GOPO 2011 - Aftermath

Și iată că s-a decernat și Premiile Gopo ale industriei de film românești pe anul 2010, cu „Eu când vreau să fluier, fluier” ca mare și absolut câștigător (eh...), în timp ce „Caravana cinematografică” a luat patru premii neașteptate la categorii „tehnice” (costume, muzică, scenografie și machiaj/coafură). Comentariile mele, mai jos.

Câteva cuvinte despre premii:

- în primul rând, vreau să spun că nu am nimerit prea multe dintre predicții, dar nu ăsta era scopul oricum.

- în al doilea rând, mi-aș fi dorit ca premiile să fie ceva mai împărțite între filmele nominalizate. Este păcat că „Felicia, înainte de toate” și „Morgen” au rămas cu buza umflată, în timp ce „Eu când vreau să fluier, fluier”, „Portretul luptătorului la tinerețe” și „Caravana cinematografică” a luat, fiecare, mai multe premii decât ar fi meritat.

- printre premii există și câteva care sunt ok și recompensează adevărate talente, dar nu arată sclipiri de geniu ale votanților: Clara Vodă (rol secundar pentru „Eu când vreau...”), Tudor Voican (scenariu pentru „Medalia de onoare”), Vasile Șirli (muzica din „Caravana cinematografică...”), „Colivia” (scurtmetraj), Liviu Mărghidan (imagine, pentru „Portretul luptătorului la tinerețe”) etc.

- sunt 100% de acord cu următoarele premii: Victor Rebengiuc (cel mai bun actor, în „Medalia de onoare”), Mirela Oprișor (cea mai bună actriță, în „Marți, după Crăciun”) și toate premiile pe care le-a câștigat ”Autobiografia lui Nicolae Ceaușescu”.

Câteva cuvinte despre show:

- a fost mult prea lung. Singurul avantaj este că acest text s-a scris în mare parte în timpul show-ul efectiv (sau, mă rog, a reclamelor).

- prezentatorul Andi Moisescu a fost „moale”. Probabil e afectat de talentele pe care trebuie să le judece...

- a fost bine că discursurile de acceptare au fost scurte, dar a lipsit umorul. Paradoxal, dacă nu e să îl luăm în calcul pe mereu fermecătorul Victor Rebengiuc, cel mai amuzant om al serii a fost Cristian Tudor Popescu, care a încercat să găsească un reprezentant al Ministeruluui de Interne pentru a-o acorda un premiu seriei ”B.D.”

- a fost prea multe clipuri, dar acestea au fost, în general, bine alese. Highlights-urile au fost montajele cu filmele românești care urmează să apare pe ecrane și montajul cu filmele românești clasice la care a colaborat sunetistul Anușavan Salamanian.

One Way Boogie Woogie/27 Years Later - English Language Review

One Way Boogie Woogie/27 Years Later

(USA, 1977/2005)

by James Benning

”One Way Boogie Woogie” was James Benning's first feature-lengh documentary. A filmmaker that was to become famous for his static shots and contemplative attitude towards both the urban and the wild landscape seems to have created an almost unique style from the beginning of his carrer. The film is composed of 60 different static shots taken (of about a minute in length each) taken in the city of Milwaukee, Wisconsin, his hometown. Twenty-seven years after the making of ”One Way Boogie Woogie”, Benning returned to Milwaukee to do a film simply called "27 Years Later", in which he recreated every shot of the first movie in the same locations (more or less affected by the passing of time) and even kept the same soundtrack.

The first movie derives its title from a Piet Mondrian painting, Broadway Boogie Woogie, an abstract network of red, blue, yellow and grey squares that suggest the rectangular disposition of the streets of Manhattan and its colorful night life. James Benning changes the ''Broadway' to a 'One Way' and, indeed, his movie adopts a more monotonous tone, but it's in no way a simple film. Nor is it a boring one... "One Way Boogie Woogie" doesn't just take its title from abstract art, it also is, in many ways, a work of abstract cinema. Benning's compositions, that use telephone poles, fences and objects of various shapes to break the frame into rectangles, that take advantage of the most strikingly colored buildings and that sometimes show us real people engaged in absurd/not-ordinary situations, all look almost like abstract paintings. Adding the movement withing the frames and their succession, Benning takes us beyond the seemingly simple reality he depicts.
 

Even more than that, in "27 Years Later" - as I've said before - he recreates each shot from "One Way Boogie Woogie", but he keeps the sound from the first movie. By the time he made the second movie, Benning had already made several movies in which he investigated the relationship between space and memory, most notably in his 1995 film, "Deseret" (no, it is not a type-O). Furthermore, the two movies put together (as they usually are when they are being screened nowadays) are a dynamic portrait of Milwaukee. It sometimes feels that Benning accentuates the decay and the downfall that the places he had filmed almost three decades before. I don't think (but I don't know either if) this is a fair portrayal of the Milwaukee of the present and it is the only thing I don't appreciate about Benning's double feature.

But nevertheless, the two films are unique in the history of American documentary. "27 Years Later" is not a remake of "One Way Boogie Woogie" made by the same director, not is it its sequel. It takes the origianl and gives it other meanings. The two movies are not just two very well made visual documents, but a meditation on the passing of time and a exploration of the possibilities and meanings of cinema itself.

”American Experimental” - One Way Boogie Woogie/27 Years Later

One Way Boogie Woogie/27 Years Later

(SUA, 1977/2005)

by James Benning

Filmele lui James Benning sunt documentare contemplative, ce consistă - de obicei - dintr-o succesiune de cadre statice. ”One Way Boogie Woogie” este primul său lungmetraj, compus din 60 de astfel de cadre statice care surprind aspecte diverse ale orașului Milwaukee, din Wisconsin. Rareori, îi vedem și pe locuitorii orașului, de obicei în ipostaze inedite, aproape nenaturale (două tinere stau în fața unui magazin, privind înspre cameră, un copil - cred - sare pe o movilă de pământ etc.). Însă șpilul aici este că, peste 27 de ani, Benning s-a întors în Milwaukee și a filmat un film care se numește simplu, ”27 Years Later”, în care recreează fiecare cadru din ”One Way Boogie Woogie”, în aceleași locații și chiar folosind același fundal sonor.

Titlul primului film este o trimitere la un tablou celebru al lui Piet Mondrian, Broadway Boogie Woogie, o rețea abstractă formată din pătrate roșii, galbene, albastre și gri, inspirată de geografia străzilor din Manhattan și de viața de noapte a orașului. Benning înlocuiește Broadway-ul cu acest ”One Way”, care sugerează un univers mai plat, mai puțin spectaculos decât cel al lui Mondrian. Și, într-adevăr, filmul adoptă un stil monoton, dar este departe de a fi un film simplu sau un film plictisitor. Pe tot parcursul său, Benning creează cadre care par ancorate în realitate (străzile mai degrabă de la periferia orașului, coșurile fumegânde ale fabricilor, depou-rile feroviare etc.), dar sunt exemple extraordinare de imagini abstracte. Modul în care unele obiecte - precum un stâlp sau o sfoară - împart ecranul în sub-părți, formele neobișnuite ale unor clădiri sau obiecte, precum și culorile stridente sau contrastante în care acestea sunt vopsite, toate acestea seamănă cu o translație a operei lui Mondrian (sau alți pictori abstracți) în limbajul cinematografic. 

Așa cum am mai spus, ”27 Years Later” recreează fiecare cadru din ”One Way Boogie Woogie”, fără excepție, păstrând chiar și aceeași coloană sonoră, chiar dacă pe ecran se întâmplă altceva. Această alăturare a sunetelor din „trecut” imaginilor din „prezent” dă o nouă dimensiune experimentului lui Benning și este un debut pentru o temă pe care acesta a explorat-o în întreaga sa carieră (mai ales în ”Deseret”, despre care voi scrie mai târziu) - memoria locurilor. La un nivel mai pământesc, cele două filme puse cap la cap (cum de fapt se și obișnuiește să fie prezentate) fac un portret „în dinamică” al orașului. Spectatorul are ocazia să vadă cum s-a schimbat orașul în decurs de aproape trei decenii. Acestea fiind spuse, consider că portretul ulterior nu este neapărat unul corect. Locațiile pe care Benning le revizitează sunt puternic afectate de trecerea timpului, tonul pare să fie unul foarte pesimist uneori, ca și cum întreaga lume ar fi în descompunere, ceea ce m-a fpcut să mă întreb dacă, într-adevăr, întregul oraș a decăzut sau doar cartierele industriale din filmele lui Benning.

Indiferent de acestea, cele două filme reprezintă un demers unic în istoria cinematografiei americane. „27 Years Later” nu este un remake al lui ”One Way Boogie Woogie” făcut de același regizor, nici un sequel, ci o completare a acestuia, care îi dă un nou sens. Cele două filme sunt astfel nu doar un documentar vizual tipic american, ci o meditație asupra trecerii timpului și o încercare de a vedea cât de reprezentative pentru o epocă sunt imaginile surprinse de aparatul de filmat. Ele vorbesc cel puțin la fel de mult despre cea de-a șaptea artă pe cât ne spun și despre Milwaukee. Și asta fără un narator...

GOPO 2011 - Predicții

Premiile Gopo sunt Oscar-urile românești, premiile care în fiecare an dau câteva premii celor câteva filme bun care se fac la noi în țară. Anul trecut, „Polițist, adjectiv” a câștigat cele mai multe premii (inclusiv film, regie, scenariu, imagine, actor în rol principal, actor în rol secundar...) fără să aibă prea multă competiție. Anul acesta, însă, competiția pare să fie ceva mai strânsă, cu „Autobiografia lui Nicolae Ceaușescu”, „Eu când vreau să fluier, fluier” și „Marți, după Crăciun” în prim-plan. Show-ul va fi și televizat, luni, 28 martie, de la ora 19:00, pe ProCinema, și va fi prezentat de Andi Moisescu. Iată predicțiile mele, mai mult la plesneală și mai mult după preferințe!

FILM: „Autobiografia lui Nicolae Ceaușescu” (deși mi-e teamă că „Eu când vreau să fluier, fluier” e favorit)

REGIZOR: Radu Muntean - „Marți, după Crăciun”

ACTOR ÎN ROL PRINCIPAL: Victor Rebengiuc, „Medalia de onoare” (indubitabil!)

ACTRIȚĂ ÎN ROL PRINCIPAL: Mirela Oprișor, „Marți, după Crăciun”

ACTOR ÎN ROL SECUNDAR: Mircea Diaconu, „Caravana cinematografică”

ACTRIȚĂ ÎN ROL SECUNDAR: Ileana Cernat, „Felicia, înainte de toate”

SCENARIU: „Felicia, înainte de toate” (the obvious choice, I know...)

IMAGINE: „Caravana cinematografică” ...deși mi se pare cea mai grea predicție dintre toate...

MONTAJ: „Autobiografia lui Nicolae Ceaușescu”

SUNET: „Autobiografia lui Nicolae Ceaușescu”

MUZICĂ ORIGINALĂ: „Kapitalism - rețeta noastră secretă” (numa așa...)

SCENOGRAFIE: „Medalia de onoare” (just a hunch...)

COSTUME: „Portretul luptătorului la tinerețe”

MACHIAJ+COAFURĂ: „Portretul luptătorului la tinerețe” (who cares, really?)

FILM DE DEBUT: „Eu când vreau să fluier, fluier” (mi-ar plăcea să câștige „Felicia...” sau „Morgen”, dar cred că nu au nicio șansă...)

DOCUMENTAR: „Autobiografia lui Nicolae Ceaușescu”

SCURT METRAJ: fuck, habar n-am... cred că „Colivia” și „Captivi de Crăciun”, dar eu am să spun „Matei, Matei” aka „Mátyás, Mátyás”, superbul documentar animat clujean(!!), regizat de Cecilia Felméri, pe care l-am văzut la Anim'est 2010. Detali aici și aici.

TÂNĂRĂ SPERANȚĂ: Iulia Rugină, „Captivi de Crăciun”. (deși poate că George Pișteranu din filmu' cu fluieru' pare mai pe felie...)

FILM EUROPEAN: „Un prophète” (îmi place aici că ”Antichrist” e printre nominalizați... Ar fi prea tare să câștige!)

PREMIUL SPECIAL MTV PENTRU CEL MAI BUN SĂRUT: cel mai bullshit premiu pe care ar merita să îl câștige cel mai bullshit film - „Eva”. Dar cred că o sa-l ia „Marți, după Crăciun”.

Câștigătorii de anul trecut...

P.S.: Mai multe informații pe site-ul GOPO, care este destul de bine făcut: http://premiilegopo.ro/

P.S.2: În decursul anului trecut am scris despre majoritatea filmelor nominalizate și viitoare premiate. Check 'em out aici: http://poisonwhiskey.blogspot.com/search/label/RO%202010. Enjoy!

Sucker Punch (SUA/Canada, 2011)

Sucker Punch

(SUA/Canada, 2011)

Regia: Zack Snyder

Cu: Emily Browning, Abbie Cornish, Scott Glenn, Oscar Isaac, Carla Cugino, Jon Hamm

Rating: 1.5/5

”Sucker Punch” este, pentru Zack Snyder, un început de drum. Dacă până acum filmele sale au fost fie remake-uri, fie adaptări ale unor benzi desenate (”300” și ”Watchmen”), ”Sucker Punch” este o poveste „originală”. Din păcate, stilul rămâne cam același: soundtrack agresiv, exces de green screen, slow-motion urmat de compensare în viteză, apoi iar slow-motion etc. Nu se poate spune că Snyder nu are un stil propriu și, într-adevăr, ai recunoaște un film de-al său de la o poștă. Dar este unul dintre cele mai agresive și mai lipsite de substanță moduri de a face filme, încât orice plăcere a vizionării este pierdută după primele 15 minute.

În ”Sucker Punch”, o tânără (Browning) este internată de tatăl său vitreg abuziv la balamuc. Acolo, alături de alte patru fete, evadează într-un vis, sub îndrumarea unei psihiatre (Cugino), unde încep să își concretizeze un plan de evadare. În această realitate alternativă, fetele sunt angajatele unui bordel/teatru burlesc, cei care au grijă de ele sunt gangsteri, iar totul pare să aibă loc undeva în anii '30. Dincolo de această lume închipuită (care nu are niciun sens), fetele pătrund în alta, care apare de fiecare dată când Baby Doll (numele „de scenă” al fetei de la început) dansează. În această ultimă fantezie, cele cinci fete sunt luptătoare cyber-punk, infruntând naziști, dragoni sau roboți sub îndrumarea unui misterios Scott Glenn.

De fiecare dată când pătrund în lumea închipuită din lumea închipuită, „Sucker Punch” devine mai degrabă un desen animat. Cele mai impresionante cascadorii și coregrafii complexe ale aparatului de filmat sunt realizate, de fapt, în fața unui ecran verde, cu toată asistența post-producției. În plus, muzica dată la maxim îi dă un aer de videoclip ieftin. Fetele ajung în această lume paralelă de atât de multe ori, iar luptele devin atât de neinteresante și fără nicio legătură cu ce se întâmplă în lumea reală (adică balamucul, nu bordelul), încât te face să te întrebi care este scopul pentru toată „pornografia” asta vizuală. Probabil că Zack Snyder încearcă să compenseze pentru excesul de abdomene și piepturi sculptate din ”300”, dar nici acest lucru nu scuză inepția filmului de față.

”Sucker Punch” este unul dintre cele mai proaste filme de până acum în acest an. Nu e la fel de oribil ca ”Drive Angry 3D”, dar până și porcăria aia avea ceva nuditate și pe Nicolas Cage rostindu-și bizar fiecare replică (una dintre cele mai bun, referitoare la un glonț pe care îl are în orbită: I know... I can feeeel it...). ”Sucker Punch” este un exploitation care nu are curaj să însemne ceva. Undeva între ”House of Whipcord”, ”Shutter Island” și ”Alice in Wonderland”, filmul se pierde în orgia de imagini și efecte sonore cu mult timp înainte ca Abbie Cornish să rostească ultima replică tâmpită din off.

Top 10 Orson Welles

Nu știu cum de am reușit să amân până acum acest top. Orson Welles este unul dintre puținii cineaști ai căror filme mă fascinează aproape fără excepție. Poate de aceea topul de mai jos este ușor cam anarhic și nu respectă neapărat consensul cu privire la opera sa. Dar tocmai de aceea se fac topuri, nu?

1. Le procès/The Trial (1962)

2. Citizen Kane (1941) 

3. Campanadas a medianoche/Chimes at Midnight (1965)

4. Macbeth (1948)

5. The Stranger (1946)

6. Vérités et mensonges/F for Fake (1973)

7. The Lady from Shanghai (1947)

8. The Tragedy of Othello: The Moor of Venice (1952)

9. The Magnificent Ambersons (1942)

10. Touch of Evil (1958)

Orson Welles în ”Citizen Kane” (în prim-plan și în fundal *wink*)

P.S.: Am luat în considerare doar lungmetrajele pe care le-a și regizat. Un top selectat din toate filmele în care a jucat cred că este dincolo de puterile mele omenești. 

P.S.2: Pentru alte topuri cu cele mai bune filme ale celor mai mari auteuri americani, click here for: Kubrick, Scorsese, Allen, Hithcock (aproximativ american). Iar pentru urmașii lor, click here: Coen Bros., Aronofsky, Fincher...

Sullivan's Travels (SUA, 1941)

Sullivan's Travels
(SUA, 1941)

Regia: Preston Sturges

Cu: Joel McCrea, Veronica Lake, Robert Warwick

Rating: 4.5/5

În ultima vreme par să scriu numai despre filme foarte bune, iar capodopera tragi-comică din 1941 a lui Preston Sturges continuă seria. ”Sullivan's Travels” este povestea unui regizor de comedii și muzicaluri, ambițios și ușor arogant, care își dorește să schimbe macazul și să treacă la drama socială. Dar, așa cum colaboratorii săi nu încetează să îi reamintească, Sullivan este un privilegiat al societății americane, crescut în puf și care nu știe nimic despre greutățile vieții și traiul mizer. Pentru a-și remedia acest neajuns, Sullivan se decide să plece în lumea largă, numai cu 10 cenți în buzunar, pentru a aduna în câteva săptămâni experiență pentru o viață întreagă și să poată, în sfârșit, să-și realizeze filmul.

Prima jumătate a filmului aduce a farsă, cu Sullivan trecând prin mici încurcături, care se termină, inevitabil, cu întoarcerea sa (involuntară!) la Hollywood. De la un moment dar, o tânără actriță aspirantă (Veronica Lake) îi va fi alături, pentru a aduce un plus de senzualitate comediei. Însă în a doua parte a filmului, odată ce cei doi dau cu adevărat de belele, într-un lugubru peisaj urban, filmul își permite să devină serios. În final, cadavrul desfigurat al unui vagabond va fi confundat cu cel al lui Sullivan, în timp ce acesta pare destinat să își petreacă următori anii într-o înfricoșătoare colonie penitenciară din sud, unde singura plăcere a condamnaților sunt proiecțiile ocazionale ale unor desene animate cu Mickey Mouse și Pluto. Salvat într-un sfârșit, Sullivan va abandona ambițiosul său proiect, fiindcă a descoperit valoarea filmului popular și rolul său în a alina suferințele oamenilor.

Morala filmului nu este foarte originală și nici în mod excepțional profundă, dar ”Sullivan's Travels” este un omagiu adus cele aproape jumătate de secol (la acea vreme) de cinema escapist, celebrarea unor nume ca Frank Capra, Ernest Lubitsch, Walt Disney sau (mai ales!) Charlie Chaplin. Faptul că proiecția desenului animat are loc într-o biserică mi se pare destul de important, din acest punct de vedere. În aceeași măsură, filmul este o dovadă a talentului și stilului unic al lui Preston Sturges (a nu se confunda cu John Sturges): modul în care acesta trece de la satiră la comedie și tragedie, de la peisajul urban fițos al L.A.-ului la cel deprimant al orașelor din Midwest, apoi în sudul Americii, primordial, canalicular; știința în a folosi mișcările de aparat și montajul (avem chiar câteva exemple de slow-motion aici); extraordinara secvență mută, realizată doar cu ajutorul imaginilor și a muzicii care domină mijlocul filmului. Nu în ultimul rând, trebuie lăudat flerul regizorului în a-și selecta distribuția: McCrea e șovăitor-amuzant în rolul regizorului care își închipuie că poate schimba lumea cu filmele sale, iar Veronica Lake (mai cunoscută pentru rolurile de femeie fatală, ceva mai reci, dar nu fără un oarecare umor) este fata fără nume care îl aduce cu picioarele pe pământ.

Sturges sparge convenții și prejudecăți (lucru mai rar întâlnit la acea vreme): personajele sale vorbesc despre sex, există mulți afro-americani în distribuție (chiar în roluri importante, precum pastorul de la final), fresca socială deloc măgulitoare etc. Sturges își permite chiar să critice industria din care face parte, lăudând-o în același timp. Conștient de problemele lumii (pe care Sullivan le tot invocă fără să pară să le înțeleagă cu adevărat), de limitările sale, dar și de posibilitățile nemăsurate pe care cinema-ul le oferă, Preston Sturges realizează un film care nu este pentru niciun moment cinic și este o încântare de la început la sfârșit.

À nous la liberté - English Language Review

À nous la liberté aka Freedom for Us

(France, 1931)

Directed by: René Clair

Starring: Henri Marchand, Raymond Cordy, Rolla France

Rating: 4.5/5

In René Clair's social satire "Freedom for Us", two convicts plan an escape from prison, where they are "forced" to work on a conveyor belt, assembling toys. The escape doesn't go as planned and only Louis gets out, Émile sacrificing himself for his friend. On the outside, Louis quickly gets a business started and becomes a pretty important industrialist, although he is not respected by his new friends in the bourgeoisie. He encounters Émile when he gets out at last and tries to help him get a girl to fall in love with him (one of Louis' employees). But things start to go bad when other former convicts appear out of nowhere and blackmail Louis.

Although it deals with important themes and it is made during a recession, the movie is a comedy, which relies on elaborate set pieces, slapstick and music, rather than dialog. In fact, it could almost be a silent movie and the fact that it owes a lot to the work of Chaplin is obvious (although it was Chaplin that was accused of plagiarizing "Freedom for Us" in his 1936 masterpiece, "Modern Times"). But Clair does bring his own touches. The camerawork is outstanding throughout the entire picture and there is a real intelligent use of the editing. The plot is rather weak and it serves mostly to make fun of certain parts of the high society, but otherwise the movie falls quite nicely around it from one set piece to another. The most famous moments in the movie are the sequences that depict the workers in Louis' factory, who work in conditions very similar to those in the jail at the beginning and the speech towards the end, when we see a politician's monotonous delivery of a boring and pandering address to the workers, while all the "listeners" are distracted by the money from a dropped suitcase.

Factory/Prison?

You can call "À nous la liberté" naive and you may complain about the dialog and the poor storyline. But it's a comedy tour de force, carried by the impressive performances of the two leads, assisted by the wonderful music of Georges Auric and very ably "conducted" by René Clair, a young but mature director even at the time.

The Hunchback of Notre Dame (SUA, 1996)

The Hunchback of Notre Dame

(SUA, 1996)

Regia: Gary Trousdale, Kirk Wise

Voci: Tom Hulce, Tony Jay, Demi Moore, Kevin Kline

Rating: 4.5/5

Privind retrospectiv, „Cocoșatul de la Notre Dame” este unul dintre cele mai subapreaciate lungmetraje de animație ale studiourilor Disney. Și asta în ciuda faptului că este realizat de aceeași echipă (în special regizorii Trousdale și Wise și compozitorul Alan Menken) care au semnat unul dintre cele mai mari succese ale erei de după moartea lui Walt - ”Beauty and the Beast” și unei distribuții vocale excelente. Bazat pe romanul (aproape) omonim al lui Victor Hugo și realizat cu o extraordinară atenție pentru detaliu și tehnică, ”The Hunchback of Notre Dame” este o capodoperă muzicală profundă și flamboaiantă.

Sigur, deranjează numeroasele modificări aduse sursei literare. Nu e ușor să te iei de o asemenea capodoperă, dar asta nu reprezintă o problemă pentru Disney de obicei. În consecință, cronologia romanului este schimbată (practic, acțiunea filmului nu acoperă decât câteva zile), iar trăsăturile personajelor sunt modificate. Phoebus devine un ireproșabil cavaler al dreptății; Quasimodo este mult mai binevoitor și deloc surd (poate să cânte foarte frumos...), dar este ușor schizofrenic; Frollo nu mai este arhiepiscop, ci judecător, dar - în esență - este același personaj complicat, păstrând proporțiile (sutele de pagini ale lui Hugo versus cele 85 de minute ale animației). Și totuși, filmul atinge unele dintre temele romanului (pledoaria pentru toleranță, condiția umană, în special în relație cu Dumnezeu, destin și Iad, sacru vs. profan și alte teme romantice  etc.) și atestă aceeași dragoste pentru arhitectura catedralei parisiene din titlu. Fratele meu consideră că este chiar un film profetic, fiindcă - parafrazez - înfățișează un oficial parisian obsedat de înlăturarea țiganilor, nefiind dispus să le acorde prezumția de nevinovăție. Într-un fel, nu ar trebui să ne deranjeze chiar atât de tare abaterile comise de animatori. Toate adaptările cinematografice (după orice operă literară, nu doar ”Notre Dame de Paris”) își permit să modifice elemente uneori esențial ale sursei. Iar în cazul de față, Hugo însuși a modificat finalul când a scris libretul operei ”La Esmeralda”, de Louise Bertin.

Este considerat una dintre cele mai dure producții din istoria studioului, iar acest lucru spune ceva (să nu uităm că în filmele Disney protagoniștii își pierd foarte des rudele pe parcursul poveștii, iar uneori chiar eroii dau colțul, e drept, temporar, în timp ce personajele negative au parte de decese spectaculoase). ”The Hunchback of Notre Dame” este plin de imagini care probabil sunt menite să sperie copiii- Quasimodo nu este cel mai frumos erou, violența nu lipsește din niciun act al filmului, uneori fiind destul de grafică, nelipsind nici tortura etc. - iar, în plus, există unele imagini mai provocatoare care revelează infatuarea lui Frollo pentru Esmeralda. 

În final, trebuie amintite încă două aspecte. Muzica lui Alan Menken domină întregul fundal sonor și, din multe puncte de vedere, ”The Hunchback of Notre Dame” este capodopera sa (deși a luat 8 Oscar-uri pentru alte 4 filme): un spectacol muzical fără compromis, aproape o mini-operă. La succesul căreia concură și extraordinarele talente care își împrumută vocile personajelor. Deși mai puțin celebre decât în ziua de azi (vezi ”Rango”), dar foarte celebre pentru epoca la care a fost făcut, vocile lui Hulce, Moore, Kline, Tony Jay și Jason Alexander (care este obligatoriul comic relief) sunt perfecte. Cântecele, vocile, plus combinația de animație tradițională și cea asistată computerizat, schema de culori și forța materialului de bază garantează un spectacol excepțional.

Dog Star Man - English Language Review

Dog Star Man  

(USA, 1962 - 1964)

by Stan Brakhage

This is the first installment of a new series I'm hoping to work on regularly - "American Experimental", about avant-garde, experimental and underground movies made in the United States. And it seems fitting to begin with the work of Stan Brakhage, a man who is almost synonymous with the avant-garde of the last half a century. His carrer began in the late '50s and ended with his death, in 2003. He is recognized as one of the most influential American filmmakers.

"Dog Star Man" is a 75-minute work that is, essentially, a collection of five shorts, called "Prelude", "Part I", "Part II", "Part III and "Part IV". Although it tells the story of a man (played by Brakhage himself) climbing a mountain in the company of his dog, the film doesn't have a real narrative. It's visual style is based of the fast-paced editing of very such images as: solar explosion, the surface of the moon, nude bodies, a new-born baby, the mountainous landscape of Colorado, various organs and tissues and, of course, scratches on film and abstract flashes of light. Brakhage uses very diverse techniques: from time-lapse cinematography, to slow-motion (mostly in "Part I"), first person shots from the point of view of the main character, hand-held cinematography, microscope shots, multiple exposures, archive footage of the outer-space and, most importantly, the superimposition of several rolls of film (two in the "Prelude", four in the last part). "Dog Star Man" is completely silent: no dialogue, no sound effects, no music...

It is only through images and editing that Brakhage takes us to the ideas that he is interested in. What started as a simple project (as he himself called) becomes a dense, abstract and important work of art that touches on serious themes: Man's place in the Universe, between the biology he cannot elude and the stars he looks towards, the meaning of life, the History of Man etc. The man in the picture keeps climbing the mountain, even though he keeps slipping in the snow, but in the end he falls down ans is rescues/helped by his dog. The last three parts a more condensed than the others and make their point more clearly: "Part II" shows us a newborn's first violent reactions to the world he just arrived in, "Part III" is a celebration of the flesh, where naked bodies converge and tissues are soaked in pulsating blood and "Part IV" is a sort of a synthesis of the entire work.

"Dog Star Man" is not an easy watch, but it's importance cannot be underestimated. It is a complex work, that Brakhage himself turned into a four-hour film ("The Art of Vision") without adding a single new shot, by simply rearranging the rolls of film that are superimposed in "Dog Star Man". The movie is difficult, but what it asks of his audience is only to have patience and try to see beyond the images, and to decipher the meaning of the film in their one way.

”American Experimental” - Dog Star Man

Dog Star Man  

(SUA, 1962 - 1964)

by Stan Brakhage

Stan Brakhage este aproape sinonim cu avangarda anilor '60, chiar dacă a continuat să lucreze până la data morții sale, în 2003. ”Dog Star Man” este una dintre primele sale opere și una dintre cele mai importante. În esență, este vorba despre o colecție de 5 scurt-metraje, cu titluri simple: „Prelude”, „Partea I”, „Partea a II-a”, „Partea a III-a”, „Partea a IV-a”. În întregimea ei, opera este ambițioasă și aventuroasă. Încă din „Preludiu”, Brakhage suprapune două role de film, cadrele sunt tăiate la fiecare secundă, imaginile pe care le vedem sunt diverse și cu greu reușim să le descifrăm: explozii solare, suprafața lunii, trupuri nude, animale, flash-uri de lumină, țesuturi umane în sânge sau la microscop.

„Partea I” este ceva mai convențională. Apare ceva mai clar definit așa-zisul personaj principal al filmului, un bărbat (jucat chiar de Brakhage) care urcă un munte înzăpezit din Colorado, alături de câinele său (de unde, poate, vine și titlul), numai pentru a se prăbuși înspre final. „Partea a II-a” este mai scurtă, centrată în jurul unui nou-născut, a cărui prime percepții pe această lume sunt redate printr-un nou montaj frenetic. În „Partea a III-a”, Brakhage suprapune trei role de film, predominând trupuri goale (Brakhage și soția sa), iar în ultima parte, ”Dog Star Man” ajunge la paroxism, patru role de film suprapunându-se cu aceleași imagini frenetice care au dominat filmul până acum: omul și câinele său, organe, un nou-născut, trupurile goale ale părinților săi, cosmos-ul, organe și lumini abstracte.

Pus astfel cap la coadă, ”Dog Star Man” nu are mai mult de 75 de minute. Însă, folosind exact același material, fără să adauge alte imagini, Brakhage a construit, prin desfășurarea rolelor de film sau re-suprapunerea lor în diferite combinații, un alt film de peste 4 ore - ”The Art of Vision”. Se poate deduce de aici extraordinara densitate a operei de față. ”Dog Star Man” îmi amintește de o simfonie, nu doar prin faptul că este segmentat precum una, ci și pentru că suprapunerea rolelor de film mă face să mă gândesc la diferite linii melodice, care co-există într-o simfonie. Singura problemă este că ochiul uman nu este la fel de antrenat ca urechea, dar tocmai pe acest lucru mizează Brakhage. Filmele sale se adresează unui public educat în artele vizuale sau, măcar, unuia dispus să încerce să vadă dincolo de montajul anarhic și să încerce să descifreze imaginile sau să le dea o interpretare proprie. Tehnicile vizuale folosite sunt vaste: de la slow-motion sau time-lapse, la imagini de arhivă inserate, filmări la microscop, expuneri multiple, manipularea directă a imaginilor (desene sau scrijelituri) etc. etc. etc.

”Dog Star Man” vorbește despre teme foarte serioase: locul omului în Univers, undeva între biologic și cosmic (sugerat încă din titlu), istoria omenirii, sensul vieții etc. Brakhage ne conduce spre aceste teme prin „simpla” montare a imaginilor, filmul său fiind complet mut, fără niciun cuvânt vorbit, niciun efect sonor și fără muzică. Descris astfel, ”Dog Star Man” pare un film rezervat unui grup limitat de cinefili și curioși. Dar cred că impactul său (sau a operei lui Brakhage și a contemporanilor săi) nu trebuie subestimată. Filme diverse, de la ”2001” la ”Se7en” sau ”Eternal Sunshine of the Spotless Mind” par în unele momente să privească cu admirație înspre ”Dog Star Man”. Iar datorită carierei sale academice (la Universitatea din Colorado), lui Brakhage îi datorăm, printre altele, și ”South Park”!

"American Experimental" Announcement

Am observat, în ultima vreme, că majoritatea filmelor despre care scriu sunt contemporane și mainstream, ceea ce nu se potrivește foarte bine cu intenția mea inițială, aceea de a scrie despre filme mai puțin cunoscute, mai rare, mai ciudate etc. Pentru a remedia acest lucru, o să debutez o nouă „serie”, sub titlul American Experimental, în care voi scrie la intervale - sper - regulate despre câte o operă din cinematografia underground, avant-garde americană, de la începuturile sale și până înspre prezent. Toate articolele vor fi și în română și în engleză și vor fi reunite sub acest banner:

Evident, acesta este un subiect despre care nu știu prea multe, așa că îl voi descoperi pe măsură ce scriu despre filme. Și voi încerca să mă abțin de la a da note. Cel puțin pentru moment...

The Adjustment Bureau (SUA, 2011)

The Adjustment Bureau

(SUA, 2011)

Regia și Scenariul (după Philip K. Dick): George Nolfi

Cu: Matt Damon, Emily Blunt, Terence Stamp, Anthony Mackie

Rating: 2.5/5

Poster-ul de mai sus este unul dintre cele mai bune din ultima vreme. Deși Damon și Blunt cam par lipiți peste un fundal, nu se poate nega eleganța design-ului și folosirea inteligentă a culorilor. Mai mult, poster-ul face o trewabă foarte bună din a-ți explica, foarte pe scurt, despre ce este vorba în film și care e atmosfera generală pe care acesta ar trebui să o aibă: literele în perspectivă (à la ”North by Northwest”) și impresionantele umbre uriașe creionează ideea unei lumi paralele, conduse din umbră, dar, într-un fel, este evident că filmul nu este unul prea serios. Trailer-ele pentru „Gardienii destinului” (traducere la limita bizară a titlului original) sunt mult mai puțin eficiente decât acest poster. De fapt, sunt chiar banale. Dar, evident, și filmul ajunge să fie la fel de banal.

În ”The Adjustment Bureau”, Matt Damon (care în ultima vreme este mai prolific pe ecran decât Nicolas Cage, numai că în filme mai bune) este un candidat pentru postul de senator al Statului New York. Este genul de liberal idealizat care nu există decât în visurile umede ale celebrităților și activiștilor, dar asta este ok. Lucrurile se schimbă odată ce începe să o tot întâlnească pe Elise și odată cu apariția ulterioară a unor misterioși bărbați îmbrăcați la costum, care posedă puteri paranormale și sunt responsabili (ca să nu zic obsedați) de îndeplinirea unui misterios Plan.

Philip K. Dick este aproape sinonim cu revoluția în materie de SF. ”Blade Runner”, ”Total Recall” și ”Minority Report” sunt pietre de hotar în istoria genului și unele dintre cele mai bune filme ale epocilor în care au fost făcute. Dar dacă deceniile precedente au începute cu respectivele adaptări monumentale după Dick, anilor 2010 li se oferă o adaptare minoră, acest ”The Adjustment Bureau”, care este amuzant, sigur, dar în final ineficient și, la propriu și la figurat, nu duce nicăieri. Happy-end-ul pare absolut improvizat, după ce  energia creatoare a fost deja epuizată pe „twist”-urile care nu se abat prea mult de la clișeele unui astfel de film. Termene de comparație sunt destule, dar acestea nu sunt cele trei filme menționate mai sus. Mai degrabă, ”The Adjustment Bureau” e undeva între filmele lui Richard Kelly (”Donnie Darko”, dar mai ales recentul ”The Box”) și ”Wanted”, insipida fantezie comic-book cu Angelina Jolie și James McAvoy (a, da, și Morgan Freeman!).

Pentru un film de debut (George Nolfi mai mult a scris până acum), ”The Adjustment Bureau” nu e rău, dar nici nu se remarcă. Ca producție de serie a industriei, mimează destul de bine un film de serie B și, grație în special celor doi interpreți din rolurile principale și apariție de rigoare a unui character actor de marcă (în cazul de față, Terence Stamp), nu uită să fie amuzant și lejer.

Rubber (Franța, 2010)

Rubber

(Franța, 2010)

Regia și Scenariul: Quentin Dupieux

Cu: Stephen Spinella, Wings, Hauser, Jack Plotnick, Roxane Mesquida

Rating: 3/5

”Rubber” începe ca unul dintre cele mai provocatoare filme din ultima vreme, printr-o declarație, spusă de unul dintre personaje direct înspre obiectivul camerei de filmat, că ar fi un omagiu adus lipsei de sens, „cel mai puternic element stilistic” din lumea filmului. În continuare, vom urmări un grup de oameni, identificați ca fiind spectatorii filmului din interiorul filmului. Acești urmăresc, cu ajutorul unor binocluri, povestea unui cauciuc  (sau, mă rog, anvelopă) care prinde viață și își descoperă puteri telepatice, după care începe să cutreiere deșertul californian, distrugând aproape orice vietate întâlnește în cale. Nu după multă vreme, granița dintre film și realitate va începe să se estompeze.

Deși este o producție franțuzească, ”Rubber” este în întregime vorbit în engleză. Peisajul este 100% american, iar aceste două elemente contribuie la atmosfera specială pe care filmul încearcă să o creeze, ca un omagiu adus exploitation-ului, slasher-elor, road-movies-urilor etc, genuri care sunt primordial asociate cu spațiul întins, deșertic, al teritoriilor americane. Dacă nu ar fi să luăm în calcul cauciucul ucigaș, ”Rubber” arată ca o combinație de ”Sugarland Express” și ”Twin Peaks”. Este imitația aproape la perfecție a ceea ce se numește ”Americana”. O pseudo-Americana, dacă vreți.

Din păcate, filmul se epuizează destul de repede. După o vreme, jocul de-a filmul și jocul de-a realitatea nu mai sunt amuzante, iar întorsăturile de situație sunt neinspirate sau forțate. Există idei în film. Sau, mai degrabă, întrebări. Care este relația dintre spectator și cinema? Cât de departe poate să meargă voința creatoare a autorului? Ce este, de fapt, acel no reason invocat în monologul de la început? Nu există nicio explicație pentru evenimentele care se întâmplă în ”Rubber”. Filmul nu ne invită să ne întrebăm cum de cauciucul prinde viață, ci mai degrabă care este originea filmului. Care a fost imboldul pentru Dupieux să facă acest film? Cât de mult se identifică acesta cu personajele sale? Și, apoi, care este locul lui ”Rubber” în istoria cinematografiei?

Cu ce rămânem, însă, după acest „regal” ezoteric și nihilist? Izvorâte din același no reason, avem o serie de cadre și situații absurde (cauciucul se îndrăgostește de o frumoasă străină, privește curse de automobilism sau exerciții de aerobic la televizor etc.) Două momente rămân cu adevărat impresionante. Primul vine înainte ultimului act al filmului, în care protagonistul observă, de la distanță, un grup de gunoieri dând foc la un maldăr de anvelope (un adevărat holocaust). Al doilea moment este chiar finalul (mă rog, unul dintre finaluri, căci ”Rubber” are o ușoară problemă în a găsi exact momentul în care trebuie să se termine): o tricicletă (cauciucul „reîncarnat”) și o armată de alte anvelope mărșăluiesc amenințător înspre Hollywood.

Rango (SUA, 2011)

Rango

(SUA, 2011)

Regia: Gore Verbinski

Voci: Johnny Depp, Isla Fisher, Ned Beatty, Alfred Molina, Bill Nighy

Rating: 3.5/5

Nu există prea multe western-uri animate. Nu lungmetraje, oricum. Singurul de ce îmi amintesc, pe moment, este de o cu totul altă factură decât cel de față - parodia spaghetti ”West and Soda”, a lui Bruno Bozzetto. ”Rango” este o pastișă a genului, o comedie care combină elementele cele mai caracteristice ale western-ului într-un produs destul de previzibil, numai că protagoniștii sunt mici animale antropomorfizate: un cameleon, ceva șopârle, tot felul de păsări și rozătoare, cârtițe etc. Bineînțeles, sfera de referințe a filmului nu se rezumă numai la western-uri celebre (care poate sunt prea puține, din câte știu autorii), așa că ”Fear and Lothing in Las Vegas”, ”Apocalypse Now” și ”Chinatown” sunt și ele evocate.

Regizorul Gore Verbinski a avut o carieră destul de oscilantă până când s-a îngropat (din punct de vedere artistic) în seria „Pirații din Caraibe”. Nu că filmele lui ar fi strălucit înainte de oribila a treia parte din seria respectivă... ”Rango” nu este o îndepărtare foarte mare de la ”Pirați...” Chiar dacă este o animație și are mai mult umor (pe alocuri), personajele sunt schematice, conflictele „împrumutate”, iar realizarea pedantă. Faptul că ”Rango” este mai reușit se datorează, cred, simplului fapt că animația este foarte reușită. Fiind prima ieșire mai importantă a celor de la Nickelodeon Films (alături de ILM), se vede dorința de a crea un stil care să nu semene cu ce au făcut până acum Pixar, Dreamworks sau Disney. Numărul foarte mare de personaje secundare, fiecare bine identificat și părând să beneficieze de un design propriu, impresionează. Imitarea stilului western (mai ales spaghetti) le oferă, de asemenea, realizatorilor, șansa unor experimente, precum secvența „călăreților” pe fundalul apusului sau confruntarea finală.

Mi-aș fi dorit ca ”Rango” să aibă mai mult umor. Acesta pare să se piardă pe parcurs și este păcat (dar se întâmplă din ce în ce mai des cu filmele din ziua de azi). De asemenea, mi-ar fi plăcut ca interpreții vocilor să nu fie aproape exclusiv celebrități. Puține animații din ziua de azi care mizează pe voci celebre chiar reușesc să depășească acest gimmick și să aibă un voice acting cu adevărat reușit. În ”Rango”, Depp, Fisher, Winstone, Beatty mai mult distrag atenția prin accentul lor exagerat, uneori în neconcordanță cu personajul. Dirt, orașul în care se petrece acțiunea din ”Rango” pare singurul loc din Vestul Sălbatic în care se întâlnesc toate accentele lumii. It's kids' stuff!