Super 8 (SUA, 2011)

Super 8

(SUA, 2011)

Regia: J.J. Abrams

Cu: Elle Fanning, Kyle Chandler, Joel Courtney

Rating: 4/5

Vara anului 1979. Un grup de puști filmează un film cu zombie pe care vor să îl prezinte într-un festival de film pentru adolescenți. Charles este regizorul, Cary „expertul” în explozibili, Martin este star-ul slab de înger și încet la minte, iar Joe (Joel Courtney) este un fel de bun-la-toate. El se ocupă de machiaj și efecte, dar adevărul pare să fie că își pune tot sufletul în proiect pentru a uita de moartea recentă a mamei sale și de problemele pe care le are cu tatăl său, adjunctul de șerif. Charles o distribuie pe Alice (Elle Fanning) în rolul soției detectivului din filmul său, de care are nevoie într-o scenă importantă care se petrece într-o gară. La filmare, trenul care trece deraiază, iar lucrurile se precipită brusc: apare armata, câini și persoane încep să dispară, iar copiii s-ar putea să nu mai apuce să termine filmul.

”Super 8” este un omagiu adus unor ”E.T.” sau ”Encounters of the Third Kind” (dar și ”War of the Worlds”), filme clasice ale lui Steven Spielberg, care aici este producător. Iar Abrams nu doar preia temele preferate ale realizatorului (copii inventivi, tați cu probleme, întâlniri cu ființe... nepământești, acțiunea plasată în orășele de provincie liniștite etc.), dar își adaptează și stilul vizual la cel al lui Spielberg și chiar folosește trucuri clasice, precum obiectele privite în oglinda retrovizoare a mașinii.. Dar acesta nu este un film „fără suflet”, în care J.J. Abrams îl imită pe Spielberg pas cu pas. Filmul are un centru emoțional, iar personajele sunt, cu adevărat, în centrul poveștii, ceea ce este din ce în ce mai rar în blockbuster-ele de duzină. Singurul lucru care îi lipsește pentru a fi un clasic spielberg-ian este o coloană sonoră semnată John Williams. Cealaltă coordonată referențială este George A. Romero și filmele sale mai mult sau mai puțin cu zombies, dintre care ”The Crazies” este, probabil, omagiat în ”Super 8”.

Ultimul act al filmului pare un pic mai centrat pe acțiune, efecte speciale și, într-un fel, trebuie să adune la un loc mai multe personaje, așa că Joe, Alice și Charles sunt un pic pierduți în „peisaj”, dar, în final, filmul își revine, iar finalul este mai mult decât satisfăcător, tot în cheie spielberg-iană. ”Super 8” este imaginativ, amuzant, are personaje bine creionate și actori talentați (Elle Fanning iese în evidență), scenele de acțiune te țin într-adevăr cu sufletul la gură, în momente în care simți cu adevărat că viețile copiilor sunt în pericol, iar, în final, este cel mai entertaining film mainstream pe care l-am văzut de foarte multă vreme și parcă mi-a amintit de vremuri mai bune. Nu m-ar surprinde să își găsească un loc în topul de la sfârșitul anului.

P.S.: Un lucru foarte interesant s-ar întâmplat la proiecția la care am fost, în această seară, la Cinema Florin Piersic (Republica). Luminile s-ar aprins imediat ce filmul s-a terminat, dar, în timp ce genericul mergea, în partea stângă a ecranului a început filmul ”The Case”, cel pe care copiii au reușit să îl termine până la urmă. Lumea s-a așezat din nou pe locurile lor și luminile s-ar stins, iar toți ne-am uitat până la sfârșitul genericului. Vă recomand cu căldură să nu vă ridicați chiar imediat ce filmul „se termină”, fiindcă ”The Case” este unul dintre cele mai amuzante momente cinematografice ale anului.

Green Lantern (SUA, 2011)

Green Lantern

(SUA, 2011)

Regia: Martin Campbell

Cu: Ryan Reynold, Blake Lively, Peter Sarsgaard, Tim Robbins.

Rating: 2.5/5

Am vrut să văd acest film din două motive. În primul rând, un nou super-erou din familia DC Comics e destul de rar - practic, doar Batman a fost „exploatat” cu adevărat în ultimii douăzeci de ani. În al doilea rând, am încredere în regizorul filmului, Martin Campbell, care a debutat cu filme britanice sleazy în anii '70 (precum ”The Sex Thief” sau ”Eskimo Nell”), dar odată ce a ajuns la Hollywood a fost angajat să re-starteze (cu succes!) de două ori franciza James Bond (”GoldenEye” și ”Casino Royale”), între timp realizând și alte film care îmi plac în diferite grade (”Vertical Limit” și mai ales ”The Mask of Zorro”).

Din nefericire, ”Green Lantern” nu este unul dintre eforturile cele mai reușite ale lui Campbell și a reprezentat și unul dintre cele mai serioase eșecuri de box-office pentru un blockbuster din ultimii ani, așa că nu cred că o să avem parte de o continuare prea curând. Pe scurt, filmul are în prim-plan un pilot de vânătoare (Ryan Reynolds), care este ales de un grup select de extratereștrii neînfricați să fie unul dintre protectorii Universului. Primește un inel și o lanternă, după care este lăsat să-l înfrunte singur pe Parallax, care este descris ca o „entitate compusă din Frică pură”. Mai există și o fată, un prieten-cel-mai-bun, un simulacru de intrigă politică și, în esență, filmul bifează clișeele genului, respectând destul de strict formula. Filmul cu care se înrudește cel mai mult din câte îmi pot da eu seama este Fantastic Four: Rise of the Silver Surfer.

Estetica filmului mizează pe originea sa „desenată”. CGI-ul este folosit pentru a crea lumi extraterestre și dușmani nepământești, dar și costumele „cu personalitate” ale Lanternelor Verzi. Campbell mizează mult pe culori și pe efecte speciale, astfel încât filmul - chiar dacă nu are un ritm prea bun și povestea nu pare să aibă miză - este, totuși, plăcut la ochi, chiar și în 3D (care nu ajută cu nimic, din punctul meu de vedere, dar nici nu încurcă prea tare, de data aceasta). „Green Lantern” este cu un pas-doi mai jos decât ”Thor”, cu care are anumite asemănări și arată mai bine în 3D, dar îi lipsește umorul, povestea și prestația actoricească. Tim Robbins apare într-un rol secundar pe care îl execută fără probleme, Mark Strong este prezent ca în mai toate blockbuster-ele recente, iar Geoffrey Rush face un pic de voice-acting. Cel mai bun rol este al lui Peter Sarsgaard, ca Hector Hammond, un antagonist uman infectat de Parallax, iar interpretul rolului titular, Ryan Reynolds, nu se ridică la nivelul de leading man într-un astfel de film. Nu e numai vina lui. Chiar dacă eu consider că are un deficit de carismă și un deficit de talent, aceste lucruri pot fi compensate de un scenariu mai bun și o punere în scenă mai inteligentă. ”Green Lantern” este, însă, doar o colecție de abdomene strălucitoare și artificii. Ceea ce poate fi satisfăcător, pentru că, evident, nu a existat ambiția de a fi mai mult de atât.

Pithy Reviews (5) - "Alien" Edition

Ever seen a downward spiral? How about this one?

Alien (Ridley Scott, 1979)

A science-fiction horror that is full of subtext(s) and exploits our deep, subconscious, collective fears. In my opinion, it's Ridley Scott's finest film (with apologies to the excellent "Blade Runner" and "The Duelists", but it's open to debate anyway...) and, certainly, it's Sigourney Weaver's most iconic character. 

Rating: 4.5 out of 5  

Aliens (James Cameron, 1984)
This is much more of an action picture than the first one and much less of a horror film. Cameron is in his comfort zone and he delivers a few gripping action sequences and a bunch of quotable moments. He also uses a lot of clichés and the final product is not really to my taste. A lot of people like it, though...
Rating: 3 out of 5

Alien³ (David Fincher, 1992)

This movie is a mess and it's not entirely Fincher's fault. There are so many things wrong with it and so many disturbing things in it that I don't even want to talk about it. However, there are a couple of moments that makes you wonder what kind of a movie Fincher might have pulled off had he been allowed to actually make the movie he wanted to make.

Rating: 2 out of 5

Alien: Resurrection (Jean-Pierre Jeunet, 1997)

Another movie that is kind of a mess, somewhere between a gory, Cronenberg-esque horror and a dark comedy in the style of "Delicatessen". Sigourney gets to do something a bit different and she is still the highlight of every single sequel in the series. Ron Perlman is also here and Darius Khondji is the DP, so, all things taken into consideration, this is a pretty flawed film, but it could be enjoyable assuming you have rather low expectations.

Rating: 2 out of 5

Never Let Me Go (UK/SUA, 2010)

Never Let Me Go

(UK/SUA, 2010)

Regia: Mark Romanek

Cu: Carey Mulligan, Andrew Garfield, Keira Knightley

Rating: 3/5

Este greu să faci un sinopsis al acestui film fără să dezvălui detalii importante. Este de ajuns, poate, să menționez că este o variațiune pe tema ”Clonus Horror”/”The Island” (cu un ușor iz de „Minunata lume nouă”, pe alocuri), având în centrul un triunghi format de Mulligan, Garfield și Knightley, care trăiesc într-un secol XX „alternativ”. Cei trei copilăresc într-o instituție special creată pentru „oameni precum ei”, a căror destin este stabilit încă de la început. Nu vreau să merg mai departe de atât, deși aș putea. Filmul nu dezvăluie întregul mister din jurul acestor personaje nici la sfârșit, ceea ce face ca multe detalii pe care le vedem să rămână fără înțeles, dar, de asemenea, lasă loc imaginației fiecăruia.

Filmul se remarcă printr-un stil aparte, la realizarea căruia contribuie imaginea, decorurile și costumele. Regizorul Mark Romanek deghizează un film existențialist într-o melodramă căreia îi dă accente science-fiction și își izolează personajele în peisaje relativ comune: Anglia rurală, plajele, diferite spitaluri și instituții... Lumea în care aceștia trei trăiesc pare sub-populată. Iar paleta monotonă de culori nu face decât să accentueze melancolia pe care acest film o emană prin toți porii. Într-un final, filmul se prăbușește sub greutatea enormă a propriului său conținut emoțional și ultima jumătate de oră este, din punctul meu de vedere ratată: dacă finalul este concluzia logică a ceea ce am văzut, drumul pe care scenariul îl parcurge până acolo pare ezitant, iar execuția nu convinge, încât ultimele momente lasă impresia unui film fușerit. Toate acestea nu eclipsează, însă, nici interpretările a două actrițe și a unui actor foarte promițători și nici faptul că filmul îndrăznește să ridice întrebări drăguțe „filosofice”, care poate nu sunt prea profunde, dar lasă subiecte de discuție. Singurul lucru pe care pot să îl spun în legătură cu acestea este că o mare parte din experiența umană este modul în care ne raportăm la durere, patologie și la moarte. Și pentru mine a fost de ajuns că personajele nu aveau altă opțiune decât să se confrunte cu și să-și accepte descompunerea organică.  

Harry Potter and the Deathly Hallows: Part 2 (UK/SUA, 2011)

Harry Potter and the Deathly Hallows: Part 2

(UK/SUA, 2011)

Regia: David Yates

Cu: Daniel Radcliffe, Emma Watson, Rupert Grint, Alan Rickman, Ralph Fiennes

Rating: 3.5/5

Ultimul film din seria ”Harry Potter” nu este atât de mult a doua parte a filmului precedent cât este corolarul întregii serii, în care toate firele narative se închid, cele mai importante personaje primesc câte o ultimă replică (chiar și unele care nu au mai apărut de ceva vreme), iar toate celelalte filme sunt amintite într-un fel sau altul. Evident, din punct de vedere narativ, filmul este haotic, dar nici nu ar fi putut să fie altfel. Și, totuși, în avalanșa de scene care se înlănțuie mai mult sau mai puțin după un fir logic, regăsim aceleași personaje și aceleași teme ale cărților și ale filmelor precedente, iar stângăcia realizării este mai puțin importantă atâta timp cât film este o plăcere să fie privit. Stilul gotic, expresionist al ultimelor filme este păstrat, efectele speciale sunt destul de reușite (cu excepția unui zbor pe mături), iar compozițiile sunt deseori surprinzătoare.

Regizorul David Yates, care a regizat toate filmele de la ”Order of the Phoenix” încoace, s-a remarcat pentru pacing-ul mai lent al filmelor sale, refuzul marilor scene de acțiune și, în general, finaluri anti-climatice. ”Harry Potter and the Deathly Hallows: Part 2” are, cu siguranță, mult mai multe scene de acțiune decât filmele precedente, contrastul cel mai mare fiind cu Partea I, în care majoritatea filmului era dedicat celor trei personaje principale. Însă, într-un film de două ore, și aici acțiunea pare diluată, iar multe momente-cheie sunt tratate tot mai degrabă anti-climatic... Ceea ce pe mine nu mă deranjează deloc. Ce îi lipsește filmului este comedia (de care până acum nu am dus lipsă) - doar vreo 2-3 momente te fac să zâmbești cu adevărat. În schimb, în multe momente filmul trece de partea horror a baricadei. Avem un dragon albinos care este ținut în lanțuri să păzească un seif, o fantomă care pare desprinsă dintr-un film german din anii '20, coridoare întunecate, personaje puse în primejdii adevărate, vreo una-două morți destul de oribile și, nu în ultimul rând, una dintre rămășițele sufletului lui Voldemort arată ca o creatură dintr-un film de Cronenberg. 

Alan Rickman și Ralph Fiennes primesc partea leului în acest film (după ce Radcliffe, Watson și Grint au dominat filmul precedent). Ambele interpretări sunt magistrale, chiar dacă timpul petrecut pe ecran de fiecare este destul de restrâns. Snape este dezvăluit ca personajul tragic care este cheia înțelegerii întregii povești, în senzaționala scenă a Pensivului, care te ține încordat timp de câteva minute, iar Lordul Voldemort - la fel de tragic - devine un conducător patetic, măcinat de frică, canceros, care pare incapabil să reacționeze coerent pe măsură ce bucăți din sufletul său sunt distruse una după cealaltă.

Acestea fiind spuse, trebuie să îi dau o notă de trecere filmului pentru că reușește să dea un contur necesar întregii serii și o încheiere potrivită. Nu e un film de sine stătător, dar singurul regret pe care îl am este că Yates și scenaristul Steve Kloves nu au acordat mai multă atenție poveștii și personajelor, mulțumindu-se să ofere, în concluzie, un spectacol vizual. Sigur, au fost aproape să cadă în propria lor capcană, dar cred că, până la urmă, au reușit să o evite și să facă filmul pe care trebuiau să-l facă. Sau, mă rog, o variantă satisfăcătoare a acestuia...

Pithy Reviews (4)

Making long stories short, since about last week...

Le quattro volte / The Four Times

(Michelangelor Frammartino, 2010)

A shepherd, his goats, a tree and some pieces of coal. These are, one by one, the heroes of Frammartino's unique film, that defies all genre classifications. "Le quattro volte" is almost silent, but visually and thematically rich, one of my favorite film of the (last) year.

Rating: 4 out of 5

The Age of Stupid

(Franny Armstrong, 2009)

Alarmist global warming documentary, presented by the late Pete Postlethwaite, as a man from the future (2054, if I remember correctly), who warns his contemporaries not to make the same mistakes we did. The movie crams in a few hard facts between a bunch of "human interest stories", that don't always succeed in raising the viewer's interest.

Rating: 2.5 out of 5

Turin Horse

(Bela Tarr, 2011)

Reportedly, Bela Tarr's last film is a bit difficult to rate. At two and a half hours of length, it's comprised of only about 30 shots. Visually, the black and white cinematography as well as the elegant tracking shots are amazing. Unfortunately, there doesn't seem to be any moral or point to the story, other than the fact that the end of all things is coming. But while it's there on the screen, it's a hypnotic and unique experience.

Rating: 3.5 out of 5

Le Trou (Franța, 1960)

Le Trou

(Franța, 1960)

Regia: Jacques Becker

Cu: André Bervil, Jean Keraudy, Michel Constantin, Marc Michel

Rating: 4.5/5

De regulă, am fost foarte generos cu filmele clasice franțuzești pe blog. „Le trou”, ultimul film al lui Jacques Becker nu va strica tradiția. Acțiunea se petrece integral în incinta unei închisori, în care tânărul Claude Gaspard, acuzat de tentativă de omor, este repartizat într-o celulă cu alți patru pușcăriași care pregătesc deja un plan de evadare. Filmul este bazat pe un caz real, atât de mult încât Jean Keraudy joacă un rol bazat pe propria sa contribuție la tentativa de evadare.

Becker redă în detaliu strădaniile celor cinci de a evada, în cadre lungi, astfel încât îi vedem, în timp real, cum sparg podele și pereți sau inspectează subsoluri și canale. Totul se desfășoară fără muzică ambientală, idee preluată probabil din clasicul film despre un jaf al lui Jules Dassin, „Du rififi chez les hommes”, care la rândul său s-a inspirat probabil din modul în care secvențe similare au fost turnate de John Huston în ”The Asphalt Jungle”. Oricum ar fi, deciziile lui Jacques Becker sunt foarte bune. Camera pătrunde în toate găurile și cotloanele posibile, traversează coridoare aparent nesfârșite, dar se și oprește cu insistență asupra mâinilor sau frunților interpreților, care par cu adevărat să facă parte din lumea pe care o pun în scenă. 

Planul este construit meticulos și fiecare eveniment este luat în calcul. Cei patru pușcăriași care l-au conceput dau dovadă de curaj, inventivitate și tărie de caracter. Acestora li se opune rigiditatea gardienilor, birocrația celor care conduc închisoare și trădarea colegului lor de celulă. Din aceste motive, deznodământul este cu atât mai devastator, cu atât mai mult cu cât, până în acele ultime momente, filmul pare (doar pare) să pună mai mult accent pe stil decât pe psihologia personajelor, pe motivațiile acestora și conflictele care ard mocnit între ei. Toate acestea „erup” în finalul perfect al poveștii. „Le trou” este un film excepțional și o mare realizare care a încheiat cariera lui Jacques Becker, mort prematur la scurtă vreme după terminarea filmărilor.

Orphée (Franța, 1950)

Orphée

(Franța, 1950)

Regia: Jean Cocteau

Cu: Jean Marais, François Périer, María Casares, Marie Déa

Rating: 4.5/5 

„Orfeu” este bucata de mijloc a așa-zisei „trilogii orfeice” a lui Cocteau, începută în 1930 cu „Le sang d'un poète”, un film mut experimental și terminată în 1960 cu „Le testament d'Orphée, ou ne me demandez pas pourquoi!”, continuare și corolar al filmului de față. Dintre toate, „Orfeu” are cel mai clar narativ: reluând mitul antic, personajul titular este, aici, un poet parizian genial și arogant (Marais), care este prin în uneltirile Morții (María Casares), ajutată de doi aghiotanți: recent decedatul poet Cegeste (Edouard Dermithe) și mai vechi decedatul student Heurtebise (Périer). Orfeu se îndrăgostește de Moarte, iar după ce aceasta o omoară pe soția lui, evident Eurydice (Déa), Orfeu, cu ajutorul lui Heurtebise, pornește în căutarea amândurora în lumea de dincolo, care este înfățișată ca o dezolantă priveliște post-apocaliptică, în care timpul nu trece și legile fizice nu se aplică.

Faptul că mitul lui Orfeu este, în același timp, respectat și modificat cu foarte subtile twist-uri ajută să mențină atenția privitorului. Deși cunoști povestea, nu ești niciodată sigur ce urmează să se întâmple, iar motivațiile și deciziile personajelor sunt de multe ori obscure, ceea ce întreține o stare de anticipare a ceea ce va urma. Mai mult, filmul este plin de subtexte: Lumea de Dincolo este condusă ca un stat totalitar, Moartea și asociații ei activează în semi-clandestinitate, dar din motivații proprii, iar Orfeu primește de la ei mesaje via radio asemănătoare cu mesaje primite de Rezistența franceză via BBC în timpul celui de-al doilea război mondial. Și, bineînțeles, dincolo de toate acestea, există marile teme poetice, din care nu lipsesc prea multe: avem creația poetică, timpul, una-două-trei mituri antice, iar faptul că Orfeu însuși este scindat în fascinația pentru Moarte și Dragostea pentru Eurydice pare la fel de semnificativ.

Mai important pentru mine este faptul că filmul abundă în simboluri vizuale și efecte speciale care vin în sprijinul poveștii. Se remarcă filmările inverse, în care Cegeste și Eurydice se trezesc din morți, repetatele treceri prin oglindă și cele două coborâri în lumea de dincolo: prima, în care Heurtebise pare să plutească în timp ce Orfeu se luptă cu vântul într-o retroproiecție, iar a doua în care decorul și camera sunt răsturnate la 90 de grade față de orizontală, ceea ce lasă impresia, la un moment dat, că cei doi cad în lateral. Sigur, aceste secvențe nu sunt foarte frecvente și sunt folosite numai pentru a reda cealaltă lume intruziunea spiritelor în lumea reală, dar modul inteligent în care sunt folosite face ca existența cotidiană a lui Orfeu să pară mai nelalocul ei decât coborârea acestuia în „infern” și acesta cred că este atmosfera pe care Cocteau a vrut și a reușit să o creeze.

P.S.: Pentru o altă versiune a mitului lui Orfeu, am scris foarte pe scurt și depsre „Orfeo Negro”, de Marcel Camus.

Pithy Reviews (3)

Still not short enough for twitter...

Memorias del subdesarrollo / Memories of Underdevelopment (Tomás Gutiérrez Alea, 1968)

Castro takes over Cuba and people begin to flee for Florida. Even though all of his friends leave and he is a intellectual and relatively wealthy, Sergio decides to stay. He is confronted by the contradictions of life under the new regime, while the movie takes breaks from the narrative to discuss social and political, denouncing both the former and the current regime. The movie is about losing and finding faith under oppression and also examines the nature of cinema as a medium of truth and artistic expression. One of the more (in)famous scenes presents a montage of scenes from American movies that were deleted by Batista's censors.

Rating: 4.5 out of 5 (almost 5, but not quite...)

Monsters (Garreth Edwards, 2010)

It's the future (well, a few years from now, anyway...)! Primitive aliens have reached Earth.. somehow... ! They all live in an infected zone between Mexico and the USA. A photographer and his boss' daughter have to cross it to get to safety. Made on a very low budget, the movie does manage to create a couple of very convincing scenes involving the "monsters" (among some that are not as convincing), but at the core of the film there is the relationship that forms between the two main characters and the beautiful digital photography, some of the best camerawork of its kind that I've seen.

Rating: 3.5 out of 5

Angel Face (Otto Preminger, 1952)

Let's end with another classic, made by one of my favorite directors of (not exactly, are they?) noir films. Here, he takes the Double Indemnity scenario, strips it to the basics (there is no Edward G. Robinson character here) and deconstructs it: the characters are much more aware that they are part of a scheme, that there is an old guy that needs to die, a femme fatale that want to kill him, and a sap she needs to find. Robert Mitchum and Jean Simmons give a couple of excellent performances.

Rating: 3.5 out of 5

Joyeux anniversaire - 1 an de Poison Whiskey!

Pe 12 iulie anul trecut, m-am hotărât brusc să reîncep să scriu pe blogul pe care îl aveam deja de câțiva ani, uitat undeva în străfundurile internetului, cu „condiția” să nu scriu decât despre filme. Primul despre care am scris a fost un film iugoslav pe care tocmai îl văzusem, straniul și seducătorul „Jovana Lukina”. De atunci, am scris mult mai constant decât mă așteptam la început: 315 post-uri, inclusiv câteva zeci de topuri și post-uri cu mai multe filme văzute la cele două festivaluri din Cluj. Perioada care urmează (în special din toamnă) probabil nu o să fie la fel de productivă, dar sper să fie în continuare filme despre care să merite să scriu, chiar dacă, eventual, ceva mai rar decât acum.

Oricum, vreau să mulțumesc pe această cale celor care îmi mai citesc blogul din când în când și celor care caută poze pe google și ajung pe Poison Whiskey din greșeală.

Victor Buzura

Jodaeiye Nader az Simin (Iran, 2011)

Jodaeiye Nader az Simin

(Iran, 2011)

Regia: Asghar Farhadi

Cu: Peyman Moaadi, Leila Hatami, Sareh Bayat, Sarina Farhadi

Rating: 3.5/5

Am scris deja despre „Nader și Simin, o despărțire” pe scurt aici, dar consider că merită câteva cuvinte în plus. Răsfățat la Berlin (Ursul de Aur, plus câte unul de Argint pentru ansamblul masculin, respectiv feminin de interpreți), filmul lui Asghar Farhadi spune povestea unui cuplu iranian pe cale de a se destrăma care încearcă să facă ce e mai bine pentru fiica lor de aproximativ 13 ani, Termeh. Însă divorțul este amânat pentru că tatăl este implicat într-un alt proces, în care este acuzat că a provocat avortul lui Razieh, o femeie pe care o angajase să aibă grijă de tatăl său bolnav de Alzheimer. Procesul încinge spiritele, iar toate personajele (patru adulți și o fată) mint sau ascund adevărul pentru a ieși cu fața curată. Termeh este singura care încearcă să își determine părinții să spună adevărul și să lase orgoliile la o parte.

„O despărțire” este o dramă foarte exactă și foarte bine scrisă. Forța ei vine din replici, gesturi, mimică (se vede care personaj are un poker face bun și care nu), dar și din modul în care sunt compuse cadrele și montajul inteligent (aparent, scenele se înlănțuie în ordinea logică, dar elipsele dintre unele dintre ele se dovedesc foarte importante în economia finală a procesului). Mai mult, însă, filmul face o radiografie a societății iraniene contemporane, punând în scenă personaje din medii sociale diferite, de toate vârstele, în situații extreme. Punând în discuție problemele de justiție, religie, educație chiar și sănătate, filmul își sufocă ușor personajele sub „greutatea” subtextelor, iar suprapunerea conflictelor, care toate se desfășoară pe mai multe fronturi (Nader vs. Simin vs. Termeh și Nader vs. Razieh vs. soțul acesteia) împinge relația principală a filmului (formulată de titlul) undeva la periferia poveștii. Nu consider că a fost cea mai fericită idee, dar mi-a plăcut faptul că, în consecință, Termeh a devenit pivotul filmului, în jurul căreia se petrec toate evenimentele asupra cărora ea nu are niciun fel de control.

În ciuda neajunsurilor sale, „Nader și Simin, o despărțire” este un film de două ore care te ține cu sufletul la gură pe toată perioada sa, încât în unele momente ai putea jura că ai de a face cu un thriller în care adevăratul criminal trebuie prins și judecat și nu cu o dramă „de interior” despre un cuplu care se desparte.

Top 10 Silent Films

Vroiam să fac acest lucru de mai multă vreme și mă bucur că, în sfârșit, am reușit să-l finalizez într-o formă care cât de cât mi se pare satisfăcătoare. Se impun câteva observații înainte de a trece la enumerare:

- numai filme mute clasice; deși s-au făcut filme mute și după ce talkies-urile au început să domine (și se mai fac chiar și în zilele noastre), un pic de simplificare nu strică;

- tot pentru simplificare, am pus doar lungmetraje; în consecință, scurtmetraje de Chaplin sau Keaton, ”The Great Train Robbery”, filmele lui Méliès, ”Câinele andaluz” sau ”La souriante Madame Beudet” au rămas din start pe dinafară.

- pentru „diversitate”, nu am inclus decât câte un singur film de Chaplin și Keaton, așa că ”Modern Times”, ”The Circus”, ”The Kid” și, respectiv, ”The General”, ”Our Hospitality” sau ”The Cameraman” trebuiau din start să rămână pe dinafară; totuși, va exista un regizor cu două filme în listă.

- ordinea este doar aproximativ în ordinea preferințelor; de la un moment dat au început să fie greu de departajat.

1. City Lights (r. Charles Chaplin, 1931)

Unul dintre ultimele filme mute făcute la Hollywood, terminat la doi ani după ce filmele vorbite s-au impus definitiv. Cu toate acestea, „Luminile orașului” este unul dintre puținele pelicule cu adevărat eterne, care demonstrează că limbajul vizual al cinematografului este universal. În acest film, Chaplin și vagabondul său trec aparent fără niciun efort de la comedie, la dramă, la satiră socială și chiar la thriller. În spatele aparentei dezinvolturi se află, însă, o muncă enorm de grea pentru ca fiecare cadru să spună exact ce trebuie,  iar fiecare mișcare și fiecare gag să respecte „coregrafia” lui Chaplin. Rezultatul este unul dintre cele mai frumoase filme ale tuturor timpurilor.

2. Das Cabinet des Dr. Caligari (r. Robert Wiene, 1920)

Aici trișez un pic, pentru că nu clasific neapărat filmul în sine, cât experiența primei vizionări: la TIFF 2004, o peliculă excelentă, cu intertituluri doar în germană (pe care m-am străduit să le înțeleg), cu muzică mixată live și o sală arhiplină. Cu toate acestea, luat separat de acestea, filmul este extraordinar, iar umbrele pictate pe decor și pe fețele actorilor, jocul acestora din urmă, finalul ambiguu care îți schimbă percepția asupra a tot ce ai văzut până atunci, plus subtextul politic forțează limitele cinematografului într-un moment în care acesta de-abia își descoperea mijloacele. În plus, este unul dintre cele mai importante momente din istoria filmului de groază.

3. Sherlock jr. (r. Buster Keaton, 1924)

În acest film, Buster Keaton „se îmbracă” cu obișnuita sa figură de piatră, se luptă pentru dragostea sa adevărată, face câteva cascadorii impresionante și, în cea mai uluitoare secvență din întreaga sa filmografie, citată de atâția alții, pătrunde dincolo de ecranul unui cinematograf și este prin în torentul montajului. Unul dintre cele mai frumoase filme despre magia filmului, care este echivalat aici cu visele.

4. Chelovek s kino-apparatom (r. Dziga Vertov, 1929)

Am scris deja despre el mai în amănunt aici. Documentar, film experimental și film de propagandă, care se transcrie într-o furie a imaginilor, trucajelor și montajului. Influența sa răzbate până în zilele noastre.

5. Häxan (r. Benjamin Christensen, 1922)

Al doilea aproape-documentar din top (dar nu ultimul), și acesta a primit un articol mai pe larg din partea mea, aici. Pornind de la texte medievale și superstiții, filmul în șapte episoade a lui Benjamin Christensen reconstituie miturile despre vrăjitoare și demoni în tablouri care l-ar face chiar și pe Hieronymus Bosch să ridice măcar o sprânceană. Dar există și o parte de documentar serios aici, Christensen fiind bine documentat și încercând să caute explicații, atât în trecut cât și în prezent.

6. Körkarlen (r. Victor Sjöström, 1921)

Tot un precursor al filmelor de groază (și, aparent, unul dintre filmele preferate ale lui Bergman), „Căruța fantomă” are și o dimensiune melodramatică. Chiar dacă interpretările sunt un pic demodate, grație interpreților (printre care și Sjöström în rolul principal) filmul reușește să unească într-un film coerent legenda căruței fantome cu povestea bețivului care trebuie să-și recunoască greșelile făcute de-a lungul vieții

7. Nanook of the North (r. Robert J. Flaherty, 1922)

Versiunea pe care o avem acum este, de fapt, o reconstituire a imaginilor filmate inițial de Flaherty. Dar autorul rămâne un pionier al documentarului cinematografic și filmul reprezintă, chiar și astăzi, o privire unică asupra modului de viață al eschimoșilor.

8. Tabu: A Story of the South Seas (r. F.W. Murnau, 1931)

Amprenta lui Flaherty, care a colaborat cu Murnau la scenariu este foarte bine întipărită asupra acestui film, chiar dacă germanu nu l-a lăsat să co-regizeze filmul. Povestea de dragoste din Bora Bora nu este ca niciun alt romance hollywood-ian. Mai menționez doar că finalul este unul dintre cele mai puternice momente din istoria cinema-ului.

9. Der Letzte Mann (r. F.W. Murnau, 1924)

Până în ultimele minute, acest film este absolut perfect. Nu consider că epilogul introdus la „sugestia” producătorilor strică mesajul filmului, cu, dimpotrivă, chiar accentuează satira. Dar nu cred că filmul avea nevoie de acest lucru și este singurul motiv pentru care nu este mai sus în listă. Oricum ar fi, însă, rămânem cu interpretarea de neuitat a lui Emil Jannings în rolul portarului mândru care își pierde slujba, iar Murnau nu a fost niciodată mai îndrăzneț cu aparatul de filmat.

10. La Passion de Jeanne d'Arc (Carl Theodor Dreyer, 1928)

Dreyer este unul dintre cei mai mari cineaști ai tuturor timpurilor și filmele sale mute sunt la fel de impresionante precum capodoperele sale mai târzii. Totuși, „La Passion de Jeanne d'Arc” iese în evidență prin înșiruirea de portrete și prim-planuri care o înconjoară pe actrița din rolul principal, Maria Falconetti, pentru a cărei interpretare ecranul de cinema pare prea mic.

Cam atât am avut de spus... Vreau numai să-mi transmit scuzele de rigoare domnilor Eisenstein, Griffith, Lang, von Stroheim, Vidor, Walsh, Hitchcock, Dovzhenko, Micheaux, L'Hebrier și tuturor celorlalți care au făcut filme extraordinare în perioada mută, când cinematografia a atins culmi înspre care astăzi nici nu mai îndrăznește să privească. 

Pithy Reviews (2)

All you need to know about the movies you should see, in under 45 seconds...

A Separation / Jodaeiye Nader az Simin (Asghar Farhadi, 2011)

Having won the Golden Bear and two Silver Bears for the male and female performers at this year's Berlin Film Festival, it already comes highly recommended. It's a powerful drama about divorce, class divide and justice in contemporary Iran. The character of the young girl is the pivot of all that goes on, even though the film seems to sometimes forget about her, in favor of the endless conflicts between the adults.

Rating: 3.5 out of 5

Grizzly Man (Werner Herzog, 2005)

Speaking of bears, here's a documentary that will leave you speechless. Herzog comes closest here to actually making a documentary, as most of the movie is edited from footage shot by Timothy Treadwell (the Grizzly Man himself), blissfully ignoring the "chaos, hostility and murder" going around him in the Alaskan wilderness. Powerful, pessimistic and uncompromising. 

Rating: 4.5 out of 5

A Star Is Born (George Cukor, 1954)

Changing the tune a bit, here's a true classic. A musical centered around a has-been (James Mason) and a rising star in Hollywood (Judy Garland) impresses with its striking portrayal of their failed marriage, with rather long takes and shot in Technicolor. The best scene is the production number to end all production numbers from her last movie, recreated by Garland for Mason in their living room.

Rating: 4 out of 5

Pithy Reviews (1)

Time is money, life's too short and there are plenty of movies out there to chose from (and many of them are not reviewed by me, on Poison Whiskey, in English, if you can believe that!). Introducing "Pithy Reviews" - Part One: a collection of brief comments on movies I've recently seen or that I remember from the long forgotten past!

Fantastic planet / La planète sauvage (René Laloux, 1973)

Amazing animated film that doubles the science-fiction plot with a political allegory. Beautiful, colorful images and and psychedelic soundtrack that was already dated when the movie premiered in after the '60s were over and forgotten make this a wonderfully enjoyable film and one of the best animated features of its kind.

Rating: 4.5 out of 5

Mysteries of Lisbon (Raoul Ruiz, 2010)

A movie-marathon that lasts either 4h30 or almost six full hours, depending which version you find. Based on a literary serial from two centuries ago, it meanders through a maze of characters and stories, all of them revolving around a priest, who is also a former bandit, the son of a fallen nobleman and who knows how many more other things. Great storytelling and certainly Ruiz's best movie in some time.

Rating: 4 out of 5

Black Orpheus / Orfeo Negro (Marcel Camus, 1959)

The story of Orpheus and Eurydice shamelessly retold during the Carnival in Rio. Orpheus is a guitar-playing playboy that falls in love with a shy and frightened out-of-towner that is, apparently, hunted by a demon. Orpheus lacks what it takes to save her from its clutches. With an almost continuous samba soundtrack and a surprisingly creepy atmosphere, "Black Orpheus" may take the metaphors a bit too far sometimes, but it never loses focus on its story.

Rating: 4 out of 5

”American Experimental” - The Telephone Book

  

The Telephone Book

(SUA, 1971)

by Nelson Lyon

OK, acesta nu este un film experimental cu adevărat. Dar provine din mediul underground new-york-ez în care se învârteau atâția pop-artists (de fapt, Andy Warhol a filmat un cameo care a fost tăiat din film). Dar ”The Telephone Book” este și un film cu o narațiune neconvențională, care își creează povestea „din mers” (în sensul bun al expresiei), este un amestec de genuri și nu ezită să ia riscuri. Uitați-vă numai la poster-ul de mai jos:

În prim-plan o avem pe Alice, o tânără new-york-eză cu voce pițigăiată, interpretată de Sarah Kennedy în primul său rol (și, cred, unul dintre puținele pentru cinema). Alice este adorabilă, dar ușor plictisită de existența sa cotidiană (nu pare să aibă prea multe griji), dar totul se schimbă în momentul în care primește un telefon obscen. Fascinată de vocea de la celălalt capăt al firului (și, probabil, și de cuvintele pe care nu le auzim), pornește în căutarea misteriosului apelant, dar primele ei încercări de a-l găsi nu se soldează decât cu întâlniri stranii cu, hai să spunem, bărbați inadaptați sexual. Într-un final, însă, după alte câteva convorbiri, bărbatul misterios își face apariția la sfârșitul zilei în apartamentul lui Alice. El poartă însă o mască și pare complet incapabil de o relație în carne și oase. Cei doi recurg din nou la telefon, iar secvența este redată fără monologul apelantului, ci printr-o animație obscenă care reprezintă singurele momente color ale filmului și reprezintă un climax în toate sensurile cuvântului.

”The Telephone Book” este filmat în alb-negru pentru cea mai mare parte din durata sa, iar compozițiile sunt adesea surprinzătoare: de la imaginile de început, aproape în deep focus, filmate în apartamentul stilat și luminos al lui Alice, la secvențele dinspre sfârșit, în care Alice și apelantul său sunt proiectați pe un fond întunecat. Asta ca să nu mai vorbim de gros-plan-urile strânse sau secvențe de dormitor sau „confesiuni” care par filmate într-o locație ieftină, cu puțină lumină, ca într-un film mumblecore. În fond, filmul este o comedie, dar în momentele serioase se conturează o dramă destul de puternică, la centrul căreia avem un inadaptat social și o extrovertită care încearcă să construiască o relație. Ocazional, filmul devine chiar pseudo-documentar și chiar capătă accente de thriller (în fond, Alice trebuie să rezolve un mister, să găsească o persoană necunoscută). Și filmul nu este superficial - există și o dimensiune sociologică, politică, culturală, filmul vorbind de incompatibilitatea între persoane, inegalități, aspecte sordide ale vieții urbane și, cel mai important și cel mai evident, despre comunicare. În plus, filmul privește sexualitatea în mai multe forme ale sale direct, fără să își ferească privirea. Iar toate acestea, plus prezența scenică a celor doi interpreți, face din ”The Telephone Book” o experiență bogată, ciudată, misterioasă și greu de comparat cu altceva.

Vă las, în final, cu un scurt, dar foarte reușit trailer:

Triptic Paul Verhoeven

„Tripticele” anterioare pe care le-am făcut au fost despre cineaști mult mai puțin notorii: Juraj Herz și Jessica Hausner. Totuși, în timp ce Paul Verhoeven este mult mai bine cunoscut pentru filmele sale americane, SF-urile ”RoboCop”, ”Starship Troopers” și, evident, ”Total Recall”, precum și pentru filmele sale mai provocatoare, nu neapărat mai bune, dar cu siguranță plăceri vinovate pentru unii - ”Basic Instinct”, ”Showgirls” sau ”Hollow Man”. Totuși, cele mai bune filme ale sale sunt și cele mai puțin cunoscute în alte țări decât Olanda sa natală. Îmi permit să scot în evidență ce găsesc eu fascinant la cele mai bune filme ale sale olandeze:

Turks fruit (1973)

Cu: Monique van de Ven, Rutger Hauer

Rating: 4/5

„Desfătări turcești” este un film care debordează de energie, umor, sexualitate și excese de tot felul. Bazat pe un roman care se citește în liceu în Olanda, filmul se poate lăuda ca fiind campionul național al box-office-ului. Rutger Hauer este un sculptor promiscuu care începe o relație fulminantă cu o tânără care este încă minoră. Ea îi servește și ca muză, cel puțin până în momentul în care ea rupe relația și nu mai vrea să audă de el. El o va regăsi însă în spital, unde aceasta va muri de leucemie. 

”Turks fruit” pare un răspuns la ”Love Story” și există multe asemănări între cele două filme. Dar structura nelineară și interpretările absolute ale celor doi actori din rolurile principale, precum și refuzul de a apela la sentimentalitate ieftină, preferând cinismul, sarcasmul și îndestularea fără vinovăție cu plăcerile pământești fac din al doilea film al lui Verhoeven o operă de pură plăcere cinematografică.

Soldaat van Oranje (1977)

Cu: Rutger Hauer, Jeroen Krabbé and Susan Penhaligon

Rating: 3.5/5

Un alt record, de data aceasta cel mai scump film olandez produs vreodată (dar și un succes comercial, reinventat ca musical etc.) Cu Rutger Hauer din nou în rolul principal, este povestea unor prieteni prinși în avalanșa celui de-al doilea război mondial. Brusc, problemele lor obișnuite (motociclete, femeile altora etc.) sunt înlocuite de trădări, suspiciuni și comploturi. Unii vor deveni colaboraționiști, alții luptători în Rezistență, iar apoi vor lucra pentru regina exilată în Anglia. Filmul este bazat pe memoriile adevăratului „soldat al Oraniei”, ceea ce îi oferă un plus de impact și dramatism.

După 30 de ani, Verhoeven va relua subiectul rezistenței anti-naziste în ”Zwartboek”, un film interesant, deși nu la fel de bun. Interesant este că Verhoeven nu privește lucrurile în alb-negru, chiar cu riscul de a rescrie istoria. Cei din rezistență - mai ales în „Zwartboek”, dar și în „Soldaat van Oranje” - nu sunt luptători pentru dreptate idealizați, așa cum sunt prezentați în alte filme. Ei sunt în pare parte oameni obișnuiți, cu defecte pe măsură, unii sunt evrei, alții sunt comuniști, alții sunt spioni. Personajele duplicitare predomină, iar cei mai mulți au și alte interese decât eliberarea patriei și lupta anti-nazistă.

De vierde man (1983)

Cu: Jeroen Krabbé, Renée Soutendijk

Rating: 4.5/5

„Al patrulea bărbat” este probabil filmul meu olandez preferat, eventual la concurență cu „Spoorloos” și „Karakter”. Cu siguranță cel mai nebunesc film făcut de un regizor care nu e străin de ciudățenii, „De vierde man” este greu de caracterizat. Este cu siguranță horror, dar și comedie neagră, thriller și, într-un fel, chiar melodramă. Încărcat de simboluri religioase, viziuni și trimiteri la Hitchcock pentru a mulțumi/provoca criticii, filmul este imprevizibil, șocant și un spectacol vizual. Jeroen Krabbé joacă un scriitor care este atras în plasa de păianjen (la propriu și la figurat) a unei blonde fatale reci interpretată de Renée Soutendijk, care vrea sau nu vrea să îl transforme într-o victima a pasiunii sale.

Dincolo de faptul că este realizat impecabil și este mult mai mult decât satisfăcător ca spectacol, „De vierde man” abordează teme interesante și, evident, foarte hitchcock-iene: teama de femei, vinovăția și transferul de vinovăție și dificultatea în a-ți accepta propria sexualitate (hetero- și homo-). Din păcate, aceste teme au dispărut și totul s-a transformat într-un simplu thriller (nu fără puncte de interes) când Verhoeven a reecranizat același roman al lui Gerard Reve ca ”Basic Instinct”.

Și încă o scurtă mențiune: „Turks fruit” și „De vierde man” sunt, ambele, filmate de Jan de Bont (care a avut și el o carieră interesantă ca regizor la Hollywood), iar contribuția sa a fost esențială pentru succesul filmelor. Mișcările dezinhibate de aparat din „Turks fruit” răspund nebuniei tinerilor, iar trucurile vizuale și unghiurile forțate din „De vierde man” accentuează nesiguranța spectatorului, care nu știe dacă privește evenimente reale, un coșmar sau simpla plăsmuire a unui scriitor prea imaginativ.