The Young One / La Joven
(Mexic/SUA, 1960)
Regia: Luis Buñuel
Cu: Zachary Scott, Bernie Hamilton, Key Meersman
Rating: 4/5
„Perioada mexicană” a lui Buñuel a fost cea mai prolifică a întregii sale cariere și rămâne încă și în ziua de astăzi misterioasă și cu un appeal exotic, pălind nemeritat între experimentele de debut și capodoperele finale ale regizorului de origine spaniolă. ”The Young One”, deși produs în Mexic, este vorbit în engleză și acțiunea pare să se petreacă pe coasta de Est a vreunei Caroline americane. Locația este o insulă locuită doar de un paznic de vânătoare și fiica minoră a recent decedatului său ajutor. Traver, un negru, muzician jazz, acuzat pe continent de viol, eșuază pe această insulă și, înainte de a reuși să adune provizii pentru a-și continua evadarea, trebuie să rămână în viață. Miller, paznicul, îl ia la țintă din primul moment, dar lui Evalyn îi este simpatic, ceea ce numai sporește ura (și gelozia!) lui Miller. Lucrurile se precipită odată ce pe insulă își fac apariția un predicator benevolent, dar însoțit de un barcagiu rasist și iute la mânie.
Filmul atinge destul de transparent teme precum rasismul încă prevalent în America, a ipocriziei generale și statutul femeilor. În mod straniu pentru Buñuel, dar în concordanță cu logica internă a poveștii, predicatorul este busola morală a acestei povești, luându-și rolul de apărător al lui Trevor și al Evalynei în fața abuzurilor celor doi bărbați albi încrâncenați. Co-scenaristul filmului este Hugo Butler, care a scris scenariul sub pseudonim, fiind la acea dată pe „lista neagră”, ceea ce explică, în plus, temele abordare.
Dincolo de politică, însă, ce este cu adevărat interesant ”The Young One” sunt personajele complexe care se înfruntă pe această insulă. Deși par arhetipuri, relațiile dintre ele nu sunt cu siguranță simple, iar în interiorul fiecăruia se dă bătălia dintre bine și rău. Evalyn rămâne cel mai misterios personaj al operei, învăluită de farmecul virginal, naivitatea și o ușoară răutate copilăroasă. Tot acest teatru intern al dorințelor, frustrărilor, prejudecăților și obsesiilor este pus în scenă în exterior cu o admirabilă tenacitate de un Buñuel ceva mai implicat afectiv decât de obicei și mai puțin înțepător, ceea ce îi oferă autenticitate. Regizorul speculează paptul că personajele sunt obligate să petreacă mult timp în compania celorlați, dinamica relațiilor schimbându-se treptat, reușind să creeze tensiune din simpla interacțiune a actorilor. În plus, atmosfera este creată și de absența coloanei sonore, care se rezumă, de fapt, la chitara country a lui Miller și clarinetul bop al lui Traver. Iar camera lui Gabriel Figueroa, surprinde fiecare joc de umbre, difuzia luminii printre copaci, prim-planuri și mișcări de aparat de efect, îmbogățind continuu dimensiunea estetică și dramatică a filmului. Figueroa a fost cel mai fidel colaborator al lui Buñuel, dar contribuția sa ca director de imagine cuprinde o filmografie mult mai extinsă, printre care și un favorit personal al meu, sub-evaluatul pseudo-western mexican al lui John Ford, ”The Fugitive”, cu Henry Fonda și Dolores del Rio.
Posts
