Do the Right Thing (SUA, 1989)

Do the Right Thing

(SUA, 1989)

Regia și Scenariul: Spike Lee

Cu: Danny Aiello, Ossie Davis, Spike Lee, John Turturro, Samuel L. Jackson, Ruby Dee, Rosie Perez

Rating: 4.5/5

Este greu de crezut că ”Do the Right Thing” este un film vechi de peste 20 de ani. Spus așa, pare de-a dreptul arhaic, dar acest film - despre conflictul care izbucnește de nicăieri între proprietarii italieni ai unei pizzerii și locuitorii în special afro-americani ai cartierului în care acesta se găsește - este un film cu o problematică încă actuală (tensiuni rasiale etc.). Dar mai mult decât atât, filmul nu și-a pierdut din vitalitate și, datorită cuvintelor din scenariul lui Spike Lee și a regiei acestuia, pare să fii câștigat caracteristici eterne, nemuritoare.

Din punctul de vedere al punerii în scenă, aproape întreaga acțiune a filmului se petrece pe o singură stradă, iar aparatul de filmat își urmărește personajele de-a lungul acesteia în impresionante plonjeuri și tracking-uri, unele dintre acestea începând în interiorul unor locuințe, pentru ca apoi să coboară în mijlocul străzii. Spike Lee dozează inteligent unghiurile de filmare, prim-planurile, precum și modul în care sunt folosite decorurile și luminile (interiorul pizzeriei, loc de întâlnire a prejudecăților, alte interioare întunecoase, în care lumina de afară este întreruptă de aripile ventilatoarelor, seria de scări care reprezintă intrări în clădirile de apartamente, fațada roșie a clădirii în fața căreia trei bătrâni filosofează etc.) Când lucrurile devin mai tensionate (sau, uneori, ca să anticipeze evoluția faptelor), Lee înclină aparatul de filmat aproape la 45 de grade sau își filmează actorii adresându-se direct camerei.

Toată mizanscena amintește de un imens spectacol de teatru sau, mai degrabă, de o adevărată operă de stradă. În bogatul soundtrack al filmului, unele dintre motivele muzicale amintesc, de exemplu, de melodii ”Porgy și Bess” (”Summertime” cel mai adesea, având în vedere că ne aflăm într-o vară caniculară). Mai mult, anumite momente au un feeling de ”West Side Story”, dar filmul de care ”Do the Right Thing” îmi amintește cel mai mult - deși nu cred că este într-adevăr o sursă de inspirație - este ”Street Scene”, de King Vidor, din 1931, un film care se petrece și el în totalitate pe un trotuar urban, în fața unei clădiri de apartamente în care locuiesc mai multe persoane și toate dramele acestora. ”Street Scene” nu atinge probleme rasiale, dar vorbește despre efectele intoleranței, despre problemele imigranților și despre situația membrilor mai puțin norocoși ai societății.

Scena mea preferată din ”Do the Right Thing” este înspre finalul filmului. În mijlocul revoltei, când lucrurile stau să explodeze, Spike Lee, în rolul său ca Mookie, un angajat al italienilor cu pizzeria, ia un coș de gunoi, îl golește apoi îl aruncă în geamul pizzerie, strigând ”HATE!” Această scenă frapează pentru că Mookie era, până atunci, un personaj benign, mai degrabă leneș decât prejudiciat, dar acest moment pare să sugereze că ura și dorința de răzbunare pot fi trezite în fiecare dintre noi la aplicarea celui mai slab catalizator. Mai mult de atât, însă, eu cred că în această scenă Spike Lee iese din personaj și își acceptă partea sa de vină pentru toată ura care exista (și încă există) între albi, negri, asiatici etc. etc. etc.

Go Get Some Rosemary aka Daddy Longlegs (SUA, 2009)

Go Get Some Rosemary aka Daddy Longlegs

(SUA, 2009)

Regia: Ben Safdie, Joshua Safdie

Cu: Ronald Bronstein, Sage Ranaldo, Frey Ranaldo, Eleonore Hendricks

Rating: 3.5/5

Am vorbit mai demult despre ”The Pleasure of Being Robbed”, primul lungmetraj al lui Josh(ua) Safdie, cu Eleonore Hendricks în rolul principal. Pentru al doilea său lungmetraj, Joshua îl co-optează pe fratele său, Ben (amândoi fiind, de fapt, crescuți cu aparatul de filmat în mână) să îl ajute să creeze acest film vizibil auto-biografic, despre Lenny, un tată impulsiv, iresponsabil și, probabil, mizantrop, angajat ca proiecționist la un cinema din New-York, care petrece două săptămâni pe an alături de cei doi băieți ai săi (de 7 și de 9 ani). În aceste două săptămâni, Lenny trece prin toate emoțiile posibile, fără să încerce să creeze un cadru coerent și stabil în care copiii săi să crească și să se maturizeze, pentru că, probabil, nici el nu este un om matur.

Chiar dacă filmul este contemporan, nu s-ar spune că nu ar putea avea loc în anii '80, când Josh și Benny Safdie au copilărit într-o familie destrămată. Pentru rolul lui Lenny, care ține locul tatălui lor, l-au ales pe Ronald Bronstein, care face o interpretare magistrală. Vorbesc serios când spun că este, probabil, una dintre cele mai interesante portrete cinematografice create în ultimii doi ani, iar un Gotham Award pentru cel mai promițător actor pare să confirme talentul unui actor (dar și regizor al unui film din 2007, ”Frownland”) semi-profesionist. Interpreta din ”The Pleasure of Being Robbed”, Eleonore Hendricks, reapare aici într-un rol complet diferit de impulsiva și aeriana Eleonore din filmul ei precedent, în timp ce Abel Ferrara, un alt regizor new-york-ez care a lucrat mult timp la periferia industriei are un mic, dar perfid, cameo. Copiii sunt jucați de Sage și Frey Ranaldo (odraslelel lui Lee Ranaldo, chitaristul de la Sonic Youth), iar prezența lor dă un plus de autenticitate filmului, reacțiile lor fiind adesea naturale și surprinzătoare.

Stilistic, filmul se aseamănă cu ”The Pleasure of Being Robbed”. Avem aceeași cameră tremurândă care îți revelează fețele personajelor sau detaliile de decor de ca și cum le-ai privi printr-o gaură de cheie, iar privirea îți este furată de primul obiect coerent pe care îl percepi. Această privire obstruată, datorită căreia privitorul este rar conștient de întreg decorul scenei, are rolul său în percepția asupra personajelor și a dramelor lor în aceeași măsură ca și scenariul sau interpretările. Dacă în ”The Pleasure of Being Robbed” exista o secvență onirică, un vis cu ochi deschiși, Lenny din ”Go Get Some Rosemary” are un coșmar în care copiii săi nu se pot trezi din somn, un bărbat atârnă în fața geamului apartamentului său, iar Lenny strivește un țânțar uriaș care pare să îl atace. În rest, filmul păstrează aceeași atmosferă realistă, în care clasicul personaj cinematografic New-York este privit de la nivelul străzii, fără glamour, neromanțat.

Top Se7en+1 David Fincher

David Fincher a pierdut aseară premiul DGA în fața lui Tom Hooper (”The King's Speech”) și probabil că nu va câștiga nici Oscarul de Regie pentru ”The Social Network”. Dar asta nu mă împiedică pe mine să-i clasific și notez filmele într-un mic top inedit:

1. Se7en - 4.5/5

2. Fight Club - 4/5

3. Panic Room - 4/5

4. The Social Network - 4/5

5. Zodiac - 3.5/5

6. The Curious Case of Benjamin Button - 3.5/5

7. The Game - 3.5/5

-------------------------

8. Alien³ - 2/5

Monsters (UK, 2010)

Monsters

(UK, 2010)

Regia: Gareth Edwards

Cu: Scoot McNairy, Whitney Able

Rating: 3.5/5

Într-un viitor foarte, foarte apropiat, o zonă dintre SUA și Mexic este infectată cu extratereștrii (niște monștri multitentaculari, de fapt) aduși dintr-un alt punct al sistemului solar de o navetă spațială a cărei reintrare în atmosferă a eșuat. În ciuda titlului majoritatea filmului este, de fapt, povestea lui Andrew (McNairy), un fotojurnalist care trebuie să o aducă înapoi în SUA pe fiica șefului său, Sam (Able, aka doamna McNairy). Din cauza unor evenimente neprevăzute, ei trebuie să traverseze chiar zona infectată. Întreg filmul a fost făcut cu un buget redus, filmat cu aparate „ieftine”, iar efectele speciale au fost realizate pe computerul personal al regizorului Gareth Edwards.

Nu aveam așteptări foarte mari de la acest film, dar în ciuda constrângerilor materiale (și ambiției de a dovedi ce se poate totuși face cu bani puțini), ”Monsters” este un film destul de onest despre simpla întâlnire a doi oameni care nu au prea multe în comun, dar trebuie să se obișnuiască cu o familiaritate care le este impusă de circumstanțe. Mai mult, filmul arată foarte bine și dovedește că imaginea digitală poate crea imagini cinematografice minunate. Secvențele de pe râu sau prin junglă sunt reușite în mod special, iar modul în care au fost filmate (incognito, improvizat, oportunist) îmi amintește de filmele „peruviene” ale lui Werner Herzog.
 

Este păcat că filmul are momente mai statice, dar înțeleg de ce acestea apar (practic, toți actorii în afară de cei din rolurile principale sunt amatori găsiți în locurile în care s-au filmat). O altă obiecție ar fi substratul politic al filmului, pe care regizorul se pare că nu l-a intenționat și nu și-l asumă, dar, cu toate acestea, în film apare un zid uriaș ridicat de americani la granița cu Mexicul și consider că această idee ar fi putut fi exploatată (poate că mai umplea din goluri narative). De asemenea, nu sunt foarte convins de efectele speciale, care sunt vizibil făcute la un preț redus. Mai ales felul în care tentaculele se mișcă este destul de bizar, mecanic, anorganic. Cu toate acestea, scena din final, în care două creaturi au o întâlnire posibil amoroasă este foarte bine făcută, mai ales pentru că ne dăm seama că subiectul filmului nu este efectul digital, ci cuplul nebănuit, în formare, care privește de jos acești extratereștrii.

”Monsters” are în palmares o recunoaște a din partea British Independent Film Awards, care i-au dăruit trei premii, dintre care cel mai important este cel pentru regizor, unde Gareth Edwards i-a învins pe Matthew Vaughan pentru ”Kick-Ass”, pe Oscarizantul Tom Hooper pentru ”The King's Speech”, dar și pe veteranul Mike Leigh și al său ”Another Year”. Fie și fără această distincție, ”Monsters” rămâne unul dintre cele mai îndrăznețe și mai interesante filme ale anului trecut.

The Green Hornet (SUA, 2011)

The Green Hornet

(SUA, 2011)

Regia: Michel Gondry

Cu: Seth Rogen, Jay Chou, Christoph Waltz, Tom Wilkinson, Cameron Diaz

Rating: 2.5/5

”The Green Hornet” este un nou capitol trist din istoria modernă a 3D-ului. Este prima producție „originală” pentru cinema adaptată după un serial radiofonic din anii '30, care a devenit apoi o serie de benzi desenate și, într-un final, serialul TV care l-a făcut celebru pe Bruce Lee. În varianta 2011, Viespea Verde este, în viața de zi cu zi, un playboy miliardar (Seth Rogen), moștenitorul averii tatălui său, care își dorește să își dea un sens vieții și să devină super-erou... Foarte original... Twist-ul de această dată ar fi că, de fapt, adevăratul creier din spatele operațiunii este sidekick-ul Kato (Chou), servitorul asiatic al Viespii, iar cei doi își propun să pozeze drept răufăcători, în timp ce ei de fapt sunt băieții buni, pentru ca... Sincer, nu știu de ce... Christoph Waltz e omu rău. Cameron Diaz e secretara care nu seamănă deloc cu rolul lui Gwyneth Paltrow din ”Iron Man 2”. Tom Wilkinson joacă pentru scurt timp rolul tatălui. Iar James Franco are și el un cameo...

Nu aveam mari motive să văd acest film. Pe lângă 3D-ul retroconfigurat, nu mă încântă ideea că Michel Gondry, un regizor îndrăzneț, talentat din punct de vedere vizual și cu apetit pentru efecte speciale făcute fără ajutorul calculatorului, face un film mult prea comercial, mult prea formulaic, mult prea comod. Singurul motiv pentru care am ieșit să îl văd a fost ca să „testez” noul cinema Republica din Cluj (redenumit „Florin Piersic”), recondiționat după doi ani de decădere în fața multiplex-urilor. Și, în ciuda aerului ceva mai rece din sală și unei ușoare lumini ambientale cauzate de pereții albi (care a fost oricum anulată de ochelarii 3D), calitatea imaginii, proiectată pe ecranul mare și curbat și a sunetului au fost la înălțime, deci experiența a meritat prin prisma condițiilor tehnice optime.

Cu siguranță, calitatea proiecției a influențat și părerea mea despre film, pe care nu l-am găsit așa de rău până la urmă. Filmul are umorul lui, cel mai mult în personajele jucate de Jay Chou și Tom Wilkinson. Este păcat că filmul sucombă sub greutatea unor scene de acțiune delirante (nu în sensul bun al cuvântului), al lungimii (2 ore e cam mult) și a excesului de Seth Rogen - pe care, în general, eu îl tolerez destul de bine. Iar 3D-ul distrage atenția de la orice posibila invențiune vizuală pe care filmul ar fi putut să o aibă este pierdută. Menționez totuși idei precum precum slow-motion-ul decalat (în care unele obiecte se mișcă mai repede decât celelalte), momentele în care mintea Viespii reconstituie firul evenimentelor care l-au adus într-o anumită situație sau folosirea foarte inventiva a split-screen-ului, când un singur plan/cadru se împarte în două, care la rândul lor se vor ramnifica, până când vom aveam vreo 12-16 imagini diferite pe întreg ecranul.

Ariel (Finlanda, 1988)

Ariel

(Finlanda, 1988)

Regia: Aki Kaurismäki

Cu: Turo Pajala, Susanna Haavisto, Matti Pellonpää

Rating: 3.5/5

Acest relativ scurt film de la începutul carierei lui Aki Kaurismäki îl are ca personaj principal pe Taisto Kasurinen (Pajala), un miner care trece aparent indiferent și cu demnitate printr-o serie de evenimente nefericite: mina la care lucrează se închide, tatăl său se sinucide, este jefuit, nu poate să își găsească o slujbă stabilă și, într-un final este nevoit să își vândă mașina, singurul bun care i-a mai rămas. O cunoaște însă și pe Irmeli Pihlaja (Haavisto), divorțată cu un copil, care îi va deveni tovarășă de viață, nu înainte însă ca Taisto să fie arestat și închis pentru o crimă pe care nu a comis-o și să evadeze spectaculos alături de colegul său de celulă, Mikkonen (Matti Pellonpää, vezi și ”Night on Earth”). În final, Tiasto, Irmeli și băiatul acesteia se îmbarcă clandestin, în direcția Mexic, pe o navă numită Ariel. 

Seducător și eficient prin simplitatea sa, ”Ariel” este filmul care îl lansează pe Kaurismäki și este poate cel mai elocvent exemplu al stilului regizorului finlandez. Minimalist, absurd, uman, onest și politic, dar nu înfuriat, Kaurismäki exprimă cel mai bine în cinema dreptul oricărui om de a trăi prin ceea ce este. Dacă v-a plăcut „Omul fără trecut” (”Mies vailla menneisyyttä”, 2002, ultimul său film care a ajuns și pe plaiurile mioritice), atunci ”Ariel” este o recomandare absolută.

Triptic Jessica Hausner

 

Vroiam să fac mai multe triptice de-a lungul vremii, preferabil fiecare în jurul operei unui cineast mai obscur sau mai puțin cunoscut. Deocamdată, însă, singurul pe care l-am reușit a fost cel despre Juraj Herz, când am ales trei filme ale regizorului slovac pe care le văzusem recent și am încercat să trag anumite concluzii și să evoc paralele între ele, chiar dacă filmele erau diferite. Pentru al doilea triptic, însă, o propun pe cineasta austriacă Jessica Hausner, unde noțiunea de triptic se potrivește mai bine, pentru că aceasta nu a făcut decât trei lungmetraje până în acest moment. Acestea sunt:

Lovely Rita (2001)

Cu: Barbara Osika, Wolfgang Kostal

Rating: 4/5

Povestea unei tinere aflată la începutul adolescenței, care este surprinsă oscilând între viața de familie și primele experiențe sexuale, foarte inadecvate. 

Hotel (2004)

Cu: Franziska Weisz, Birgit Minichmayr

Rating: 3.5/5

O altă tânără, ceva mai în vârstă decât Rita, se angajează ca recepționistă la un hotel de munte, înlocuind o fată care a dispărut fără urmă.

Lourdes (2009)

Cu: Sylvie Testud, Léa Seydoux

Rating: 3.5/5

Un grup de pelerini, toți bolnavi, se află la Lourdes, sperând la o minune din parte Fecioarei. O tânără femeie (Testud), care suferă de scleroză multiplă, pare să se fi vindecat miraculos, stârnind reacții contradictorii printre camarazii săi.

Am văzut ”Lovely Rita” la prima ediție a TIFF, în 2002. Cred că a fost singurul film din competiție pe care l-am văzut la acea dată. Și m-a luat complet prin surprindere. Nici până în ziua de azi nu am înțeles bine povestea sau personajul, acestă tânără taciturnă, care încearcă să descopere viața în cele mai nepotrivite moduri. Dar, ca regizoare, Hausner este atât de sigură pe sine încât, cu toate întrebările și nedumeririle pe care filmele sale le lasă, deznodământul pe care îl dă poveștilor sale nu este decât concluzia logică a desfășurării acțiunii. 

Barbara Osika în ”Lovely Rita”

Câțiva ani mai târziu, ”Hotel” a rulat și el la TIFF, dar de data aceasta nu a fost selectat în competiție, iar cronicile (precum și nota de pe imdb.com) sunt destul de slabe. Așa că nu am văzut filmul decât mai târziu. Iarăși am fost surprins, dar de data aceasta de răspunsul prost pe care l-a avut filmul. Abordând același stil minimalist, în expectativă, Hauner creează o atmosferă foarte apăsătoare asupra personajului principal, tot feminin, tot ușor reprimată sexual, care este terorizată de colegii săi de serviciu care, brusc, par să nu o mai accepte, de amintirea celei pe care a înlocuit-o, de pădurea din jurul hotelului, de Grota Diavolului și de povestea vrăjitoarei care locuia acolo. Sigur, toate aceste motive sunt destul de comune unui thriller de groază, dar Hausner reprimă orice clișeu, iar absența sperieturilor și a unui deznodământ clar nu fac decât să sporească sentimentul de anxietate și teamă de ceea ce va urma. ”Hotel” este un film care mi-a plăcut, dar nu a reprezentat surpriza absolută care a fost ”Lovely Rita” (pe care mă gândesc că e posibil să îl supraevaluez, dar nu îmi pasă). Din punctul de vedere al stilului, al imaginilor, dar și al design-ului sonor, se observă o evoluție față de debutul ei regizoral.

Sylvie Testud în ”Lourdes”

Și asta ne aduce la ”Lourdes”, probabil cel mai împlinit film al lui Hausner (chiar dacă mie nu îmi place cel mai mult), având în distribuție o actriță cu potență și pedigree, Sylvie Testud (onorată pentru acest rol de Academia Europeană de Film, în decembrie). La fel ca și în filmul precedent, acțiunea se petrece în mare parte într-un hotel, dar punctele de interes sunt altele. Forța divină care a intervenit (sau poate nu) este ignorată, Hausner părând să fie mai preocupată de reacțiile personajelor sale. Unitatea grupului, toți sperând la o minune, este testată atunci când Christine (Testud) își revine. Unii sunt de partea ei, alții o invidiază. Reacțiile sunt la fel de împărțite și printre reprezentații clerului care acompaniază grupul. Dar, în final, toți o abandonează, când li se pare evident că este doar o însănătoșire temporară, iar Christine însăși pare resemnată. Stilistic, planurile lui Hausner devin mai lungi, mai concentrate asupra subiectului, dar continuă preocuparea pentru folosirea cât mai eficentă a decorurilor, care adesea sunt stilizate pentru a servi mai bine narațiunii (deși nu chiar la fel de mult ca în ”Hotel”).

Opera lui Hausner merită să fie descoperită. Chiar dacă fiecare film îți testează răbdarea, niciunul nu dezamăgește în final. Iar personajele feminine pe care scenariile austriecei le creează sunt unice și fascinante.

Cele mai bune filme ale lui 2010 care nu au rulat în România...

...și probabil că nici nu o vor face. Ne vedem pe Cinemax!

Ca un bonus la Topul Celor Mai Bune 10 Filme care au avut premiera în România în 2010, propun alte 10 filme, care nu s-au bucurat de aceeași atenție din parte distribuitorilor, dar merită oricum amintite. Nu are pretenția să fie un top complet, dar sunt câteva titluri care merită căutate. Am ignorat filme care urmează să apară în România în 2011, precum ”Black Swan” sau ”True Grit”, pe care oricum nu le-am văzut...

1. Loong Boonmee raleuk chat (r. Apichatpong Weerasethakul): un film transcendent, de atmosferă, construit cu o rară migală în toate aspectele sale, de la imagine, la interpretări, până la design-ul sunetului. Un Palme d'Or meritat.

2. Exit Through the Gift Shop (r. Banksy): un documentar (sau poate nu în totalitate) despre pervertirea comercială a artei în cea mai mercantilă stare a sa.

3. Des hommes et des dieux (r. Xavier Beauvois): 7 călugări misionari în Algeria își testează credința în față cu extremismul. Seducător...

„Des hommes et des dieux” - X. Beauvois

4. Der Räuber (r. Benjamin Heisenberg): un thriller existențial despre un om care fuge și jefuiește bănci cu aceeași impasibilitate, într-o continuă și futilă încercare de a se auto-depăși.

5. Carlos (r. Olivier Assayas): un film de 5 ore și jumătate (de fapt, o mini-serie de televiziune în 3 episoade), care îl pune pe Carlos Șacalul, cel puțin în prima jumătate, într-o lumină mai favorabilă decât ar merita, dar este o adevărată încântare cinematografică. Se văd urme de Munich, Che, dar mai ales de Scorsese. Globurile de Aur de aseară s-au revanșat pentru nominalizările slabe recompensând filmul lui Assayas.

6. Rabbit Hole (r. John Cameron Mitchell): o dramă de interior excelent interpretată de Kidman și Eckhart și elegant regizată de John Cameron Mitchell... o mică surpriză, acest ”Rabbit Hole”.

”Winter's Bone” - D. Granik

7. Winter's Bone (r. Degra Granik): un alt thriller atmosferic, situat în fundătura Americii rurale. Jennifer Lawrence este o revelație.

8. Copie conforme (r. Abbas Kiarostami): schimbare de ton pentru Kiarostami și premiu la Cannes pentru Binoche, care schimbă replici și interpretează roluri alături de baritonul William Shimell.

9. Tournée (r. Matthieu Amalric): un premiu de regie la Cannes discutabil, dar Almaric, în dubla calitate de regizor și interpret, creează un film unic despre ciudata lume a burlescului modern, ajutat de star-uri ale genului care își interpretează propriile roluri.

10. Submarino (r. Thomas Vinterberg): un film serios, simetric, echilibrat, minimalist, despre încercările a doi frați de a-și reface viața și a-și reconcilia viața de familie.

Devil (SUA, 2010)

Devil

(SUA, 2010)

Regia: John Erick Dowdle

Cu: Chris Messina, Caroline Dhavernas, Bokeem Woodbine

Rating: 3/5

”Devil” este produs de M. Night Shyamalan și, pe cât se pare, este prima parte dintr-o viitoare trilogie/serie intitulată The Night Chronicles și care va fi supervizată de auteur-ul din Philadelphia. Premisa filmul de față este destul de simplă: cinci oameni sunt blocați într-un lift „defect”, iar unul dintre ei este Diavolul, care trebuie să îi pedepsească pe ceilalți pentru păcatele lor. În timp ce cei din lift încep să moară unul după celălalt, în afară, un detectiv cu un trecut zbuciumat (Chris Messina) încearcă să rezolve cazul ca pe oricare altul, în timp ce un paznic religios (și mexican) încearcă să îl convingă că are de-a face cu forțe necurate.

În marea sa parte, filmul este destul de antrenant, aderă la clișeele genului, dar nu este neapărat foarte previzibil. Având în vedere faptul că o mare parte a filmului are loc într-un lift, realizatorii (regizorul Dowdle și directorul de imagine Tak Fujimoto, colaboratorul fidel al lui Shyamalan) reușesc să construiască un film bine gândit vizual și să transfere o parte din claustrofobia din lift și spațiului din afara acestuia, prin folosirea unui unghiuri înclinate și a lentilelor cu obiectiv larg. Dar secvența care face toți banii este chiar genericul de început, care începe ca o survolare deasupra Philadelphiei, numai că „cu capul în jos” (probabil o altă aluzie mitologică), astfel încât clădirile înalte par că apasă asupra ta.

”Devil” nu este un film mare, dar are cu siguranță atu-urile sale, nu ultimul dintre ele fiind faptul că folosește actori mai puțin cunoscuți (figurile sunt doar vag recognoscibile, cu excepția lui Messina), care reușesc interpretări convingătoare. Anticipând următoarele episoade (?) ale seriei, vreau să spun că nu mi-ar părea rău să văd mai multe filme ca acesta pe ecrane (în special pe cele românești)... Sau mai multe filme ca ”Splice”, spre exemplu...

Golden Globes 2011 Predictions

Până când Oscar-urile ajung să se decerneze, știm deja cea mai mare parte a câștigătorilor, grație premiilor criticilor și a breslelor și asociațiilor de profesioniști care anticipează marele premii ale industriei americane de film. Globurile de Aur, în schimb, sunt mult mai greu de prezis și, în consecință, mult mai distractiv. Chiar dacă unele dintre nominalizările de anul acesta (mai ales categoriile din grupa comedie/musical) sunt sub orice critică, iar grupul de votanți este format de „scursuri” de la periferia industriei, cred că nu trebuie uitat nici faptul că HFPA au luat, în trecut, unele decizii corecte pe care Oscar-urile le-au ratat (Jim Carrey pentru ”Truman Show” și/sau ”Man on the Moon”, Bruce Springsteen pentru ”The Wrestler”, un premiu important pentru ”Almost Famous” etc.) Deci, în continuare, predicțiile mele, nu neapărat cele mai safe, unele eventual cu alternative. Și, evident, cum nu am văzut majoritatea filmelor (screenerele sunt de o calitate execrabilă), acestea sunt evident doar predicții și nu cine aș vrea eu să câștige...

(P.S.: nu am să mă obosesc cu premiile pentru televiziune. Știu numai că Al Pacino o să câștige pentru ”You Don't Know Jack”)

Cheers!

Best Picture - Drama: ”The King's Speech”

          (Alternativ: The Social Network, deși nu știu dacă valul de suport aproape unanim pentru acest film s-a transferat și asupra membrilor HFPA. Exemplu ”Atonement”, din trecut, ne spune că mai degrabă nu... Să vedem...)

Best Actress - Drama: Natalie Portman, ”Black Swan”

Best Actor - Drama: Colin Firth, ”The King's Speech”

Best Picture - Musical/Comedy: ”The Kids Are All Right”

Best Actress - Musical/Comedy: Annette Bening, ”The Kids Are All Right”

Best Actor - Musical/Comedy: Jake Gyllenhaal, ”Love and Other Drugs”

           (Alternativ: bunul simț ar spune că Johnny Depp va câștiga aici, dar eu merg pe o varianta ceva mai riscantă. Paul Giamatti pentru ”Barney's Version” și Kevin Spacey pentru ”Casino Jack” au și ei șanse la fel de mari...)

Best Director: David Fincher, ”The Social Network”

Best Screenplay: Aaron Sorkin, ”The Social Network”

Best Original Score: Alexandre Desplat, ”The King's Speech”

Best Foreign Language Film: ”Biutiful”

          (Alternativ: ”I Am Love”)

Best Actress in a Supporting Role: Melissa Leo, ”The Fighter”

          (Alternativ: sincer, oricare dintre celelalte actrițe ar putea câștiga. Cred că cele mai mari șanse le-ar avea Helena Bonham Carter pentru ”The King's Speech”)

Best Actor in a Supporting Role: Christian Bale, ”The Fighter”

           (Alternativ: Geoffrey Rush, ”The King's Speech”)

Best Animated Film: ”Toy Story 3”

           (Alternativ: ”How to Train Your Dragon”)

Best Original Song: fuck, habar n-am... toate sunt așa leșinate... hai să zicem... ”I See the Light”, din ”Tangled”.

The Cat and the Canary - English Language Review

The Cat and the Canary

(USA, 1927)

Directed by: Paul Leni

Starring: Laura La Plante, Creighton Hale, Tully Marshall

Rating: 4/5

There are many versions to this story on film, but the first one is this 1927 silent classic, produced by Carl Laemmle ar Universal Pictures and directed by Paul Leni. A rich old man dies and leaves a will that shall only be read twenty years after his death. So, twenty years later, all remaining members of his family return to his mansion to see who will inherit everything. Needless to say, they will spend the night there, where they will have to deal with the old man's creepy servant, his ghost, an escaped lunatic and a plot to steal the inheritance from the rightful owner.

Paul Leni's short lived career as a director (he died two years after the making of this film, aged only 44), started during the years of the German Expressionism and continued in Hollywood. He is probably best known for the German silent "Der Wachsfigurenkabinett" ("Waxworks"), which he co-directed with Leo Birinsky and which had an impressive cast, assembling Conrad Veidt, Werner Krauss, Emil Janning and William Dieterle, but also for his 1928 film, "The Man Who Laughs", also starring Conrad Veidt, along with Mary Philbin. To his version of "The Cat and the Canary", he brought a distinctively Expressionist visual style, involving ample camera movements, shot filmed from the point-of-view of a character (mosty the bad guy), large shadows hanging over the characters, abstract shots, menacing-looking sets and a masked villain.

However, despite beginning as an almost fantastic tale and evolving as a whodunit mystery story, the movie gradually becomes more and more of a comedy. The creepiness and evil ambitions of certain characters are ridiculed, while others are just plain cowardly. One of the funniest scenes has one of the young men who aspire to the inheritance hide under a bed, afraid of ghost. Before he regains his courage, his distant cousin and her aunt come into the room and undress (it was actually their bedroom), only to increase his anxiety. 

Far from being an historic curiosity (like so many of classic mystery movies are), "The Cat and the Canary" is an engaging, suspenseful and often amusing picture, with clever visuals and a great atmosphere.

Rabbit Hole (SUA, 2010)

Rabbit Hole

(SUA, 2010)

Regia: John Cameron Mitchell

Cu: Nicole Kidman, Aaron Eckhart, Dianne Wiest, Sandra Oh

Rating: 4/5

Bazat pe o piesă de teatru, ”Rabbit Hole” se concentrează asupra unui cuplu a căror copil de patru ani a murit într-un accident în urmă cu opt luni, iar aceștia nu reușesc să își reconstruiască viața. Pentru un film bazat pe o piesă de teatru, este surprinzător cât ”Rabbit Hole” reușește să transmită fără să folosească dialogurile. Imaginea semnată  Frank G. DeMarco (care a colaborat cu Mitchell deja la cultele ”Hedwig and the Angry Inch” și ”Shortbus”) este rafinată și subtilă, deloc ostentativă (precum în multe adaptări care încearcă să compenseze teatralitatea printr-un delir vizual neconvingător). Dar reușita filmului se bazează în cea mai mare parte pe modul în care Mitchell reușește să își regizeze actorii și pe prestațiile excelente ale acestora. Nicole Kidman este nucleul filmului, ea resimțind cel mai puternic lipsa copilului, iar interpretarea  acesteia este excepțioanlă, reacțiile ei și timing-ul fiind perfecte. Dianne Wiest și Sandra Oh au fiecare câteva scene foarte reușite, iar Aaron Eckhart, deși interpretează partenerul pe care îl privim ca fiind în planul doi, este pe măsura lui Kidman (și, de altfel, cred că este cel mai bun rol al său de până acum).

Tema principală a acestui film, doliul, a fost folosită relativ des în ultimii ani sub forma în care este prezentată și aici: reacțiile pe care le provoacă unei familii/unui cuplu după moartea tragică, accidentală a unui copii. Se poate ilustra prin două alte filme: ”Rachel Getting Married”, de Jonathan Demme și ”Antichrist”, de Lars von Trier. În primul film, Anne Hathaway joacă un fost manechin, dependentă de siferite substanțe, care primește o permisie de la centrul de reabilitare (care se pare că este noua ei casă), pentru a participa la nunta surorii sale. Ea este responsabilă pentru accidentul în care a murit fratele ei mai mic (ea conducea mașină, pe vremea când era adolescenă), iar întreaga familie încearcă încă să treacă peste acest eveniment. Filmul are un ton optimist-sentimentalist, se bazează pe realismul și naturalețea interpretărilor și a filmărilor, dar are o coloană sonoră sublimă, sculptată din sunetele și muzica ambientale.

”Antichrist”, pe de altă parte, se raportează mai bine la ”Rabbit Hole”, fiind deasemenea povestea unui cuplu. Însă von Trier accentuază drama, izolând cele două personaje și folosind prilejul pentru a sonda nu numai psihicul masculin și feminin, dar și relația acestora (sau poate doar a lui) cu instinctele primordiale, cu secole de istorie a persecuție, cu ginocidul, cu cinematograful lui Dreyer (și Tarkovski) etc. ”Antichrist” este un film mai profund, dar și mai auto-indulgent. Putem doar visa la un univers paralel în care von Trier ar fi colaborat din nou cu Nicole Kidman pentru ”Antichrist”... Asta nu înseamnă că Charlotte Gainsbourg nu este excepțională și că nu mor de curiozitate să o văd în următorul von Trier, apocalipticul ”Melancholia”.

Revening la ”Rabbit Hole”, trebuie să subliniez că nu multe drame de interior reușesc să fie atât de eficiente precum filmul de față. Probabil acest lucru se datorează și faptului că tragedia este foarte bine contracarată de câteva momente mai ușoare, amuzante, bine dozate pe parcursul filmului. Acesta este și momentul în care Mitchell abandonează excentricitățile care l-au consacrat (oarecum) și se concentrează asupra regiei, asupra relațiilor dintre personaje, asupra modului în care decorurile le influențează pe acestea și reușește să creeze un film mai onest și mai relevant decât tot ce a făcut până acum.

Tangled (SUA, 2010)

Tangled

(SUA, 2010)

Regia: Nathan Greno, Byron Howard

Voci: Mandy Moore, Zachary Levi, Donna Murphy

Rating: 3.5/5

”Tangled” este cel de-al 50-lea lung-metraj de animație al companiei Disney și, în același timp, primul realizat în 3D și primul basm pe care îl transpun integral ca animație digitală. Este bazat vag pe clasica poveste ”Rapunzel” și implică o prințesă cu părul extraordinar de lung captivă într-un turn, un hoț chipeș, o mamă nenturală rea, comploturi și animale cu puternice trăsături umane (măcar de data aceasta nu vorbesc). Problema cu animațiile Disney este că, deși îmi plac, ele cam tind să urmeze o formulă. Aceasta se deduce un pic din descrierea de mai sus, dar mai avem nevoie și de alte ingrediente: cântece (a căror calitate a scăzut odată cu timpul), happy-end-ul previzibil etc. Există și părți bune: lipsa unor voci foarte celebre, care mai degrabă distrag de la poveste decât te lasă să te bucuri de ea și refuzul modernizării excesive a poveștii (deși există unele concesii referitoare la stilul de viață contemporan, ”Tangled” păstrează în mare parte intactă lumea basmului).

Un alt compliment care trebuie adus filmului este calitatea animației. Realizatorii au reușit să păstreze stilul clasic Disney (definit încă cu ”Snow White...”și perfecționat până la ”Sleeping Beauty”) într-un univers 3D computerizat. Personajele arată complet diferit de alte personaje umane din alte desene animate recente (mai ales ”Shrek”), iar decorurile, chiar dacă amintesc de jocuri video, au o calitate picturală deosebită. Am să spun însă că 3D-ul este inutil și, din păcate, există destule momente în care tot felul de obiecte sunt azvârlite sau scuturate în fața ecranului pentru a „pune în valoare” efectul 3D. Sunt, cred, doar două secvențe care este posibil să fi fost îmbunătățite de tehnologia 3D (dar nu pot să fiu sigur): excelenta secvență a felinarelor deasupra apei și o săritură aparent în gol a eroului principal încălecat pe calul său Maximus.

M-am bucurat că, în ciuda tonului siropos, regizorii au reușit să creeze un personaj negativ credibil (departe însă de groaza pe care o inspiră personajele lor clasice). Iar ultima scenă în care acesta apare amintește de secvențele ceva mai crude, mai brutale, mai înfricoșătoare care există în fiecare animație din canonul Disney (vezi: Albă-ca-Zăpada fugind prin pădure, aproape orice scenă cu Cruella de Vil, moartea lui Mufasa etc.) Și dacă tot vorbim de tradiția Disney, să nu uităm să îl amintim pe cel care semnează muzica, Alan Menken, un nume de casă al companiei, care a câștigat nu mai puțin de 8 Oscar-uri în cariera sa (fiind nominalizat pentru mult mai multe), câte două (cea mai bună muzică și cel mai bun cântec) pentru fiecare dintre următoarele clasice moderne: „The Little Mermaid”, ”Beauty and the Beast”, ”Alladin” și ”Pocahontas”. Mă rezum la a spune doar că muzica din ”Tangled” nu se ridică la nivelul acestora... Dar nu e deloc groaznică...

”Tangled” nu este un film numai pentru copii. Iar avându-l ca producător executiv pe John Lasseter (”Toy Story”), poate însemna o schimbare serioasă de direcție în istoria Disney și care poate duce la cucerirea unor noi teritorii în animație. Avem nevoie doar de un pic de răbdare...

The Fellowship of the Frog - English Language Review

Der Frosch mit der Maske aka The Fellowship of the Frog

(West Germany/Denmark, 1959)

Directed by: Harald Reinl

Starring: Siegfried Lowitz, Elfie von Kalckreuth, Joachim Fuchsberger, Karl Lange

Rating: 2.5/5

The "krimi" movies are the bastard offspring of German Expressionism and classic Hollywood or British mystery flicks of the '30s. They are German language adaptations of Edgar Wallace crime novels. Well, loose adaptations, that usually involve the Scotland Yard against a criminal mastermind in a mask of a funny costume with a soft spot for a young woman. And "The Fellowship of the Frog" is the first one of them and it combines all the elements above, plus some very welcome comic relief, which is also one of the main traits of the series.

Having been a somewhat avid reader of Wallace novels when I was much younger, I was quickly seduced when I recently discovered the Krimis. Even though they are not faithful adaptations and the mystery is always pretty easy to solve, I am attracted by the visuals, mostly by the use of expressionist filming and editing techniques. In "The Fellowship of the Frog", for example, there is a fight scene in the last third of the movie, involving The Frog's henchmen and and amateur detective and his man-servant. As the fight begins, the camera angles suddenly become slanted to almost 45 degrees (what is called a Dutch or, more accurately, a Deutsch angle) and they remain like that throughout the duration of the fight. 

There are elements in the movie which are slightly more... subversive, let's say. The Frog, an underground criminal, frequently uses poison gas to dispose of his enemies, a detail which might refer to the horrors of Nazi-ism, which was not exactly far in the past at the moment the movie was made. Also, even though the movie is set in England (as are all of the Krimis, to my knowledge), they are set in contemporary times, rather than in the time in which they were written and, as such, they offer a social commentary about German society (as seen in portrayal of the night life, the connections between criminal organizations and corporations, the use of music etc.)

Although they are not gripping mysteries or great detective stories, the Krimis are often a guilty pleasure, with nice visuals and a unique atmosphere.

Four Lions (UK, 2010)

Four Lions

(UK, 2010)

Regia: Chris Morris

Cu: Riz Ahmed, Nigel Lindsay, Kayvan Novak, Preeya Kalidas

Rating: 2.5/5

 

Un favorit al festivalurilor pentru filme idependente (inclusiv Sundance), ”Four Lions” este o comedie britanică despre un grup de musulmani din clasa de mijloc care își doresc să se arunce în aer în numele Jihad-ului și să ducă cu ei și câțiva infideli. Omar este șeful grupării, un tânăr ambițios care are (cel puțin la început) contacte cu grupări serioase din Pakistan, dar și o soție și un copil mic. Barry este un alb convertit, care este chiar mai extremist decât confrații săi arabi. Waj este Ali-G-ul grupei, ușor retardat, care nu știe prea multe despre Islam și nici despre Jihad. Hassan este noul recrut, un would-be rapper care nici el nu știe prea bine în ce s-a băgat. Iar Fessal este ciudatul celulei teroriste, care încearcă să învețe ciorile să fie kamikaze. Știu, sunt cinci „lei”, nu patru, dar unul dintre ei va avea un accident nefericit cu o oaie înainte de „atentat”.

Locul de unde pornește acest ”Four Lions” este cel puțin dubios din punct de vedere moral, dar nu mă deranjează atât de mult, atâta timp cât nu profită de victimele teroriștilor pentru a face glume și nici nu este un strigăt de raliere a tututor teroriștilor. Dacă e să i se impute ceva, ar fi tocmai stereotipizarea musulmanilor, care sunt toți prezentați ca diferite tipologii de fanatici. Sursa principală a umorului este absurditatea condiției teroriștilor, ei ducând vieți normale, chiar privilegiate unii dintre ei, dar dorindu-și, totuși, să devină martiri ai lui Allah. Filmul are momente amuzant, dar fitilul acestui tip de umor (sec, bazat pe dialoguri) arde repede și filmul își epuizează resursele destul de rapid.

”Four Lions” este filmat aproape în stil documentar, cu o cameră digitală, ceea ce nu mă deranjează deloc. Chiar din contră, cred că acest stil se potrivește subiectului abordat. Însă nu aș zice că este un film care excelează din punct de vedere vizual. Este, de asemenea, debutul în lung-metraj al lui Chris(topher) Morris, care până acum a lucrat exclusiv în televiziune (și acest lucru se vede!). Filmul de care mi-a amintit este ”In the Loop”, unde chiar dacă subiectul este diferit, umorul este relativ asemănător (cu mai puține înjurături în ”Four Lions”), iar principalul punct de interes este jocul actorilor și dibacitatea cu care aceștia își rostesc replicile complicate.

Un film care încearcă să reveleze absurdul actelor teroriste, dar și să ofere o explicație (nu chiar o justificare) acestora, dar și să comenteze asupra ineficienței autorităților britanice în „războiul contra terorii” și să arate inutilitatea camerelor de filmat montate în spații publice, ”Four Lions” aleargă după mulți iepuri. Și nu prinde prea mulți. Decât dacă iepurii nu sunt cumva găini... (inside joke)

Cul-de-sac (UK, 1966)

Cul-de-sac

(UK, 1966)

Regia: Roman Polanski

Cu: Donald Pleasence, Francoise Dorleac, Lionel Stander

Rating: 3/5

După spusele lui Polanski însuși, pentru el și pentru co-scenaristul său, Gérard Brach, ”Repulsion” (despre care am scris nu demult) nu a fost decât o aventură comercială, având ca scop să își dovedească capacitatea de a face film în limba engleză și de a strânge capital pentru a face un film cu adevărat personal - acest ”Cul-de-sac” („Fundătura”). Și se vede oarecum de ce Polanski îl considera un proiect personal: niciun alt film al său nu seamănă atât de mult cu capodopera sa poloneză, „Cuțitul în apă”. La fel, în ”Cul-de-sac”, un duo amoros este perturbat de apariția unui al treilea personaj, iar dinamica modificărilor relațiilor dintre personaje devine mai importantă decât povestea în sine. Totuși, dacă e să privim, din 1966, în viitorul lui Polanski, ”Repulsion” însă deschide o serie de filme, printre care ”Rosemary's Baby”, ”The Tenant” sau chiar ”The Pianist” și recentul ”The Ghost Writer”, dominate de paranoia și persecuția indusă, printre altele, de un spațiu locativ claustrofobic și de o forță malefică exterioară, filme care cu siguranță sunt la fel de personale (căci altfel nu cred că Polanski s-ar fi obosit să le facă). 

În ”Cul-de-sac”, doi tâlhari care fug de lege ajung la un castel ocupat de un snob laș englez (Pleasence) și de  soția franceză mai libertină a acestuia (Francoise Dorleac, sora Catherinei Deneuve, interpreta din ”Repulsion”). Castelul este așezat pe vârful unui deal, care devine insulă în momentul în care sosește fluxul , astfel încât cei doi tâlhari rămân blocați odată ce au ajuns (de unde și una dintre semnificațiile titlului). Unul dintre ei, grav rănit, moare odată cu lăsarea nopții, iar celălalt (jucat copios de amuzant de Lionel Stander) îi obligă pe proprietarii castelului să îi suporte prezența. Așa cum am spus mai sus, triunghiul format de aceste personaje va cunoaște multe răsturnări de situație până la momentul deznodământului.

Deși explorează teme precum egalitatea dintre sexe și libertatea sexuală, precum și concepte mai universale precum lașitatea în fața unei puteri tiranice, dominante, ”Cul-de-sac” nu atinge profunzimea unui film precum ”Cuțitul în apă”. Polanski pare să submineze forța peliculei sale prin exerciții stilistice, folosind unghiuri de filmare „inedite”, dar și inutile sau planuri-secvență care își epuizează forța narativă mult prea repede (exemplul este chiar cea mai lungă scenă a filmului, care are loc în zori, pe o plajă). Deși îmi plac, în general, și Pleasence, și Dorleac și Stander și nu pot să spun că nu m-am distrat privindu-i în ”Cul-de-sac”, jocul lor mi se pare totuși mult prea artificial, bombastic pe alocuri. Stander iese în evidență totuși, reușind să ilustreze cel mai bine schimbarea rolurilor pe care o suferă personajul său, de la escroc, la „proprietar” de ostatici, la ostatic la rândul său, până la chelner în secvența în care aparențele trebuie menținute pentru vizitatorii inculți ai cuplului din castel.
 

Deși nu este un film excepțional, nu este nici cel mai slab film al lui Polanski în limba engleză (acela ar fi impresionantul ”Che?”/”What?”). În mod evident, nu este un film pentru toată lumea, dar are un farmec aparte, care merită savurat.