pescuit sportiv”. În primul rând, ca scenarist: filmul are mai puține cuvinte, dar mult mai multe personaje, dar Sitaru evită să folosească toate perspectivele diferite în aceeași scenă, iar intuiția îmi spune că scenariul conținea indicații clare de imagine. Și, în al doilea rând, ca regizor, iar acest lucru se vede în jocul actorilor, cu care pare să fi lucrat destul de mult (sau măcar destul de serios) și în cadrele parcă mai lungi și mai atent construite. Deși este departe de a fi un film perfect sau de a fi o revelație, „Din dragoste cu cele mai bune intenții” traduce pe ecran o realitate în esență banală (toți trecem prin așa ceva până la urmă) cu destul meșteșug încât să capteze atenția privitorului pentru 100 de minute. Unul dintre cele mai bune filme românești ale anului.

„Din dragoste cu cele mai bune intenții” va avea premiera oficială în România vinerea viitoare (28 octombrie). Din distribuție mai fac parte Natașa Raab, Marian Râlea, Alina Grigore și Adrian Titieni (probabil actorul preferat al lui Sitaru).

Comedy Cluj 2011: Defendor & Adalbert

Defendor (Peter Stebbings, 2009), filmul care a deschis oficial festivalul de anul acesta, este un indie canadian, cu Woody Harrelson în rolul unui inadaptat social, care se îmbracă în super-erou și atacă diverși interlopi și polițiști corupți, în căutarea arch-nemesis-ului său, Captain Industry. După ”Defendor” au apărut și alte filme pe aceeași temă, inclusiv ”Kick-Ass” (bazat pe un comic, dar totuși) și, mai recent, ”Super”, dar în timp ce acestea mizează pe acțiune și pe estetica de benzi desenate, ”Defendor” e un film foarte bine ancorat în realitate, spre deosebire de eroul său. Comedie neagră, aluzii la clișeele filmelor cu super-eroi, elemente de thriller și dramă televizuală se contopesc într-un produs final care mi-a plăcut filmul mai mult decât mă așteptam. Dar filmul nu ar fi fost nimic fără interpretarea lui Harrelson, care face un personaj foarte ușor de simpatizat, un fel de Forrest Gump justițiar, nu foarte inteligent, dar hotărât să schimbe lumea prin forțele proprii. 

Visul lui Adalbert este singurul film românesc din competiția festivalului (și, cred, singurul film românesc care a fost în competiție la Comedy Cluj). Regizat de Gabriel Achim, filmul stă de fapt pe umerii lui Gabriel Spahiu, care interpretează un angajat al Biroului de Protecția Muncii al unei uzine din Prahova, în anul 1986, a cărui sarcini par să fie realizarea de reconstituiri și documente video. Cu ocazia sărbătoririi a 65 de ani de la înființarea Partidului Comunist, el pregătește și un film mai experimental, intitulat ”Visul lui Adalbert”, tot pe tema siguranței la locul de muncă. Filmul este încă unul dintre acelea care își bate joc de comuniști și ultimul act al filmului este plin de discursuri în bine-cunoscuta limbă de lemn a vechiului regim. Filmul se revendică de la ”Reconstituirea” lui Pintilie și chiar face trimitere aproape directă, dar ”Reconstituirea” nu este filmul cu care să te compari și cred că ”Visul...” pierde mult prin simpla comparație. Singurul punct de interes pe care îl oferă filmul este faptul că este filmat, în marea sa parte, în Super VHS și la un aspect ratio de 1.33, un format care se potrivește cu perioada pe care filmul o evocă și cu pasiunea personajului pentru filme pe casete video. Singurele scene filmate în alt format sunt cele din filmele produse pentru uzină, filmate în Super8 și, posibil, o scenă în care este povestită o întâmplare cu o vulpe, care pare un pic mai HD decât restul filmului. ”Visul lui Adalbert” este un film inegal, dar onest, cu o doză substanțială de umor negru și minimalism tipic pentru filmele românești din ultima vreme, dar care nu depășește nivelul unui film experimental, „de școală”.

Comedy Cluj 2011 - "Just Like Us" & "Life of Brian"

Revin cu încă două recomandări:

Just Like Us l-am văzut din greșeală. Am pornit să văd ”Capela roșie”, un documentar despre doi comici danezo-coreeni care urmează să dea un spectacol în Coreea de Nord, dar după 10 minute s-a stricat DVD-ul. Ni s-a oferit, la schimb, ”Just Like Us”, un documentar despre comici americani de diferite origini (arabi, greci, italieni etc.) care urmează să facă un turneu prin țări din Orientul Mijlociu. Într-un fel, filmul este o combinație de ”Les Barons” cu ”Looking for Comedy in the Muslim World”, dar a fost mai bun decât m-am așteptat, mai ales că primul film nu a început chiar foarte bine (dar, bineînțeles, nu pot să fac o apreciere după doar 10 minute văzute). Sigur, comicii din ”Just Like Us” vizitează locuri în care se poate face stand-up comedy fără frica de represalii (Dubai, Cairo, Beirut, chiar și în Arabia Saudită) și filmul nu este atât de relevant din punct de vedere geo-politic pe crede că este. Dar este amuzant să auzi glume vechi de când lumea (sau măcar de când există taximetriști) spuse cu un twist musulman sau arab, iar ceata de comedianți este diversă și în număr mare (de la un greco-canadian obez la femei în hijab. Filmul este regizat, narat și cu participare lui Ahmed Ahmed, care nu este o gazdă deloc rea pentru un film de doar 75 de minute. 

”Just Like Us” va mai rula la Cinema Arta, Duminică (15/10) de la ora 13:30. ”Capela roșie” nu știu când va mai rula.

Life of Brian (1979) este capodopera celor de la Monty Python. Mai bine decât în oricare al film al lor, structura pe bază de scheciuri se constituie într-o narațiune coerentă. ”Life of Brian” este una dintre cele mai bune satire din toate timpurile, aproape fiecare aspect al vieții religioase și politice fiind luat la rost și „deconstruit” de cei de pitoni. În mod straniu, este filmul în care output-ul lui Terry Gilliam este cel mai puțin vizibil (nu este creditat ca regizor, doar ca designer, foarte puține animații și, în cel mai bun caz, o singură apariție memorabilă pe ecran). Ceilalți membri, însă, au fiecare șansa să își etaleze talentele: Graham Chapman este perfect distribuit în rolul principal, Brian Cohen, un ”evreu” ghinionist a cărui destin pare să meargă în paralel cu cel al lui Jesus. Pe lângă regie, Terry Jones semnează și rolul mamei lui Brian, rostind una dintre cele mai celebre replici ale filmului: He's not the Messiah! He's a very naughty boy! John Cleese interpretează o serie de masculi înalți și amenințători, cu concepții politice cam ciudate și îi dă lui Brian o bine-meritată lecție de gramatică. Michael Palin are mai multe roluri în film, dar face deliciul fanilor în rolul lui Pilat. Iar Eric Idle semnează cântecul care închide filmul, celebrul ”Always Look on the Bright Side of Life”. Ar mai fi de menționat că proiecție de luni seara de la Cinema Victoria a fost sub-standarde: imaginea era bună, dar sunetul (care este foarte important de data aceasta) a fost oribil. Dar filmul tot e genial.

”Life of Brian” mai rulează la Arta,  Miercuri (19/10) de la 11:00 și încă o dată la Victoria, Vineri (21/10) de la 12:30.

Twitty Reviews!

La cererea fanilor, mi-am făcut un cont de twitter, unde probabil o sa arunc vreo două vorbe din când în când și despre filme. Click on the button below for future enjoyment!

Follow @VictorBuzura

There you go! Thanks!

Comedy Cluj: "Made in Dagenham" & "Holy Grail"

Made in Dagenham (r. Nigel Cole, 2010) este o cronică a grevei celor 150 de mașiniste angajate de uzinele Ford la Dagenham, in Marea Britanie, care a condus apoi la o schimbare în legislație care garanta salarii egale între sexe. Sally Hawkins conduce și răscoala și filmul, Bob Hoskins este un fel de mentor care aplică învățăturile războiului în lupta cu sindicatele, iar Miranda Richardson o joacă pe Barbara Castle, ministra Muncii din acea vreme. Distribuția e completată Rosamund Pike și Richard Schiff, printre multe alte fețe recognoscibile (dar nu neapărat după nume). Filmul este un pic cam lung (113 minute), iar scenariul nu se îndepărtează prea mult de tiparul obișnuit al unui astfel de film, deși este destul de stufos (un anumit subplot, cu personajul jucat de Geraldine James, putea fi lejer lăsat deoparte). Dar este destul de bine făcut și echilibrează destul de bine partea serioasă cu umorul, nefiind deloc un manifest stângist (așa cum mă temeam) și, oricum, mult mai bun decât corespondentul său franțuzesc, ”Potiche”. Și mi-a plăcut destul de mult și look-ul filmului, ușor spălăcit, de parcă ar data din epoca pe care vrea să o prezinte (sau poate că doar a fost prost proiectat, ceea ce nu cred că e cazul...)

Monty Python and the Holy Grail (r. Terry Gilliam & Terry Jones, 1974):

Nu am ceva de spus în mod special despre ”Holy Grail” (al doilea cel mai bun film al celor de la Monty Python. Dar vreau să spun că sala a fost plină, copia care a fost prezentată a fost de foarte bună calitate, am râs aproape în continuu și acuma vreau neapărat să vad și ”Life of Brian” mâine seară. ”Holy Grail” mai rulează Joi (20/10) de la 22:30 la Victoria și Duminică (23/10) de la 23:00 la Florin Piersic (aka Republica). Recomand cu căldură!

Red State (SUA, 2011)

Red State

(SUA, 2011)

Regia: Kevin Smith

Cu: Michael Parks, Melissa Leo, John Goodman

Rating: 4/5

Sincer, am avut dubii serioase în privința acestui film. În ultimii ani, Kevin Smith a fost destul de... hai să spunem inconsecvent. După eșecul răsunător al lui ”Cop Out” (pe care nici eu, nici foarte mulți alții nu s-au obosit să-l vadă), un thriller psihologic despre fundamentaliști creștini din Sudul american nu părea chiar cea mai bună idee și părea să aibă toate premisele unui rateu. Din fericire, ”Red State” este de departe cel mai bun film pe care Smith l-a făcut de multă vreme. Lipsit de orice compromis, filmul ne conduce inițial pe o pistă falsă (trei adolescenți încearcă să se cupleze cu o femeie mai în vârstă), pentru ca, după nici un sfert de oră, să dezlănțuie iadul (ghici ce, femeia e membră a unui clan-sectă de fundamentaliști porniți pe homosexuali, liberali, homosexuali, evrei, homosexuali, negrii și, mai ales, homosexuali).

Smith nu ezită să elimine personaje fără nici un fel de discriminare, fie că au roluri principale și am ajuns să ne atașăm de ele, fie că tocmai au apărut în film și de-abia au schimbat două replici. Totul în film decurge din rău în mai rău și regizorul nu umblă deloc cu mănuși. Make no mistake, ”Red State” e un film horror. Există și un element de comedie neagră, presărată pe alocuri pentru a mai ridica din tensiune, însă filmul este departe de a fi o farsă. Smith are ceva de zis și o spune direct, fără menajamente. Iar totul este redat într-o paletă de culori destul de cenușie, în care petele de culoare ocazionale sunt mai amenințătoare decât întunericul (cămașa portocalie a pastorului, de exemplu), totul filmat, evident, în digital, formatul de rigoare al exploitation-ului modern.

Și, în final, câteva cuvinte de laudă pentru actori, care probabil au suportat multe în cele 25 de zile cât au durat filmările. Adolescenții sunt perfect distribuiți în roluri de carne de tun, dar nu am răbdare să caut cum îi cheamă. Melissa Leo mai bifează un rol white trash, dar acesta cred că este cel mai puțin siropos dintre toate. John Goodman este ofițerul care trebuie să rezolve situația și acesta este cel mai bun rol al său de foartă multă vreme. Însă cel care fură filmul este Michael Parks în rolul pastorului, care predică la infinit despre sfârșitul lumii adus de homosexuali, punctându-și ideile cu un rânjet diavolesc și, din când în când, un dans și un cântecel.

Comedy Cluj 2011 - Recomandări și curiozități

It's that time of the year again... Între 14 și 23 octombrie, are loc a treia ediție a Festivalului Internațional al Fimului de Comedie ”Comedy Cluj”. Anul trecut am fost destul de prezent la festival, așa cum se vede în această serie de articole. Nu o să fie cazul anul acesta, dat tot pot să fac o ușoară trece în revistă a principalelor lucruri care m-ar atrage.

COMPETIȚIA

Dintre filmele înscrise în competiție, nu am văzut de ”Four Lions”, un film despre teroriști musulmani în Marea Britanie, care se cam joacă cu limita a ceea ce poate fi făcut într-un astfel de film. Nu întrece măsura, dar nici nu este foarte amuzant. Restul filmelor îmi sunt în mare parte necunoscute, deși unele titluri le-am mai auzit (posibil pentru că au rulat la TIFF sau ceva de genul). Singurul film care m-ar interesa cu adevărat este filmul românesc din competiție (un eveniment în sine!), ”Visul lui Adalbert”, de Gabriel Achim. Also, anul acesta este, în premieră, o competiție de scurtmetraje, care pare foarte interesantă.

MONTY PYTHON, BILL PLYMPTON & BUNUEL

Partea de filme clasice este reprezentată anul acesta de maeștrii ai absurdului. Festivalul de oferă două filme marca Monty Python - ”Holy Grail” și ”Life of Brian”. Acesta din urmă este una dintre cele mai bune comedii făcut vreodată și, totodată, unul dintre cele mai bune filme (oarecum) cu și despre Isus. De asemenea, va fi proiectat și cel mai bun film al lui Luis Bunuel, „Farmecul discret al burgheziei”, o capodoperă în adevăratul sens al cuvântului, cu Fernando Rey și Delphine Seyrig (printre alții). Animația este reprezentată de americanul Bill Plympton, cu un lungmetraj - ”Mutant Aliens” (nu cel mai bun film al său) și un scurtmetraj - ”Horn Dog”. 

”Tamara Drewe”

OTHERS

So, what else? Câteva comedii britanice care nu au prea ajuns la noi pe ecrane s-ar putea să fie interesante, în special ”Made in Dagenham” și ”Tamara Drewe” (r. Stephen Frears). Să nu uit de documentarul danez ”Capela roșie”, premiat la Sundance în 2010! Iar un eveniment ar fi proiecția în avant-premieră națională a ultimului film al lui Adrian Sitaru, „Din dragoste cu cele mai bune intenții” (”Best Intentions”), laureat cu Leopardul de Argint la Locarno. Nu am fost foarte impresionat de primul lungmetraj al lui Sitaru, „Pescuit sportiv”, dar sunt chiar foarte curios dacă va reuși să facă și altceva cu un film realizat integral din cadre subiective.

Mai multe informații despre festival puteți găsi pe pagina oficială și pe blogul oficial al festivalului.

Trolljegeren AKA Troll Hunter (Norvegia, 2010)

Trolljegeren AKA Troll Hunter 

(Norvegia, 2010)

Regia: André Øvredal

Cu: Otto Jespersen, Glenn Erland Tosterud, Johanna Mørck

Rating: 3/5

”Troll Hunter” începe aproape identic cu The Blair Witch Project: trei studenți (o fată ți doi băieți) pornesc să facă un documentar/reportaj despre o serie de urși uciși în condiții misterioase. Încep să urmărească un anume vânător retras, pe nume Hans, care pare să știe ce se întâmplă. Și, într-adevăr, Hans se dovedește a fi singurul vânător de troli, a căror existență este ascunsă de autorități, adevărații responsabili pentru o groază de evenimente stranii din ultima vreme. Inițial, Hans este reticent în a fi filmat, dar cedează foarte repede și chiar îi încurajează pe cei trei să-i filmeze aventurile, dorindu-și să expună o dată pentru totdeauna adevărul. 

În centrul filmului stă interpretarea lui Otto Jespersen, comic și actor norvegian, personaj controversat la el acasă, dar care aici face un portret foarte exact al unui angajat guvernamental overworked and underpaid, frustrat de derularea muncii sale foarte importante într-un complet anonimat. Dintre cei trei studenți, doar doi apar destul de des în fața camerei (al treilea fiind cameramanul). Interpretările lor sunt secundare celei ale lui Jespersen, dar sunt credibili ca cineaști amatori, dar poate un pic prea deciși în a-l urmări pe Hans în situații care le pun viața în pericol.

Sincer să fiu, consider că filmul eșuează din mai multe puncte de vedere. Ca fals documentar (found footage) nu aduce nimic nou și are mult prea multe cadre aleatorii, care vor să transmită ideea de material brut, sacrificând narațiunea și pacing-ul. Ca film cu monștri, nu e deloc ”scary”, iar creaturile în sine par mai degrabă desprinse din desene animate (deși imaginile din final, cu un trol uriaș în mijlocul unei pustietăți înzăpezite îți taie răsuflarea). Totuși, poanta care închide filmul (care include un „cameo” interesant), revelează un alt sens filmului. Cu ce rămâi după ”Troll Hunter”, dacă te uiți un pic mai în profunzime, este un portret destul de amănunțit al atitudinilor norvegienilor față de autorități, politică în general, religie (doar 30% dintre norvegieni cred în vreun Dumnezeu, iar trolii simt mirosul de creștin), mediu înconjurător etc. Iar acestea sunt transmise fără prea multe explicații, fără exces de inside jokes înțelese doar de scandinavi și evitând capcana post-modernismului.  

Real Steel (USA/India, 2011)

Real Steel

(USA/India, 2011)

Regia: Shawn Levy

Cu: Hugh Jackman, Dakoto Goyo, Evangeline Lilly

Rating: 2/5

In a future where robots fight for our entertainment... Hugh Jackman is...

Așa ar putea începe trailerul pentru ”Real Steel”, un film care se petrece în anul 2020, când boxul cu roboți a înlocuit boxul uman. Hugh Jackman este un boxer ratat, un manipulator de robot ratat și un tată ratat, care acum are o ultimă șansă de a arăta că poate să facă ceva cu viața sa. Așa că, alături de fiul său pe care l-a neglijat timp de 11 ani, va conduce un robot de doi bani (dar care s-ar putea să aibă o latură mai umană decât pare...) înspre o luptă pentru titlu.

Mai degrabă decât cu ”Rocky”, ”Real Steel” se aseamănă cu ”Over the Top”, un film din anii '80 în care Stallone joacă un șofer de tir, „luptător” de arm-wrestling, care - surpriză! - își cară după el progenitura neglijată. De fapt, este cam același film, dar cu o latură SF (care iese destul de bine) și un protagonist mai carismatic (care arată cât talent poate un om să irosească). Pentru un film despre roboți care se luptă unul cu celălalt, lui ”Real Steel” îi lipsește kinetismul necesar. Regizat de netalentatul Shawn Levy (”Night at the Museum”, ”Date Night”), filmul se pierde în povești secundare și digresiuni, cea mai flagrantă fiind întârzierea cu aproape o jumătate de oră a finalului pentru ca Jackman să-și rezolve superficial problemele cu fiul, într-o serie de scene care strică toată gradarea de până atunci. Singurul lucru inteligent este modul în care cei doi protagoniști se văd pe ei înșiși în robotul lor, dotat cu un soft care îi permite să le imite mișcările, dar până și scenele bune obținute cu acest device par un simplu accident. Și, deși primește un punct în plus pentru efecte speciale foarte reușite (o combinație de CGI și animatronics) ”Real Steel” e un produs de serie, amorf, cu tot product placement-ul de rigoare și o continuare planificată pentru 2014.

RO 2011 - Părțile a 6-a și a 7-a

Odată cu venirea toamnei, s-a redeschis sezonul la filme românești. ”Principii de viață” și ”Loverboy” sunt primele două. Deși am mai scris despre ele când le-am văzut la TIFF, câteva cuvinte în plus - la distanță de câteva luni - nu strică.

Principii de viață

Regia: Constantin Popescu

Cu: Vlad Ivanov, Gabriel Huian

Rating: 3.5/5

”Principii de viață” e un film de actor prin excelență. Principalul său atu este Vlad Ivanov, care, în rolul unui bărbat de vârstă mijlocie care trăiește după principii la care pare să adere destul de rigid („nu așa se parchează...”, „nu mergem la mare în România”) și se poartă cu ceilalți din jur cu un aer de superioritate combinat cu dulcegării ieftine, iar în familia sa (extinsă) este un mic dictator. Scenariul este scris de Răzvan Rădulescu și Alexandru Baciu și nu se îndepărtează prea mult de la ceea ce ei au făcut alături de Răzvan Muntean, de exemplu: un personaj masculin în rolul principal, acțiunea se desfășoară pe parcursul unei singure zile etc. Iar regizorul Constantin Popescu (a cărui film precedent a fost foarte ambițiosul „Portretul luptătorului la tinerețe”) veghează asupra tuturor cu calmul detașat al unui „minimalist”, construind filmul din lungi planuri-secvență (atât de la modă în filmul românesc recent) și cu atenție la detalii.

Loverboy

Regia: Cătălin Mitulescu

Cu: George Piștereanu, Ada Condeescu

Rating: 3/5

La TIFF, filmul a fost primit cu... amuzament de public, care nu a ezitat să râdă de momentele mai puțin inspirate din ultima parte a filmului. Totuși, pentru primele aproximativ 30-40 de minute, filmul este antrenant și nu este foarte clar în ce direcție o să meargă. Personajul principal feminin întârzie să intre cu adevărat în scenă, ceea ce creează un plus de suspans. În această parte, se vede că Mitulescu poate fi un regizor foarte bun, iar imaginea lui Marius Panduru nu seamănă cu nimic din ce am văzut în ultima vreme în filmul românesc (deși contribuția sa a fost decisivă și în cazul unor „Eu când vreau să fluier, fluier” sau „Periferic”). Din păcate, a doua parte a filmului este „furată” de cei doi interpreți, George Piștereanu și Ada Condeescu, care încă nu mi se par capabili de a duce un film de la cap la coadă. Nu m-au deranjat atât de mult scenele intime (cu replici precum ”Tu ești prințesa mea...”, pe care le-am auzit de destule ori și în viața reală), cât faptul că tot ceea ce s-a construit în prima parte se prăbușește sub greutatea unei melodrame neinspirate, care se chinuie la sfârșit să ajungă la deznodământul pe care toată lumea îl putea anticipa de mult.

"Melancholia" Special Effects Reel

Nu postez eu prea multe chestii găsite prin diferite părți ale internetului, dar video-ul de mai sus a fost irezistibil. ”Melancholia” folosește efectele speciale în prolog pentru a crea compoziții surprinzătoare, nerealiste și, într-adevăr, foarte wagneriene. Încă mi-e greu să mi-l închipui pe Lars von Trier lucrând cu ecran verde, dar îmi place foarte mult ce a făcut cu el în ”Melancholia”. 

Also, astfel de montaje sunt construite și pentru diferite premii. Probabil că o nominalizare la Oscar este greu de obținut, dar cineva sigur s-a gândit la asta. 

Bobby Fischer Against the World (SUA/UK/Islanda, 2011)

Bobby Fischer Against the World

(SUA/UK/Islanda, 2011)

Regia: Liz Garbus

Rating: 4/5

Un foarte interesant documentar HBO spune povestea lui Bobby Fischer, campion mondial de șah în 1972, după o serie de partide împotriva rusului Boris Spassky, care au avut loc în Islanda. Filmul se concentrează inițial asupra copilăriei tulburate a lui Fischer, care i-a deschis calea către obsesia pentru șah, în timp ce porțiunea de mijloc este dedicată meciurilor contra lui Spassky - segmentul cel mai alert al filmului. Apoi, filmul sare câteva decade, Bobby Fischer devenind, între timp, un schizofrenic paranoic și antisemit (deși provenea din părinți evrei). 

”Bobby Fischer Agains the World” nu este un documentar revoluționar, nici măcar pentru unul de televiziune. Liz Garbus folosește imagini de arhivă și interviuri cu diferite personalități, așezate în fața unor fundale neutre. Dar a știut să folosească povestea reală pentru a crea un documentar care seamănă mai mult cu o dramă. Filmul chiar are acea structură clasică: ascensiunea personajului - apogeu - declin. Iar, ca și cele mai bune filme de acest gen, în prima parte, când Fischer pare de neoprit, câteva comentarii aparent inocente ale unor intervievați despre obsesia lui Fischer sau despre situația sa familială, anticipează tulburările grave de care acestea se va dovedi că suferă în ultimul act. Fischer ar fi un personaj foarte bun pentru un film de ficțiune și nu cred că este necesar un documentar pentru un studiu așa de amănunțit. Dar privind ”Bobby Fischer Against the World”, ai tendința să uiți că te uiți la un documentar.

Contagion (SUA/EAU, 2011)

Contagion

(SUA/EAU, 2011)

Regia: Steven Soderbergh

Cu: Matt Damon, Jude Law, Laurence Fishburne, Kate Winslet, Gwyneth Paltrow, Marion Cotillard, John Hawkes, Elliott Gould, Bryan Cranston

Rating: 3.5/5

”Contagion” este un film destul de tipic pentru Soderbergh. Realizat foarte metodic, calculat, cu atât de multe vedete încât nu poți spune că există roluri principale și secundare, filmul relatează izbucnirea și evoluția unei epidemii de gripă care se răspândește rapid pe întregul glob. Personajele care apar sunt oameni de știință (în principiu americani, dar și Marion Cotillard) care încearcă să găsească un leac sau un vaccin, agenți guvernamentali care trebuie să impună cele mai grele măsuri, dar și oameni obișnuiți, așa, pentru empatie, precum personajul lui Matt Damon, imun la virus, sau cel al lui Jude Law, un blogger-„profet” care încearcă să scoată niște bani din toată treaba asta.

În principiu, îmi place Soderbergh (inclusiv filmele alea cu două cifre după titlu). ”Contagion” mi-a amintit cel mai mult de ”Traffic”, un film mai bun, cu mai multe idei, mai puține nume mari și mai mult loc pentru acestea să se desfășoare (dezavantajul este că filmul durează aproape două ore și jumătate). ”Contagion” își revendică virtuozitatea (sau, mă rog, aparența de virtuozitate) de la seria ”Ocean's 11”, iar faptul că filmul trece destul de repede de la un eveniment la altul și prezintă mai multe lucruri care au loc în același timp compensează pentru absența unui fir narativ principal.

Totuși, cred că Soderbergh și scenaristul său Scott Z. Burns (”The Bourne Ultimatum”) nu au reușit să gestioneze foarte bine toate istoriile paralele în a două jumătate a filmului, astfel încât unele personaje primesc scene inutile (precum întâlnirea cercetătoarei jucate de Jennifer Ehle cu tatăl ei în spiral), în timp ce alte personaje, ale căror acțiuni păreau interesante la început, sunt ignorate pe parcurs (Marion Cotillard este uitată chiar de tot, revenind doar în final). E imposibil să știm cât din film a căzut la montaj, dar este clar că aceste ezitări din ultima parte a filmului deranjează. Pe de altă parte, am apreciat că aproape toate poveștile au fost lăsate „în aer”, la fel cum niciuna nu a primit o introducere propriu-zisă. 

Melancholia (Danemarca/Suedia/Franța/Germania, 2011)

Melancholia

(Danemarca/Suedia/Franța/Germania, 2011)

Regia: Lars von Trier

Cu: Kirsten Dunst, Charlotte Gainsbourg, Kiefer Sutherland, Charlotte Rampling, John Hurt, Udo Kier

Rating: 4/5

Excelentul prolog al filmului, alcătuit dintr-o serie de imagini apocaliptice în slow-motion, acompaniate de preludiul la ”Tristan și Isolda” de Wagner, se va dovedi a fi compus din fragmente disparate ale finalului, in care Terra va fi lovită de o imensă altă planetă albastră denumită Melancholia, care „se ascundea” în spatele soarelui. După această demonstrație de cinema total, începe și „prima parte” a filmului, care aduce un pic cu primul film Dogma, ”Festen”, de Thomas Vinterberg (deși von Trier încalcă toate vechile „reguli”). Nunta lui Michael și Justine (Dunst) este „sabotată” de depresia din ce în ce mai pregnantă a acesteia din urmă și exasperarea organizatorilor petrecerii (sora și cumnatul Justinei). Odată eșuată nunta, Justine devine aproape catatonică, iar partea a doua a filmului (cel puțin începutul ei), se concentrează asupra surorii sale Claire (Gainsbourg). Aceasta este speriată de amenințarea planetei Melancholia, în ciuda asigurărilor date de soțul ei (Sutherland). Dar, bineînțeles, așa cum prologul face foarte clar, iar Justine este convinsă că se va întâmpla, nu există scăpare...

Sunt atât de multe legături cinematografice de făcut pentru ”Melancholia” încât nu aș știi de unde să încep. Dar cele mai multe sunt destul de evidente, fiindcă în timpul filmului îmi tot treceau prin minte lucruri de genul „ah... tabloul lui Bruegel din Solaris!”, „uite, Festen!”, „o Ofelie... încă una...”, „umbrele copacilor parcă ar fi din Anul trecut la Marienbad...” și așa mai departe. Asta ca să nu mai spunem de cât de mult se aseamănă sau nu cu celelalte filme ale lui von Trier. Este foarte diferit de experimentele Dogma sau ”Dogville”, continuă, atât din punct de vedere tematic cât și vizual ideile din ”Antichrist”, dar - aș spune - nu este foarte îndepărtat nici de ”Epidemic”, un alt film apocaliptic (dar fără Wagner).

Ce trebuie spus este că această planetă despre care nimeni nu vorbește în prima parte a filmului și de care toți se înspăimântă în a doua, este o uriașă metaforă. La fel ca și duhurile rele din ”Antichrist”, Melancholia pare să fie invocată de protagonista filmului, a cărei depresie pare să se manifeste sub forma acestui gigant albastru și ale cărei impulsuri se manifestă în lumina fantomatică a planetei (fie că profanează terenul de golf scump al cumnatului său sau doar se întinde goală pe marginea unui râu). Kirsten Dunst nu numai că face cel mai bun rol al său, dar intră foarte bine în pielea unui personaj care suferă de o depresie profundă, chiar cu manifestări psihotice. Ea vrea să moară și, odată cu ea, să dispară întreaga omenire, iar planeta nu face decât să-i îndeplinească această dorință. Probabil de aceea este singura care rezistă în fața cataclismului.

”Melancholia” este unul dintre cele mai bune filme care au ajuns pe ecrane în România anul acesta și pare destinat să devină cel mai mare succes național al unui film de von Trier. Bineînțeles, este cel mai „comercial” film al său, dar nu este, așa cum mârâie autorul, un film pe care orice alt regizor l-ar fi putut face. Dar este un gen de film oarecum neobișnuit pentru el. Sigur, von Trier a mai ales în trecut genuri populare (muzicalul, serialul TV, horror-ul) pe care le-a îmbogățit cu propriile-i obsesii, dar niciunul nu pare la fel de atrăgător ca filmul-catastrofă. Apocalipsa după von Trier reușește să fie în același timp zgomotoasă, la scară planetară, dar și intimă, melancolică.