RO 2010 - Partea a 10-a: Nuntă în Basarabia

Nuntă în Basarabia

(România/Moldova/Luxemburg, 2010)

Regia: Nap Toader (AKA Napoleon Helmis)

Cu: Vlad Logican, Victoria Bobu

Rating: 1.5/5

Vlad și Vica, el bucureștean, ea basarabeancă, el dirijor, ea pianistă, se cunosc în România și se căsătoresc la scurtă vreme. Pentru a face și o nuntă tradițională (și ca să strângă ceva „bănuți” în plus), ei merg la Chișinău, unde familia și cunoscuții miresei îl întâmpină pe mire cu tot felul de prejudecăți și obiecții, care mai de care mai nejustificate.

„Nuntă în Basarabia” este un fiasco. Un film eșuat încă din stadiul de idee. Chiar dacă propovăduiește iubirea frățească dintre România și Basarabia, filmul nu caută acele elemente comune pe care le au toți oamenii și care ar fi putut da un substrat acestei pelicule. În schimb, sunt cultivate conflictele mărunte, cât mai multe, cât mai telenovelistice. Prostia se acumulează pe ecran, iar prestația satisfăcătoare a actorilor din rolurile principale nu e de ajuns să o facă suportabilă. În ultimele 15 minute, mă gândeam serios să părăsesc sala, convins că nu urmează să se mai întâmple nimic. Și, din păcate, am avut dreptate - concluzia filmului este tembelă.

Precedentul film al lui Helmis/Toader în România, „Italiencele”, cu toate carențele sale, e departe de dezastrul basarabean de față. Chiar dacă se pot identifica teme comune celor două filme (în special relația estului cu un Occident rece și absent), este evident că Helmis nu știe nici să construiască un film coerent, nici să regizeze actori. Am văzut filme mai slabe decât „Nuntă în Basarabia”, dar puține m-au convins că omul din spatele camerei este la fel de netalentat precum în cazul de față.

Días de Santiago - English Language Review

Días de Santiago

(Peru, 2004)

Directed by: Josué Méndez
Starring: Pietro Sibille, Milagros Vidal, Marisela Puicon, Lili Urbina

Rating: 3/5

The winner of the 2004 Transilvania Internation Film Festival is a gritty Peruvian movie that reminds us of Scorsese's "Taxi Driver". Santiago is a 23-year old war veteran that has trouble finding a job and finding a meaning in his life after his service has ended. His relationships with his wife and his family are bad. He's mostly worried about his brother beating up his wife all day. He spends some time discussing possible plans for the future with his friends, also war veterans, but in the end he takes up driving a taxi to pay for school and hopefully get a diploma. He befriends four girls in his class and grows attached to one of them in particular. His insanity grows to almost to paroxism and in the end - not unlike Travis Bickle - he tries to rescue the girl, at first and then his sister-in-law from their miserable life, but his attempt - unlike Travis' - failes and heloses all hope of redemption.

Although smart and well-directed, with real insight into how people (or, in this case, borderline sociopaths) deal with post-traumatic stress disorder and the hassles of everyday life, the movie has a bad habit of switching from color to black-and-white. While I don't mind it really, it seems to be absolutely random, distracting and doesn't agree with the director's realistic approach to the story. The movie looks well in color and amazing in B/W, but a few scenes using blue filters and dream sequences are badly put together. I wish the movie would have found some kind of balance strictly at this level.

For the rest of it, it's quite competently acted, it works well even without a great script and it's pretty short, so it doesn't have time to go off the rails too much. The star of the picture, Pietro Sibille, gives an uneven performance, but is, overall, a good companion in our journey through the reality of modern Peru. His Santiago is a deeply trouble man, that gradually, during the course of a few days, loses all hope and sense of belonging in this world, to the level that he doesn't even know how to quit it.

Días de Santiago (Peru, 2004)

Días de Santiago

(Peru, 2004)

Regia: Josué Méndez

Cu: Pietro Sibille, Milagros Vidal, Marisela Puicon, Lili Urbina

Rating: 3/5

Câștigătorul Trofeului Transilvania la TIFF 2004 este un film peruvian care - așa cum spune și titlul - se ocupă de câteva zile din viața lui Santiago, în vârstă de 23 de ani, veteran de război, care încearcă să-și găsească pună viața în ordine după încheierea serviciului militar. Însă nu își poate găsi o slujbă, pensia pe care guvernul i-o plătește nu poate să îi cumpere nici măcar un frigider, relația cu soția și familia devine tensionată, iar Santiago dă semne că poate claca în orice moment.

Fantoma lui ”Taxi Driver” plutește asupra acestui film. Santiago chiar începe să conducă un taxi pentru a-și plăti studiile, primul pas dintr-un lung drum care l-ar putea ajuta să-și găsească un loc de muncă bun. Poate cel mai mare merit al realizatorilor acestui film este refuzul „mântuirii” finale a personajului, precum în filmul care i-a inspirat. Nebunia lui Santiago este la cote alarmante, iar încercarea lui - asemenea lui Travis Bickle - de a scăpa pe cineva din iadul în care trăiește se dovedește fără succes, adâncind și mai mult prăpastia din care Santiago nu mai poate ieși.

Filmul este când color, când alb-negru, trecerile fiind aparent absolut întâmplătoare, câteodată în aceeași scenă, alteori la intervale mai distanțate și, sincer, nu văd care este efectul intenționat de realizatori. Genul acesta de artificii nu mă impresionează și nu îi văd rostul, cu atâtmai mult cu cât „Días de Santiago” nu este un film experimental, ci, din contră, are toate ingredientele unui film dureros de realist. Ca o mențiune, trebuie să spun că filmul arată bine în secvențele color, mai puțin bine în secvențele în care sunt folosite filtre albastre și foarte bine în secvențele alb-negru. Păcat că nu s-a găsit un echilibru la acest nivel.

Copie conforme (Franța/Italia/Iran, 2010)

Copie conforme

(Franța/Italia/Iran, 2010)

Regia: Abbas Kiarostami

Cu: Juliette Binoche, William Shimell

Rating: 3.5/5

Această coproducție este regizată de un iranian, are ca protagoniști un englez și o franțuzoaică, iar acțiunea se petrece în Italia. Într-adevăr universal, filmul de față este primul lungmetraj de ficțiune pe care Abbas Kiarostami îl realizează în afara Iranului. Și, odată cu mutarea, reununță la amatori și la abordările extreme asupra artei cinematografice din celelalte filme ale sale (mai ales ”Ten” și ”Shirin”). Astfel, ”Copie conforme” pare un joc, parcă inspirat de ”Viaggio in Italia” de Rossellini: un scriitor și o franțuzoaică care locuiește în Italia alături de fiul său petrec o zi împreună, deși nu se cunosc de dinainte, vizitând Toscana rurală. De la un punct, însă, odată ce proprietara unei cafenele presupune că sunt căsătoriți, cei doi încep să se prefacă că sunt un cuplu adevărat și petrec restul zilei de ca și cum ar fi soț și soție de 15 ani, certându-se pentru nimicuri, aducându-și reproșuri, exagerând, gesticulând și - foarte important - împărtășind o stranie familiaritate unul cu celălalt.

”Copie conforme” jonglează cu noțiunile de „copie fidelă” (posibil titlu pentru o eventuală ieșire a filmului în cinematografele românești), „original” și cum percepția omului modifică sensurile acestora. În film, personajul masculin este un scriitor care tocmai a scris o carte despre cum sunt privite copia și originalul în artă. Iar filmul însuși începe să se joace cu ideea aceasta, nu numai prin faptul că cei doi ajung să interpreteze o copie a unui cuplu adevărat, dar sondând însuși natura cinematografului: nu toate relațiile dintr-un film sunt copii ale unor relații din realitate? cât de mult trebuie să căutăm ca să găsim un model cu adevărat original? etc. Cu toate acestea, citatele directe din alte filme sunt rare. O conversație în patru (alături de un cuplu „real”) despre semnificația unei statui care înfățișează un bărbat și o femeie (pe care nu o vedem în întregime) amintește de „Anul trecut la Marienbad”, de Alain Resnais, iar o scenă în care „cuplul” călătorește cu mașina pare sustras de Kiarostami din ”Ten”, propriul său film. Dar cam atât...

Juliette Binoche a primit premiul de interpretare la Cannes anul acesta. Este o alegere interesantă, deși poate oarecum prefigurată înainte ca filmul să fie văzut. Ca și co-star-ul ei (baritonul englez William Shimell), Juliette Binoche joacă intenționat prost în unele scene, over-acting-ul devine regulă în a doua parte a filmului, iar cei doi își joacă scenele cu umor, stângăcie și naturalețe, dar spectatorul nu e niciodată sigur cât din ceea ce fac este plănuit și regizat și cât este rateu. Dar dacă Kiarostami pare să lase lucrurile în voie în ceea ce privește jocul actorilor, el rămâne destul de concentrat asupra stilului. De data aceasta, el alege în principal cadre lungi, fluide, dar folosește (din nou) cadrul fix pentru a obține un efect mai puternic al unor scene (de exemplu, cearta falsă de la restaurant, în care cei doi sunt filmați frontal). Și mai este un lucru interesant: unele cadre fixe încep ca prim-plan-uri, dar apoi actorul se dă la o parte, iar cadrul se dovedește mai larg. Exemplu perfect este finalul, în care bărbatul se privește poate în oglindă, apoi pleacă, iar noi vedem perspectiva orașului prin fereastra din spatele său. Iar apoi începe genericul de final, care se derulează doar în această fereastră, nu și în restul cadrului, de parcă am privi un film prin intermediul altuia.

”Copie conforme” este departe de a fi o capodoperă, dar este un film original, o joacă cu idei care este undeva la jumătate între travelogul romantic Hollywood-ian și filmul de artă europea, îmbrățisând clișeele, dar refuzând ordinarul. Chiar dacă îi lipsește atât cadența, cât și viziunea, filmul este frumos... Inutil, dar frumos...

Wall Street: Money Never Sleeps (SUA, 2010)

Wall Street: Money Never Sleeps

(SUA, 2010)

Regia: Oliver Stone

Cu: Michael Douglas, Shia LaBoeuf, Josh Brolin, Carey Mulligan, Susan Sarandon, Frank Langella, Eli Wallach.

Rating: 2.5/5

Continuare a filmului de succes din 1987, filmul îl regăsește pe Gordon Gekko în 2008, după câțiva ani de procese, pârnaie și cu o carte lansată la activ. El îl ia sub aripa sa pe un tânăr broker, care este și logodnicul fiicei sale, cerând în schimb să-i înlesnească reconcilierea cu aceasta din urmă. Evenimentele se petrec în săptămânile de dinaintea debutului crizei actuale și surprind practicile care au condus la acesta. Însă cu toate că se vrea un film al vremii sale, ieșirea lui pe ecrane la doi ani de la evenimentele pe care le oglindește, într-o lume în care reacția mass-media și a blogurilor este aproape imediată, îl face instantaneu depășit. Iar lecțiile de economie (care explică, totuși, destul de pe înțelesul tuturor ce s-a întâmplat), combinată cu acel straniu sentimentalism stângist tipic lui Oliver Stone, fac din ”Wall Street: Banii sunt făcuți să circule” o realizare contradictorie și futilă.

Cariera lui Oliver Stone a intrat în stagnare de ceva vreme. S-au dus vremurile când înlănțuirea frenetică a cadrelor în filmele sale impresiona, slow-motion-urile șocau, iar teoriile conspiraționiste generau discuții. Din toate acestea, în ”Wall Street 2” au mai rămas doar niște efecte de montaj iefine și nelalocul lor (precum bula în care apare o colegă cu care tânărul broker vorbește la telefon), denunțarea unor ”adevăruri” pe care le știe toată lumea și o intensitate nejustificată a fiecărui dialog din acest film.

Dar dacă Oliver Stone nu (mai?) știe să regizeze, măcar a adunat câțiva actori de mare calibru. Nu mă refer aici la Shia LaBoeuf, pe care îl găsesc insipid, ticos și prost distribuit. Dar Michael Douglas e în formă (nu l-am văzut așa de multă vreme), Susan Sarandon (mama lui Shia în film, o asistentă medicală devenită speculatoare imobiliară) și Josh Brolin (personajul negativ, un bancher/broker/whatever care se ocupă de speculații ilegale și răspândire de zvonuri) își salvează extraordinar personajele de la caricatură. Charlie Sheen, protagonist al originalului (un film care a însemnat ceva) își reia rolul într-un cameo, iar Frank Langella are și el un scurt rol la începutul filmului, dar important în schema narativă a filmului. Și, în final, Eli Wallach, în vârstă de aproape 95 de ani, dar aflat încă în vizorul marilor regizori (anul acesta a putut fi văzut în ”The Ghost Writer”, al lui Polanski, iar cu ceva timp în urmă Clint Eastwood l-a folosit în ”Mystic River”), joacă o adevărată fantomă cenușie, aducând un strop de originalitate (și creepiness) filmului.

Dar nici măcar actorii nu pot scăpa ”Wall Street 2” de blestemul vorbăriei excesive, de schematism și de lipsă de viziune. Pentru un film de peste 2 ore, nu se mișcă chiar așa de rău. Dar scârțâie zgomotos pe alocuri. Păcatul cel mai mare al ultimielor filme ale lui Oliver Stone este că lasă impresia falsă că cinematografia nu mai este mediul potrivit pentru a oglindi starea de spirit și frământările politice și sociale ale vremii sale. ”WTC”, ”W” și ”Wall Street” sunt inutile (din acest punct de vedere) și, după părerea mea, siropoase. Îmi rămâne să văd documentarul lui Stone despre liderii politici ai Americii de Sud, pe care realizatorul îi vede drept campioni ai democrației. Să fie chiar așa? Sau să fie doar o altă poveste răsuflată pe care Oliver Stone încearcă să o vândă unui public care este în stare să vadă singur mai departe?

Pépé le Moko (Franța, 1937)

Pépé le Moko

(Franța, 1937)

Regia: Julien Duvivier

Cu: Jean Gabin, (Fernand) Charpin, Gilbert Gil, Mireille Balin.

Rating: 4/5

Nordul Africii, un expatriat șarmant, o mare putere occidentală cu pretenții teritoriale, un om care trebuie prins cu orice preț, o poveste de dragoste în care Paris-ul joacă un rol important... Nu, nu este ”Casablanca”, ci acest film franțuzesc, ”Pépé le Moko”, care anticipează - în câte moduri, oare! - apariția filmului noir în Hollywood-ul anilor '40. Aici, Jean Gabin este personajul titular, un escroc foarte important, care se ascunde de poliție în labirintul reprezentat de Casbah-ul algerian. Un inspector băștinaș șmecher, Slimane (Lucas Gridoux) va folosi dragostea lui Pépé pentru o femeie pentru a-l ademeni în afara Casbah-ului și a-l aresta în final.

Din prima,ceea ce impresionează la acest film este lipsa unei delimitări morale clare între personaje. Între hoți există onoare, dar sunt și mulți trădători și informatori; Slimane este slujitorul legii, dar pare uneori mult mai sinistru și mai manipulator decât Pépé, însă are respectul acestuia; țiganca pe care Pépé o favorizează în Casbah pare o femeie ușoară, dar îi este fidelă; în schimb, cealaltă femeie, venită cu prietenii bogați din Europa, se dovedește a fi o femeie întreținută, cu origini la fel de modeste ca ale lui Pépé.

Filmul se străduie să facă un portret  realist al orașului, în limita în care filmările în platou și cenzura vremii o permitea. Mizeria cartierului arab din Alger, aglomerația de oameni fără speranță, prostituate, opiomani, dar și petrecerile dezlănțuite ale acestora... Casbah-ul este locul unde infractorii și ex-patriații lumii se duc pentru a scăpa de persecuție, dar este la fel de eficient ca oricare închisoare. Monumentală secvența finală, în care Pépé coboară înspre mare, văzut din spate și cu schimbarea repetată a decorului, într-o perspectivă forțată... Această secvență exprimă dorința de libertate a eroului, ideal intangibil.

Eroul romantic, tragic pe care Gabin îl creează în această peliculă este anti-eroul tipic, care câștigă simpatie prin șarmul și principiile la care aderă, dar - mai mult decât atât - este un instantaneu al omului vremii sale, acel sfârșit tensionat al anilor '30, care anunța frământările ce aveau să schimbe harta lumii, balanța între puterile universale și chiar simplele relații dintre oameni.

Despicable Me (SUA, 2010)

Despicable Me

(SUA, 2010)

Regia: Pierre Coffin, Chris Renaud

Cu: Steve Carell, Russel Brand, Kristen Wiig, Julie Andrews

Rating: 2.5/5

Targetat către o audiență precisă, ”Despicable Me” („Sunt un mic ticălos”) nu își depășește condiția de film pentru copii. Personajul principal este Gru, un master-villain fără prea multe realizări la activ care plănuiește cea mai mare crimă a secolului. Dar, pentru a-și duce planul la bun sfârșit, va trebui să adopte trei fetițe adorabile, inițial cu intenția de a le folosi, dar care - cum este obiceiul în astfel de cazuri - vor scoate în evidență latura umană a ticălosului.

Ca mai toate desenele animate computerizate din ultima vreme, și ”Despicable Me” este prezentat în 3D, care nu se remarcă nu nimic, dar își face banii (oare?) în cele câteva secvențe care au loc în cosmos la sfârșitul filmului și în secvențele de zbor. În rest, filmul este foarte agitat, dominat de o coloană sonoră (muzică+sunete) agresivă, montajul este fușerit, iar tehnicile narative rudimentare. Prima jumătate de oră este foarte haotică și pare să îngrămădească cât de multe lucruri posibile: ambițiile lui Gru, banca ticăloșilor, mama lui Gru, fetițele orfane, explozii, urmăriri, furturi, plus o ceată de minions galbeni care nu sunt nici pe departe cât de amuzanți ar putea să fie. Lucrurile se mai calmează puțin apoi și este mai ușor să te relaxezi și să urmărești un film cât de cât suportabil.

Momentele de inspirație a realizatorilor sunt rare. O trimitere la ”Citizen Kane”, în care Gru ține un discurs în fața minions-ilo, iar imaginea sa este proiectată pe ecranul gigant al Jumbotron-ului din spatele său, poate aduce un zâmbet, dar mai degrabă te face să te întrebi cât de folositor este 3D-ul, când Orson Welles folosea un „simplu” deep-focus pentru a crea impresia de adâncime spațială în 1941.

La lune avec les dents (Elveția, 1967)

La lune avec les dents

(Elveția, 1967)

Regia: Michel Soutter

Cu: William Wissmer, Noëlle Frémont, Michel Fidanza

Rating: 3/5

Prim opus al „noului val elvețian”, Luna cu dinți de Michel Soutter este un film dezordonat, care atestă influența Noului Val Francez. Urmărind vag un fir narativ (rebelul fără cauză William întâlnește o fată etc.), filmul este lăsat absolut liber în cea mai mare parte a timpului, astfel încât scenele se înlănțuie parcă după starea de spirit a protagonistului, personaje apar, dispar și/sau reapar în momente întâmplătoare, zoom-urile și mișcările rapide de aparat abundă, iar oamenii vorbesc în citate.

Nu că nu ar fi lucruri de văzut în la „Lune avec les dents”. Din contră, alb-negrul elegant dă naștere unor imagini aproape feerice, precum plutirea fulgilor de zăpadă deasupra capetelor unor muncitori care își pasează aproape elegant niște lăzi. Alteori, imaginile sunt dure, murdare, precum interioarele mizere sau balta de noroi din fața casei lui William prin care Noëlle este obligată să plece la sfârșitul filmului. Unele cadre statice au încărcătura unor instantanee fotografice (omul care îi urează ”Good Luck!” lui William, acesta din urmă citind singur în pat).

Iar cel mai frumos moment al filmului este cu adevărat abstract. Noëlle dansează în fața picturi, în care o femeie este văzută pe jumătate ca exterior și pe jumătate ca interior, pictură pe care cei doi o vor purta după ei pe stradă, capetele lor ieșind pe deasupra unei imagini care ne arată în același timp fațada și interiorul ființei umane, în cel mai pămîntesc sens al acestora.

Zemlya (URSS, 1930)

Zemlya

(URSS, 1930)

Regia: Aleksandr Dovzhenko

Cu: Semyon Svashenko, Stepan Shkurat, Pyotr Masokha

Rating: 4.5/5

„Pământ” este un film sovietic de propagandă mut(!) făcut cu scopul de a convinge țăranii despre beneficiile colectivizării. Inspirat de un fapt real, filmul este filmat în Ucraina și schițează o poveste în care un tânăr țăran colectivist, Vasili, luptă împotriva țăranilor înstăriți (kulacii) care rezistau colectivizării și propovăduiește lumea nouă. Ucis mișelește - noaptea, pe la spate - de unul dintre tinerii kulaci, Vasili devine un martir și își unește semenii, care încep să privească cu speranța înspre un viitor luminos.

Nu o să mă leg prea mult de ideologia din spatele filmului, din două motive: 1. este evident că lucrurile nu au ieșit foarte bine pentru țăranii ucrainieni în anii care au urmat și 2. se pare că pentru Aleksandr Dovzhenko nu a contat prea mult despre ce este vorba. Mai mult decât politica, pe Dovzhenko l-a interesat să spună povestea în felul său unic. O mare parte din film este dominat de imagini ale naturii pline de viață: lanuri în bătaia vântului, fructe în gros-plan scăldate de ploaie, turme de vite urcând dealuri abrupte, norii groși de pe fundal. La fel de impresionante sunt secvențele în care este surprinsă agitația și hărnicia țăranilor lucrând câmpul după sosirea tractorului. În aceste momente, tăieturile de montaj sunt rapide, personajele sunt surprinse în detaliu, mișcările lor sunt rapide. Acestei scene i se opune feeria nocturnă, în care lumina lunii (de fapt, a soarelui prin filtru) pătrunde printre nori, luminând chipurile țăranilor „de tip nou”, în timp ce kulacii dorm ignoranți, iar Vasili își petrece ultima noapte în brațele iubitei sale.

Respingerea religiei (un element important al propagandei) pare să fie cel mai bine gândit aspect al ideologilor din spatele filmului, ea urmând un fir logic și se desfășoară în paralel cu povestea lui Vasili. Filmul începe cu moartea unui bătrân. Înainte ca acesta să-și dea ultimul suflet, un prieten îi spune să-i trimită un semn după ce moare dacă a ajuns în Rai sau în Iad. Mai târziu, el stă la mormântul prietenului său, așteptând răspunsul acestuia, fără să primească decât glumele unor copii. Iar, după moartea lui Vasili, tatăl său izgonește preotul, cerând ca fiul său, ca profet al lumii noi, să primescă o înmormântare demnă de omul viitorului.

Finalul filmului prezintă, alternativ, marșul de solidaritate al țăranilor în memoria lui Vasili, mărturisirea ucigașului acestuia, rugăciunile preotului care îi cere lui Dumnezeu să-i stârpească pe necredincioși și disperarea iubitei lui Vasili, cea care îi plânge moartea (în nud!) odată rămasă singură în casă. Aceste imagini puternice creează o impresia adâncă, iar modul în care sunt asamblate și opoziția dintre diferitele reacții ale personajelor lasă o umbră de ambiguitate asupra filmului, care în mod cert nu mai este simplul film de propagandă sovietică, ci un film de artă care acceptă compromisurile politice, dar pare perfect conectat la realitățile individuale ale oamenilor. Și, bineînțeles, oferă imagini de neuitat.

My Favorite Year (SUA, 1982)

My Favorite Year

(SUA, 1982)

Regia: Richard Benjamin

Cu: Peter O'Toole, Mark Linn-Baker, Jessica Harper

Rating: 2.5/5

Remember "Get Him to the Greek"? Atunci asta s-ar putea să vi se pară cunoscut. În ”My Favorite Year”, un tânăr și ambițios scriitor de gag-uri pentru un show de televiziune, Benjy Stone, (Mark Linn-Baker) trebuie să aibă grijă de un gigant al marelui ecran, Alan Swann (O'Toole), un alcoolic notoriu care nu ascultă decât de propriile impulsuri. Problema lui Benjy este de a-l menține pe Swann în stare de funcționare pentru apariția lui în show-ul mai sus menționat.

Peter O'Toole se inspiră un pic din propria poveste pentru acest film. Dar asta nu face ca interpretarea sa să fie cu ceva mai departe de geniu pur. Întruchipând un idol al filmelor de capă și spadă, O'Toole face din acesta un erou dramatic shakespeare-ian, fără să uite nicio secundă că trebuie să fie terifiant de amuzant. Este păcat că restul filmului nu se ridică la nivelul interpretării sale. Produs de Mel Brooks și inspirat de experiențele sale în show-urile de televiziune, filmul este asezonat cu destule momente amuzante, precum întâlnirea gazdei show-ului cu un mafiot pe care îl ironiza în sketch-urile sale sau cina la care Benjy și Swann sunt invitați de mama primului, alături de mai mulți membrii ai familiei sale evreiești. Dar pentru fiecare astfel de moment există scene lungite, neinspirate și tratate banal de realizatori.

Totuși, filmul merită urmărit pentru prestația de excepție a lui O'Toole, pentru sentimentul de nostalgie după anii '50 (”când un Buick arăta ca un Buick... iar televiziunea era live...”) și, eventual, pentru Jessica Harper în rolul febleței lui Benjy, care oferă un contrapunct bine-venit interpretărilor flamboiante ale celorlați actori.

Vier um die Frau (Germania, 1921)

Vier um die Frau

(Germania, 1921)

Regia: Fritz Lang

Cu: Anton Edthofer, Rudolf Klein-Rogge, Ludwig Hartau

Rating: 3.5/5

Cu un an înainte de filmul care l-a adus în categoria maeștrilor (”Dr. Mabuse, der Spieler), Fritz Lang realiza această mică dramă, cu titlul ușor provocator ”Patru bărbați pentru o femeie”. Intriga este destul de complicată și se centrează asupra unei singure femei, Florence (Carola Trolle), dorită de mai mulți bărbați, dar și de o gașcă de răpitori și traficanți de diamante. 

”Vier um die Frau” nu este o capodoperă. Nu este expresionism german, nici Kammerspiel (cele două curente „rivale” ale vremii). Însă nu văd niciun motiv pentru care acest film nu ar putea fi recomandat cu sinceritate. Este la fel de entertaining ca un thriller contemporan, dar este mai scurt și provoacă mai tare. Nu este clar la început în ce direcție va merge scenariul și ce pondere în desfășurare acțiunii vor avea fiecare personaj și fiecare detaliu. Lang ne duce de câteva ori pe piste false. Intriga complicată conține și o întâmplare din trecut care necesită trei flashback-uri (din două puncte de vedere diferite) pentru a fi explicată. Această întortocheală narativă menține filmul proaspăt și deschide calea pentru viitoarele experimente cinematografice ale lui Lang și nu numai. Prestațiile actorilor sunt la înălțime (poate un pic peste media vremii), iar viitorul doctor Mabuse, Rudolf Klein-Rogge, apare de câteva ori într-ul rol secundar, anticipând câte ceva din ce urma să ne arate pe ecran.

Män som hatar kvinnor (Suedia/Danemarca/Germania/Norvegia, 2009)

Män som hatar kvinnor

(Suedia/Danemarca/Germania/Norvegia, 2009)

Regia: Niels Arden Oplev

Cu: Noomi Rapace, Michael Nyqvist, Sven-Bertil Taube

Rating: 2.5/5

Cunoscut în toată lumea sub titlul american, ”The Girl With the Dragon Tattoo” este un succes de box-office internațional și prima parte a unei trilogii după romanele lui Stieg Larsson. Remake-ul (sau, mă rog, re-adaptarea) american este iminent, dar faptul că David Fincher îl va regiza îmi dă speranțe că sigur va fi mai bun ca originalul. Pe scurt, filmul este un thriller polițist, în care un jurnalist un pic arogant și căzut în dizgrație și o hackeriță cu memorie fotografică investighează o dispariție ce s-a petrecut în urmă cu 40 de ani, la rugămintea unui industriaș pensionar. 

În două ore jumate, acest film nu înghesuie mai mult decât un episod bun, de o oră și patruzeci de minute, din ”Midsomer Murders”. În plus, îi lipsește umorul, filmul fiind conectat în continuu la același mod de execuție: intens, ca din topor, fușerit. În prima și ultima jumătate de oră, divagațiile de la povestea principală pot fi chiar exasperante. La început, par făcute numai ca să șocheze, iar la sfârșit (sfârșit care durează vreo 20-30 de minute, à la ”Return of the King”), se încearcă închiderea tuturor firelor narative, deși bănuim de mult sfârșitul.

Acestea fiind zise, pentru miezul de peste o oră și jumătate, ”The Girl With the Dragon Tattoo” (AKA ”Bărbați care urăsm femeile”) este un film  polițist bine făcut și antrenant, chiar dacă relațiile dintre personaje sunt forțate și lipsite de credibilitate, iar duo-ul nu urmărește niciun fir al investigației care nu îi duce la o revelație, de parcă detectivii șmecheri nu s-ar întâlni cu dead-end-uri. Noomi Rapace este destul de fadă în rolul principal (și, eventual, titular), dar Michael Nyqvist este la înălțime. Blajinul industriaș obsedat de trecut este interpretat cu eleganță și naturalețe de Sven-Bertil Taube, care fură fiecare scenă în care apare.

Silver Lode (SUA, 1954)

Silver Lode

(SUA, 1954)

Regia: Allan Dwan

Cu: John Payne, Lizabeth Scott, Dan Duryea

Rating: 3.5/5
 

În ziua în care trebuia să se însoare (care este chiar 4 Iulie), Dan (Payne) este arestat de un fost hoț de vite care acum pretinde că este șerif federal (Duryea), sub acuzația de crimă. Dan cere un răgaz de 2 ore în care să-și dovedească nevinovăția, dar lucrurile nu merg deloc cum trebuie, iar încet-încet, toți aproapiații lui se întorc împotriva sa. În final, logodnica lui Dan falsifică o telegramă care îi dovedește nevinovăția (telegrama adevărată întârzie), iar happy-end-ul este destul de amar. ”Silver Lode” are o poveste asemănătoare cu mult mai titratul ”High Noon”, cu Gary Cooper și Grace Kelly, și - la fel ca și acesta - și filmul de față denunță epoca McCarthy și „vânătoarea de vrăjitoare”.

Regizorul Allan Dwan a făcut filme încă de la începutul cinematografiei americane și ar fi putut fi menționat alături de alți pionieri și alergători de cursă lungă ai Hollywood-ului, precum D.W. Griffith, Raoul Walsh sau Michael Curtiz. În schimb, cariera lui însumează mai mult producții rare, filme de gen și serie B care atestă individualitatea și o oarecare independență de care Dwan s-a bucurat (dar pe bani puțini). În ”Silver Lode”, el nu ascunde critica împotriva lui McCarthy în spatele unor metafore prea complicate, preferând să fie destul de transparent, numele personajului negativ fiind McCarty. Multe filme din epocă sunt privite ca alegorii politice, dar ”Silver Lode” este unul dintre puținele care este foarte deschis asupra mesajului său.

Pentru aproximativ 45-50 de minute, filmul este un western clasic, care creează tensiune narativă prin acumularea de evenimente și o foarte riguroasă gradare a acțiunii. În ultimul act, însă, filmul prinde aripi (adică, în același timp, este eliberat de constrângeri, dar și scăpat un pic din frâie de regizor): Dan trebuie să fugă de toți semenii săi, neavând prea multe locuri în care să se ascundă în micul oraș din deșert. Punctul culminant este un travelling lung, în care John Payne traversează câteva străzi într-un singur cadru, ascunzându-se de urmăritori după case și fântâni. Acest cadru este reluat ca demonstrație în documentarul lui Scorsese despre filmul america - ”A Personal Journey....” Confruntarea finală între falsul bandit și falsul șerif se va da în turla bisericii, încheind cumulul simbolistic al filmului.

The American (SUA, 2010)

The American

(SUA, 2010)

Regia: Anton Corbijn

Cu: George Clooney, Johan Leysen, Violante Placido, Thekla Reuten.

Rating: 3.5/5

Nu știam aproape nimic despre acest film înainte să-l văd, dar mă așteptam la un film cu destul de multă acțiune. În schim, George Clooney, în rolul unui asasin singuratic, petrece majoritatea timpului retras în Italia rurală, singurele persoane cu care are contact este un preot, o prostituată, angajatorul lui și o asasină plătită căreia trebuie să-i confecționeze o armă. Așa că filmul este mult mai calm, mai reținut, mai introspectiv, chiar dacă George Clooney creează un foarte reușit personaj impenetrabil (nu pot să fac comparația perfectă, pentru că Roger Ebert a făcut-o deja).

Bine filmat, profitând din plin de peisajele italiene, însoțit de o coloană sonoră la fel de reținută precum ritmul pe care Anton Corbijn îl impune filmului, ”The American” este până la urmă ușor dezamăgitor, imaginile neducând la prea mult în final. Dar, pentru aproximativ o oră jumate, avem un film bine făcut, care nu arată deloc ca o producție de serie hollywood-iană, bine condusă de Clooney în rolul principal (indiferent de ce spun unii, cred că a nimerit perfect personajul). Cred că, până la urmă, scenariul destul de slab cam taie șansele acestui film de a fi nominalizat la diferite premii. O eventuală comparație cu ”In Bruges”, un film mult mai bogat și mai fascinant pe aceeași temă, nu își are rostul (”The American” iese oricum în pierdere).

Ultimul cadru, de o frumusețe aproape naivă, salvează ultimele 10 minute cam haotice de dinainte, dar în același timp lasă un gust ușor amar, fiindcă arată că există talent în spatele camerei și poate un scenariu mai bun ar fi făcut filmul cu adevărat notabil.

Kynodontas (Grecia, 2009)

Kynodontas

(Canine) (Dogtooth)

(Grecia, 2009)

Regia: Giorgos Lanthimos

Cu: Christos Stergioglou, Michele Valley, Aggeliki Papoulia, Mary Tsoni, Hristos Passalis, Anna Kalaitzidou.

Rating: 3.5/5

Protagoniștii acestui straniu film (câștigăror Un Certain Regard la Cannes 2009) sunt o membrii unei familii, în care părinții decid să-și crescă copiii într-un regim strict, izolați de lumea reală, cei trei adolescenți (un băiat și două fete) ai lor fiind constrânși să rămâna în incinta creată de gardurile înalte care le înconjoară casa și își petrec timpul cu jocuri și competiții bizare. Ei vorbesc straniu, stereotipic, sunt învățați cuvinte pe care s-ar putea să le audă din greșeală, dar cu alt sens decât cel obișnuit (de exemplu, „zombie” este o floare galbenă). Unul dintre mecanismele de control inventat de părinți este un frate imaginar, care ar fi fost exilat dincolo de zidurile înalte și apoi atacat și omorât de o pisică, prezentată ca inamicul natural numărul 1 al omolui. Tatăl este „dictatorul” crud al familiei, iar singurul intrus pe care acesta îl permite în interiorul familiei este o tânără, Christina, care este folosită pentru a-i potoli dorințele sexuale băiatului, dar - pe ascuns - o seduce și pe sora cea mare, căreia îi aduce și casete video din afară, care vor constitui germenii răzvrătirii acesteia.

Acțiunea se petrece aproape în totalitate în casa, în curtea și lângă piscina familiei. Vremea este întotdeauna însorită. Cu siguranță, filmul este impresionant la nivel vizual. În rest, este un pic pra criptic pentru propriul său bine. Să fie o metaforă despre societatea patriarhală și îndoctrinarea urmașilor? Să fie o alegorie politică? Sincer, cred că poți găsi orice interpretare posibilă, dar mesajul pare destul de clar: suntem ceea ce am fost educați să fim, iar în momentul în care scăpăm înspre lumea reală aducem cu noi noțiunile greșite pe care cei care ne-au crescut ni le-au insuflat, integrarea și viața socială fiind imposibilă. Este fascinantă dorința tatălui de a-și crește copiii obedienți, ca niște câini dresați (vedeți, încep să se adune paralelele canine) și să le controleze fiecare aspect al vieții lor.

Ceea ce a fost mai interesant pentru mine se referă la răzvrătirea surorii celei mari. Primind casetele video de la Christina, primele informații adevărate pe care le primește despre lumea de dinafară vine din lumea filmelor. Așa că ea începe să-l imite pe Rocky, repetând replici din film, își atacă fratele în piscină à la ”Jaws” și își lasă rudele perplexe când imită un dans din ”Flashdance”. Poate că există aici un comentariu despre rolul filmelor, despre fascinația pe care acestea o provoacă instantaneu și despre forța cu care acestea descătușează dorințele reprimate (în special cele ale adolescenților, unii dintre noi am devenit mai blazați cu timpul).

”Kynodontas” nu este printre filmele mele preferate din ultimii ani, dar este un film care provoacă, pe alocuri șochează și generează discuții... Un film despre idei până la urmă, chiar dacă este mai mult decât satisfăcător și la nivel estetic.

Häxan (Danemarca/Suedia, 1922)

Häxan

(Danemarca/Suedia, 1922)

Regia: Benjamin Christensen

Cu: Maren Pedersen, Clara Pontoppidan, Benjamin Christensen, Tora Teje.

Rating: 5/5

Analiză a superstițiilor, persecuțiilor și temerilor pe care le-au inspirat, de-a lungul timpului, practicile vrăjitorești, ambițiosul și vizionarul proiect al lui Benjamin Christensen oscilează între documentar, reconstituiri istorice, scheciuri despre vrăjitoare, Inchiziție și tortură sau chiar - bazat pe mărturisiri adevărate ale unor femei acuzate de vrăjitorie - secvențe supranaturale și (proto-)horror, precum imaginarea unui Sabat al Vrăjitoarelor, în care sunt recreate ritualuri precum consumarea nou-născuților nebotezați, călcarea în picioare a crucii și ceremonia pupării fundului Diavolului, în timp ce alți împielițați profită de trupurile goale ale tinerelor vrăjitoare.

Filmul întrebuințează, cred, abosulut toate tehnicile și procedeele pe care le avea la îndemână la acea vreme. De la animație simplă, la animație stop-motion, obturări ale unor părți din cadru, suprapuneri, machete, etc. Construcția cadrelor este superbă. Prin jocul planurilor, Christensen pune câteodată în același cadru 3 sau 4 scene diferite, amintind de ilustrațiile medievale care sunt prezentate în secțiunea mai de documentar de la începutul filmului (sau de un tablou de Hieronymus Bosch). Filmul excelează și la capitolul machiaj (punerea pe ecran ființelor supranaturale a necesitat cu siguranță multă imaginație, inventivitate și talent) și recuzită (amintesc câteva obiecte-cheie: mâna unui mort din care vrăjitoarele desprind un deget, nou-născutul nebotezat din care sângele curge pe pământ etc.). 

Modul în care se face trecerea de la un tablou la altul (filmul este împărțit în 7 episoade) sau de la documentar la reconstituire este foarte natural, iar faptul că asistăm la un film în care realizatorul intervine de ori câte ori vrea să sublinieze ceva nu deranjează. Filmul este mut, dar modul în care a fost realizat (în special ritmul pe care Christensen îl impune) exclude posibilitatea ca acest film să fi fost făcut cu cuvinte (eventual ar fi putut fi narat, ceea ce s-a și îmtâmplat, în anii '60 ieșind pe ecrane o versiune scurtată povestită de William S. Burroughs). 

Christensen se apleacă asupra subiectului cu ochiul unui om de știință, căutând surse istorice și vorbind cu cercetători și doctori, iar - în tabloul final - investigând legătura dintre acțiunile vrăjitoarelor și simptomelor unor boli psihice (denumite sub termenul generic de „isterie”). Cu toate acestea, lui Chrsitensen nu-i lipsește umorul, precum în secvența în care ni se spune că una dintre actrițe a dorit să încerce un anumit instrument de tortură și vedem efectul pe care acesta îl provoacă. De asemenea, regizorul nu se teme de „senzațional” și - chiar dacă a fost cenzurat imediat - a filmat nuduri, acte de depravare sau secvențe care par mai degrabă desprinse dintr-un horror supranatural modern.

”Häxan” este un film unic, care transcede genurile cinematografice la un moment la care acestea nici nu erau bine definite și care pune în valoare toate mijloacele de expresie ale limbajului cinematografic.

Ucho (Cehoslovacia, 1970)

Ucho

(Cehoslovacia, 1970)

 

Regia: Karel Kachyna 

Cu: Jirina Bohdalová, Radoslav Brzobohatý

Rating: 4.5/5
 
Cehoslavacia, sfârșitul anilor '60. Căsătoriți de 10 ani, Anna și Ludvik se întorc acasă după o petrecere simandicoasă. Cuplul este evident disfuncțional... Anna este alcoolică, iar Ludvik este workaholic. De cum ajung acasă, încep să observă că ușile sunt deschise și cheile de rezervă lipsesc. Anna e prea amețită să-și dea seama ce se întâmplă, iar Ludvik prea preocupat. La dineul de la care a venit, tocmai a aflat că șeful său, Ministrul Construcțiilor a căzut în dizgrație și a fost arestat alături de alți colegi de-ai lui. Așa că singurul lui gând este să distrugă toate documentele oficiale din casă. Nu durează mult până când oamenii străini încep să de roată casei lor și, după ce suspansul atinge cote alarmante și scandalul domestic la fel, sună în sfârșit la sonerie. Ludvik iese pregătit să fie arestat, dar descoperă ca de fapt sunt câțiva colegi de-ai lui care vor să mai petreacă un pic. După ce aceștia pleacă într-un final, cuplul își reia certurile obișnuite, ea fiind acuzată de alcoolism și adulter, el de carierism, egoism și adulter, până când descoperă că locuința lor este împânzită de microfoane, venirea colegilor lui Ludvik a fost probabil o diversiune, iar cineva încă îi urmărește. Până și pistolul - ultima soluție - le-a fost luat. Resemnați și complet fără speranță, cei doi primesc un telefon. Ludvik este numit de Tovarășul nr. 1 Ministru al Construcțiilor. Ultima replică este a Annei: ”Ludvik, îmi este frică...”

Titltul filmului, ”Urechea”, desemnează acel aparat al oricărui stat totalitar care se ocupă de ascultarea telefoanelor, monitorizarea indivizilor, adunarea de informații compomițătoare. Luând o poziție curajoasă împotriva sistemului comunist impus în Cehoslovacia, filmul a fost interzis imediat ce a fost terminat și nu a ieșit pe ecrane până în 1989. Deși nu este deloc subtil în ceea ce privește tehnicile prin care statul își atingea scopurile, ”Ucho” este deosebit de atent în caracterizările personajelor, sugerând tipurile umane pe care sitemul le cultiva, aceia capabili de a-și călca vecinii în picioare și de a se denunța reciproc, cei care se pretau cel mai bine la a fi racolați, folosiți și, apoi, cel mai ușor de debarasat odată scopul lor împlinit. În aceeași măsură, filmul susprinde starea de spirit a oamenilor de rând, care oscilau între paranoia și spaimă justificată.

Călătoria lui Gruber (România/Ungaria, 2009)

Călătoria lui Gruber

(România, 2009)

Regia: Radu Gabrea

Cu: Florin Piersic jr., Claudiu Bleonț, Marcel Iureș, Udo Schenk

Rating: 3/5

În 1941, jurnalistul italian Curzio Malaparte (Piersic jr.) vine în România și intenționează, apoi, să urmeze trupele naziste pe frontul de este, în Rusia. Înainte de plecarea sa, i se declanșează o alergie, care se agravează pe parcursul drumului cu trenului de la București la Iași. Singura lui speranță de însănătoșire și de a pleca la timp pe front este un doctor din Iași, alergologul Gruber, care însă nu este de găsit.

Cel mai fascinant lucru despre „Călătoria lui Gruber” este că scenariul este scris de Răzvan Rădulescu (vezi „Felicia, înainte de toate”) și Alexandru Baciu. Aceștia doi au colaborat împreună la scenariile pentru ultimele trei filme ale lui Radu Muntean, „Hârtia va fi albastră”, „Boogie” și „Marți, după Crăciun”, filme de factură foarte diferită. Mâna lui Rădulescu pare să se simtă în momentele în care Malaparte are de-a face cu birocrația statului român, cu plimbări de la armată la poliție pentru a afla informații despre Gruber și de a face rost de adeverințe și ordine în scris, toate puse în contrast cu organizarea eficentă a armatei germane. Radu Gabrea regizează destul de plat acest film, singurele momente de inspirație fiind câteva cadre lungi, pan-uri la înălțime deasupra personajelor, momente în care camera reușește să se strecoare pe uși înguste sau între două vagoane de tren. Distribuția este uniform la înălțime, Florin Piersic jr. ducând greul (și o face destul de bine), Udo Schenk și Claudiu Bleonț perfect aleși în rolurile celor doi colonei (unul neamț, unul român) și Marcel Iureș furând filmul la final, apărând în sfârșit în rolul doctorului Gruber, întors din călătoria sa misterioasă.

Șpilul cu „Călătoria lui Gruber” este că acțiunea se petrece imediat după pogromul de la Iași din 1941, când, într-o perioadă de câteva zile, câteva mii de evrei au fost deportați și/sau uciși. Gruber, însuși, este evreu, iar Malaparte petrece mult timp căutându-l pe tatăl acestuia, care a fost pus pe tren și a murit în timpul transportului, jurnalistul descoperind într-o scenă-cheie (dar prost tratată de realizator) trenul cu deportați și groapa cu cei morți în timpul transportului. La final, nu se explică de ce Gruber nu a fost deportat și el (se sugerează că a fost să-și identifice tatăl), dar finalul nu îi lasă nici acestuia prea multe speranțe. Curzio Malaparte avea să scrie, după război, romanul ”Kaputt”, în care relata și evenimentele de la Iași din 1941.

Sympathy for the Devil / One Plus One (UK, 1968)

Sympathy for the Devil / One Plus One

(UK, 1968)

Regia: Jean-Luc Godard

Cu: Mick Jagger, Keith Richards, Charlie Watts, Brian Jones, Bill Wyman, Anne Wiazemsky, Sean Lynch.

Rating: 4.5/5

Mais ce que vous laisse perplexe est la nature du mon jeu...

Într-un studio, The Rolling Stones compun, repetă și înregistrează una dintre melodiile lor cele mai titrate, ”Sympathy for the Devil”. Într-un cimitir de mașini, un grup de militanți Black Panthers se pregătesc de război și citesc un manifest al rasei lor. Din off, Sean Lynch citește din romane pulp, benzi desenate și texte marxiste. O femeie numită Eve Democracy este intervievată într-un parc și răspunde doar prin da sau nu. O tânără fuge prin oraș, mâzgăling pereți și mașini cu graffiti-uri de genul ”CINEMARXISM” sau ”SOVIETCONG”. Într-o librărie nazistă, un tip citește din ”Mein Kampf”, clienții lui îl salută nazist și plesnesc doi ostatici mao-iști. Filmul lui Jean-Luc Godard alternează între toate aceste planuri, stilul narativ unic al autorului și melodia celor de la Rolling Stones fiind motorul acestui - să zicem - documentar.

”Sympathy for the Devil” a fost lansat și sub numele de ”One Plus One”, care are distincția de a fi un Director's Cut, singura diferență este că melodia terminată a fost inserată barbar de producător la sfârșitul filmului, în speranța de a-l face mai comercial (degeaba, zic eu...) Din punct de vedere istoria, filmul apare după ”perioada de glorie” a lui Godard și la începutul perioadei mai ciudat a acestuia, în care filmele sale sunt puternic ideologizate. Departe de mine de a comenta convingerile lui Godard sau chiar stilul său. Nu cred că e cazul de data aceasta. Sincer, mi-e greu să fiu de acord cu el, dar, la fel de sincer, îmi plac filmele sale. Ador forma cu adevărat liberă pe care o cultivă, îmi plac insert-urile cu materiale propagandistice, îmi plac observațiile sociale și umane pe care filmele lui Godard le fac dincolo de speech-urile pline de citate ale personajelor.

Substratul din ”Sympathy for the Devil” se învârte în jurul acelorlași idei: revoluție, abandonarea intelectualismului, respingerea culturii ”burgheze”. Există și prezentare aparent în opoziție (dar care eu cred că Godard o ia de fapt foarte în serios) a modului în care lucrează, pe de o parte, forța creativă (reprezentată de repetițiile prelungite ale formației) și forța distructivă (predicată de Godard și de „revoluționarii” anilor '60). Nefiind în aceeași categorie cu ”Pierrot le fou”, ”Week End” sau ”Le mépris”, ”Sympathy for the Devil” este totuși un film seducător, prin planurile lungi, neîntrerupte, de câteva minute bune, prin surprizele de pe coloana sonoră și prin finalul... suspendat.

Down by Law (SUA, 1986)

Down by Law

(SUA, 1986)

Regia: Jim Jarmusch

Cu: John Lurie, Tom Waits, Roberto Benigni, Nicoletta Braschi, Ellen Barkin.

Rating: 4.5/5

New Orleans. În aceeași seară, Jack (Lurie), un pește de doi bani și Zack (Waits), un DJ oarecum talentat care nu reușește să rămână prea mult timp la nicun post de radio, sunt victime ale unor înscenări și ajung la pușcărie în aceeași celulă. Lor li se alătură în curând Roberto (Benigni), un turist italian condamnat pentru ucidere din culpă, care nu vorbește prea bine engleza, dar în scurt timp le oferă celor doi un plan de evadare. Odată scăpați, cei trei sunt pierduți în delta Mississippi-ului și încearcă să găsească o ieșire. Roberto este singurul care își păstrează calmul și buna dispoziție, în timp ce tensiunile dintre Jack și Zack cresc.

Nu sunt un mare admirator al lungmetrajului de debut al lui Jarmusch, ”Stranger Than Paradise”, în principal pentru că pare un scurtmetraj întins la 90 de minute (ceea ce și este). Însă acest al doilea feature al autorului arată ca un film adevărat. Și încă ca un film mare. Imaginea alb-negru este extraordinară. Scenele de noapte au un luciu aparte, iar toate cadrele au adâncime și un simț al perspectivei. Ca și alte filme ale lui Jarmusch, chiar dacă nu este împărțit în capitole, și ”Down by Law” are un feeling episodic, iar Jarmusch foloseaște același stil pentru tanziții: secvențe mai mult sau mai puțin întinse fiind încheiate de un fade-out urmate de câteva secunde de ecran negru, după care acțiunea continuă. Dacă Lurie și Waits nu mă impresionează (sunt ok, dar nu îmi pasă așa de mult), Roberto Benigni e genial de amuzant, fără obișnuitele giumbușlucuri care îi caracterizează filmele italiene, umorul său este groaznic de subtil, dincolo de engleza foarte stricată pe care o vorbește. Într-o scurtă apariție la începutul filmului, Ellen Barkin are o singură scenă, care este însă devastaroare și parcă duce filmul mai degrabă în teritoriul lui Cassavetes decât al lui Jarmusch (dar poate interpretez eu greșit...)

În finalul lui ”Down by Law”, cei trei fugari ies din mlaștină și ajung la o casă izolată. Jack și Zack în trimit pe Roberto în recunoaște, luându-l de fraier, dar, ca norocul, singura locuitoare a acelei case izolate este o  italiancă (Nicoletta Braschi, care se pare că nu a făcut filme decât cu Jarmusch sau cu Benigni), iar Roberto se îndrăgostește instantaneu și decide să rămână acolo. Jack și Zack pleacă mai departe, pe același drum, după care, la prima intersecție, o iau pe căi diferite. Stranie această viziune pe care Jarmusch o are despre America, în care americanii, indiferent de originile strămoșilor, sunt un popor uniform de indivizi rutinați, anhedonici, egoiști și plictisiți, în timp de străinii (sau nativii, cum e cazul în ”Dead Man”) sunt plini de viață, fascinați de peisajele, istoria și cultura Americii, singurii capabili să insufle din nou trăire în acest decor dezolant.

Men in White (SUA, 1934)

Men in White

(SUA, 1934)

Regia: Richard Boleslawski

Cu: Clark Gable, Myrna Loy, Jean Hersholt

Rating: 4/5

”Men in White” aparține aceeași perioade de dinaintea implementării codului Hays despre care am vorbit un pic ceva mai jos (aici ca să fiu mai exact). Deși a ieșit pe ecrane la sfârșitul acestei perioade, filmul păstrează elemente considerate nepotrivite de către redactanții codului. Pe scurt, filmul prezintă dilema lui George Ferguson, un tânăr doctor, intern într-un spital de renume, care nu reușește să-și împace viața privată cu cea profesională. Prima este reprezentată de logodnica lui, jucată de Myrna Loy, iar a doua de Dr. Hochberg, un mare medic, care încearcă să-l călăuzească pe George pe calea unei carierea strălucite, de-a lungul căreia, însă, nu ar avea timp de prea multe altele. Însă filmul își schimbă miza pe la jumătate. Obligat să rămână singur de gardă în singura sa noapte liberă, Georgeare o aventură cu o tânără asistentă, Barbara (Elizabeth Allan). Tragedia se întâmplă peste câteva săptămâni (pe care filmul le ascunde într-o frumoasă elipsă). Lucrurile nu sunt explicate clar, dar se poate deduce ce se întâmplă: Barbara încearcă să-și provoace un avort, starea ei devine critică, este adusă la spital unde George și Hochberg o operează. Laura (logodnica) asistă și ea la operație și află ce s-a întâmplat. Dilema lui George își pierde astfel obiectul.

Ceva mai serios decât majoritatea pre-codes-urilor, ”Men in White” este un regal vizual. Fiindcă acțiunea se petrece în principal în interiorul spitalului, regizorul Richard Boleslawski și operatorul George J. Folsey trebuie să găsească unghiuri de filmare inedite în jurul saloanelor, a sălilor de conferință și a scărilor care urcă de la un etaj la altul. Beneficiază și de un decor impresionant și aproape futuristic, care, prin rigiditatea și ordinea pe care o sugerează, vine în adâncă contradicție cu frământările personajului. Și tehnica montajului este bine stăpânită, iar exemplu cel mai evident este chiar începutul filmului, care prezintă, prin tăieturi rapide, un accident pe schelele unui zgârie-nori, chemarea salvării și transportul la spital. La fel de impresionantă este scena operației, care se remarcă și prin realismul și autenticitatea cu care sunt prezentate procedurile medicale (în limita a ceea ce puteau arăta la acea vreme).

Clark Gable face un rol destul de bun. Un actor care nu mi-a plăcut foarte mult niciodată, dar despre care sunt din ce în ce mai convins că și-a făcut ceva mai bune roluri în această primă parte a carierei sale. Myrna Lor are o prestație inegală, ratând complet finalul, dar reușind să negocieze inteligent scenele lacrimogene de pe parcurs. 

Prin spectacolul vizual inedit, tratarea fără compromis a unui subiect spinos și - foarte important - refuzul happy-end-ului, ”Men in White” este un film care emoționează și impresionează, având un loc rezervat în istoria cinematografiei.