A Dangerous Method (SUA/Germania/Canada/Elveția, 2011)

A Dangerous Method

(SUA/Germania/Canada/Elveția, 2011)

Regia: David Cronenberg

Cu: Michael Fassbender, Keira Knightley, Viggo Mortensen, Vincent Cassel, Sarah Godon

Rating: 4/5

Filmul lui Cronenberg pornește de la întâmplări adevărate petrecute înainte de primul război mondial, care îi au în centru pe Sigmund Freud (Mortensen), pe mai tânărul său coleg Carl Jung (Fassbender) și pe pacienta, ulterior amanta acestuia din urmă, Sabina Spielrein (Knightley). Emma Jung (Godon) și Otto Gross (Cassel) sunt celelalte două personaje mai importante. Cât de mult aderă filmul la realitatea istorică nu aș putea să spun. Conflictul profesional dintre Freud și Jung este amplificat la rândul său, dar în același timp cele două personaje par în anumite momente mai apropiate decât ar fi putut să fie vreodată. Toate acestea contează mai puțin. Cronenberg face o serie de studii de caracter, iar dinamica relațiilor dintre personaje ne acaparează din primele minute.

Comparativ cu filmele de început ale lui Cronenberg (”The Brood”, ”Videodrome”, ”Naked Lunch” etc.), dar chiar și cu cele mai recente (”Spider”, ”A History of Violence, ”Eastern Promises”), ”A Dangerous Method” este mult mai reținut din punctul de vedere al imaginilor pe care le prezintă (deși felul în care Keira își contorsionează trupul și își împinge mandibula în față în primele sale secvențe ne face să ne întrebăm dacă nu există cumva niște tentacule în spatele pielii acesteia). Cronenberg pare mult mai interesat de a face un film foarte riguros: încadraturile sunt exacte, iar lungimea scenelor pare să fie predeterminată astfel încât să producă efectul maxim asupra spectatorului. Filmul are astfel un ritm rapid, deși acoperă o perioadă de peste un deceniu. De fapt, majoritatea filmelor lui Cronenberg au un pacing un alert, întreținut de necesitatea de a acoperi o perioadă destul de mare de timp (cel mai bun exemplu cred că este ”Dead Ringers”).

În ”A Dangerous Method”, aproape toate scenele se petrec între două personaje. Chiar dacă sunt mai multe prezente, întotdeauna dialogul se poartă între două dintre ele, iar acțiunile celei de-a treia nici nu contează așa mult (cu excepția primei scene în care Jung, Spielrein și Emma apar împreună). În plus, există nenumărate repetiții ale aceluiași decor, chiar dacă personajele s-au schimbat. De exemplu, scenelor în care Jung discută cu Freud în biroul acestuia din urmă îi răspund scenele dintre Freud și Spielrein de mai târziu, din același loc. La fel, relației medic-pacient dintre Jung și Spielrein îi răspunde cea dintre Jung și Gross. Mai semnificativ, Freud și Jung sunt văzuți în prima parte a filmului plimbându-se prin grădinile palatului Belvedere, alături de mulți alți vienezi, dar la final îl vedem doar pe Freud, singur în întregul parc. Foarte interesante aceste decizii ale lui Cronenberg, care ne permit să observăm cum evoluează relațiile dintre personaje și să ne schimbe în repetate rânduri percepția asupra lor. Și ceea ce discută este relevant, pentru că avem ocazia să le cunoaștem ideile (nu doar cele profesionale) și prejudecățile.

În final, vreau să îi scot în evidență pe cei trei actori din rolurile principale, dintre care bărbații (Mortensen și Fassbender) fac probabil cele mai subtile, mai reținute roluri din carieră, iar Knightley unul dintre cele mai exuberante. Și o mențiune specială pentru încă o coloană sonoră spot-on compusă de Howard Shore, colaboratorul de peste trei decenii a maestrului Cronenberg.

Ceddo (Senegal, 1977)

Ceddo

(Senegal, 1977)

Regia: Ousmane Sembene

Cu: Tabata Ndiaye, Moustapha Yade, Ismaila Diagne

Rating: 4.5/5

Filmul ne poartă într-un moment nedefinit din istoria Africii. Un „rege” proaspăt convertit la Islam dorește să impună noua religie supușilor săi, un trib care este încă adeptul ai religiilor și modului de viață tradiționale. Ceddo - căci așa se numesc - încearcă să reziste și, pentru a-l forța pe rege să cedeze, îi răpesc fiica. Acest lucru va accelera multiple conflicte, inclusiv pentru succesiunea la tron, pentru mâna „prințesei”, dar mai ales pentru supremație religioasă și politică. Profitând de evenimente, Imam-ul îl asasinează pe rege și preia puterea.

Regizorul Ousmane Sembene a fost unul dintre cei mai mari cineaști africani. Deși „Ceddo” este primul său film pe care l-am văzut, nu ezit să-l numesc o capodoperă. Personajele sunt foarte bine individualizate și conflictele care apar sunt credibile. Sembene este foarte atent la modul în care actorii vorbesc, se mișcă, gesticulează. Scenele extinse în care aceștia dezbat probleme, cer dreptul la replică sau vorbesc prin intermediar au un ritm extraordinar și te lasă să descoperi care este miza pentru fiecare dintre aceste personaje. Aceste scene sunt contrabalansate de cele dintre „prințesă” și răpitorul ei: acestea se desfășoară undeva departe de trib și fac economie de cuvinte. Mai degrabă, ele sunt dominate de prezențele aparent calme ale celor două personaje, care încearcă să găsească soluții pentru situațiile în care se găsesc pe măsură ce timpul trece.

Sembene nu pare foarte interesat să facă un film strict narativ. Sigur, este destul de clar ce se întâmplă, dar filmul este adesea întrerupt de secvențe ambigue, alegorice, precum o slujbă/înmormântare catolică din secolul XX care apare după ce un non-musulman este ucis sau „visul” răpitorului după ce este împușcat la sfârșitul filmului. Aceste secvențe, plus faptul că anumite întâmplări sunt omise, iar altele se petrec foarte repede, pot lăsa uneori spectatorul în ceață, dar dau filmului un aer de legendă, de poveste atemporală. Contribuie și coloana sonoră îndrăzneață, care combină ritmuri africane cu jazz și melodii gospel. De asemenea, are un stil vizual foarte ingenios, care alternează între realism și un fel de expresionism reținut în anumite secvențe. „Ceddo” este un film care critică lipsa de toleranță religioasă și structurile de stat rigide și pune în valoare caracterul puternic celor care rezistă acestora. Iar în prințesa Dior regăsim un personaj feminin puternic și independent. Recomand filmul, eventual la pachet cu „Hyènes”, un alt film senegalez foarte interesant, regizat de Djibril Diop Mambéty în 1992.

Primos (Spania, 2011)

Primos

(Spania, 2011)

Regia: Daniel Sánchez Arévalo

Cu: Quim Gutiérrez, Inma Cuesta, Raúl Arévalo, Antonio de la Torre

Rating: 2.5/5

„Verii” este unul dintre puținele filme europene care ajung pe ecrane noastre fără să intre în categoria arthouse. Genul acesta e comedii (parțial) romantice, dacă ar fi mai bine promovate, ar putea reprezenta o alternativă la suratelor lor americane, față de care au ca atu lipsa marilor vedete care se dau oameni obișnuiți și măcar câteva secunde de nuditate frontală parțială. În „Primos”, după ce este părăsit în ajunul nunții de logodnica sa, Diego se întoarce alături de cei doi veri ai săi, Julián și José Miguel, în satul în care aceștia își petreceau mai demult verile. Planul este să o regăsească pe Martina, prima sa dragoste. Dar, evident, lucrurile nu sunt chiar așa de simple...

Regizorul Daniel Sánchez Arévalo s-a remarcat prin comedii cu priză la public și nu doar pe plaiurile natale. Este, poate, mai bine cunoscut pentru filmul său din 2006, „Azuloscurocasinegro”, iar un al film de-al său, „Gordos” („Grașii”), pe care nu l-am văzut, a câștigat Premiul Publicului la TIFF 2010. „Primos” este făcut după o formulă și nu aduce nimic nou în peisaj. Dar faptul că fiecare dintre cei trei veri primesc o porție aproximativ egală din timpul de pe ecran, fiecare cu propriile probleme, asigură un număr mare de variațiuni pe aceeași temă, evitând astfel plictiseala (e drept, cu riscul unei aparente lipse de concentrare). În plus, este probabil unul dintre puținele filme în care se discută despre sindromul Münchausen prin delegație.

The Rum Diary (SUA, 2011)

The Rum Diary

(SUA, 2011)

Regia: Bruce Robinson

Cu: Johnny Depp, Aaron Eckhart, Amber Heard, Giovanni Ribisi, Richard Jenkins

Rating: 2.5/5

La vreo 13 ani după ”Fear and Loathing in Las Vegas”, Johnny Depp interpretează încă o dată o versiune a lui Hunter S. Thompson, adaptată după romanul său omonim. Acțiunea se petrece pe la 1960 în Puerto Rico, unde Paul Kemp (Depp) este un jurnalist în căutarea unei voci proprii, care este atras într-un proiect dubios de un escroc la patru ace jucat de Aaron Eckhart. Dacă Hunter S. Thompson ar fi un super-erou, aceasta ar fi his origin story. Printre altele, avem ocazia să vedem cum a ajuns să scrie primul articol plin de mânie și asistăm la primul său trip.

Nu vreau să spun că nu m-am distrat și că nu mi-a plăcut filmul. Depp este surprinzător de reținut și acesta este unul dintre cele mai bune roluri ale sale din ultima vreme. Iar pentru regizorul Bruce Robinson, autor al iconicului ”Withnail & I”, care nu a mai făcut un film de aproape două decade, ”The Rum Diary” este un comeback adecvat. Filmând în 16mm, în cadre lungi, adesea filmate din mână, Robinson recreează atmosfera slinoasă, mahmură, care este comună lui ”Withnail & I” și ”Fear and Loathing in Las Vegas”. 

Dar filmul are prea multe momente în care nu se întâmplă nimic, iar per ansamblu este prea episodic pentru a forma un întreg. Mai mult, în afară de Kemp, niciun personaj nu este mai mult decât o schiță, o parodie sau o caricatură: Richard Jenkins este patronul corupt al ziarului, lui Eckhart îi lipsesc doar două ”$” în loc de pupile, Amber Heard este focoasa care, evident, se îndrăgostește de protagonist, iar Giovanni Ribisi este un bețivan suedez cu simpatii naziste, care îi deschide calea lui Kemp către noi băuturi și droguri. Ultima jumătate de oră este foarte slabă: filmul își pierde ritmul pe care îl avea până în acel moment și se zbate să găsească un deznodământ tuturor firelor narative pe care le-a propus în primele 90 de minute. Din nefericire, impresia de la final este de oportunitate măcar pe jumătate ratată.

The Tree of Life (SUA, 2011)

The Tree of Life

(SUA, 2011)

Regia: Terrence Malick

Cu: Bead Pitt, Sean Penn, Jessica Chastain, Hunter McCracken

Rating: 4.5/5

Un rezumat al filmului-puzzle al anului este mai ușor de făcut decât pare. În primele 20 de minute, halucinante, îi vedem pe Brad Pitt și Jessica Chastain ca un cuplu îmbătrânit care află că unul dintre fiul lor a murit și pe Sean Penn în rolul fiului lor cel mare, care rătăcește pierdut în lumea modernă Urmează alte aproximativ 20 de minute de efecte speciale (care se înscriu în continuarea celor din ”2001” și ”The Fountain”), o extraordinară Geneză, ceva care cu siguranță nu s-a mai văzut până acum. După aceea, filmul se încadrează într-un narativ relativ straightforward, însoțit de obișnuitele voice-over-uri șoptite: suntem în Waco, în anii '50, Brad Pitt și Jessica Chastain își cresc cei trei băieți, iar fiul cel mare trece printr-o criză existențială și spirituală. În final, vom avea și o Apocalipsă, iar filmul se va întoarce înspre tonul ambiguu de la început.

”The Tree of Life” a fost îndelung comparat cu ”2001”, dar în afară de colaborarea cu Douglas Trumbull pentru efecte speciale și ambiția nemăsurată a ambilor regizori, cele două filme pornesc în direcții diferite. Cu cât ”2001” pornește mai departe în spațiu în căutarea adevărurilor despre omenire, cu atât ”The Tree of Life” pătrunde mai adânc în sinea interioară a personajelor sale. Pentru Malick, povestea lor este, în același timp, nesemnificativă la scară universală și esențială pentru ca acest Univers să existe. Mai mult ca sigur, există o componentă autobiografică în acest film, iar dincolo de cugetările filosofice, citatele șoptite și căutarea unui Dumnezeu - care există în toate celelalte patru filme ale regizorului - pentru mine ”The Tree of Life” a fost prima dată când am simțit că mi s-a revelat ceva din adevăratul Malick. Mă bucur că a început să facă filme mai frecvent în ultima vreme și de-abia aștept să văd fiecare dintre cele patru (!) proiecte la care lucrează în acest moment. 

În final, vreau să revin un pic la comparație cu ”2001”. Cred că aceasta aduce un deserviciu ambelor filme. Singurul lucru pe care vreau să îl spun este că la ”The Tree of Life” percep o anumită ezitare în execuție, care nu există în filmul lui Kubrick (și nici în „Oglinda” lui Tarkovski, cu care, de asemenea, a fost comparat). Ordinea anumitor secvențe pare aleatoare și sunt foarte curios ce alte versiuni ale filmului au existat la montaj. Acestea fiind zise, ”The Tree of Life” este un film de două ore și jumătate care nu m-a plictisit niciun minut, plin de invenții vizuale și imagini extraordinare. Este ceea ce se numește o capodoperă imperfectă și probabil cel mai bun film al lui Malick (deși lupta la vârf e acerbă).

The Guard (Irlanda, 2011)

The Guard

(Irlanda, 2011)

Regia: John Michael McDonagh

Cu: Brendan Gleeson, Don Cheadle, Liam Cunningham, Mark Strong

Rating: 3.5/5

”The Guard” este debutul în lungmetraj al lui John Michael McDonagh, fratele lui Martin McDonagh, care a regizat excelentul ”In Bruges”. Cele două filme au în comun un anume umor negru și prezența lui Bredan Gleeson în distribuție. De data aceasta, el este cel mai neconvențional polițist irlandez din toate timpurile, care încearcă să oprească niște traficanți de droguri care primesc transporturi pe mare. Fiindcă toți ceilalți polițiști din vestul Irlandei sunt corupți, singurul său aliat este un agent FBI negru (Don Cheadle).

Filmul este greu de încadrat într-un gen anume. Nu este nici thriller, nici dramă, nici comedie propriu-zisă. Personajele sunt mult mai culte decât suntem obișnuiți să vedem (discută despre Nietzche, Bertrand Rusell, se uită la filme precum ”The Shout” etc.) Mai mult, traficanții sunt conștienți de clișeele filmelor cu gangsteri, iar aparițiile lor sunt mai mult folosite pentru a le pune pe acestea în discuție: Liam Cunningham se bucură că nu este un infractor „tradițional”, în timp ce Mark Strong tânjește parcă după o confruntare adevărată cu niște oameni ai legii onești. ”The Guard” este unul dintre cele mai stranii filme ale anului, cu atât mai mult cu cât prima impresie nu este că ar fi ceva special.

Anonymous (UK/Germania, 2011)

Anonymous

(UK/Germania, 2011)

Regia: Roland Emmerich

Cu: Rhys Ifans, Vanessa Redgrave, Rafe Spall, David Thewlis, Joely Richardson, Derek Jacobi

Rating: 2.5/5

Povestea filmului se bazează pe (relativ) populara teorie alternativă despre adevărata identitate a celui care a scris operele lui Shakespeare, identificat de data aceasta ca fiind Earl-ul de Oxford, Edward de Vere (Rhys Ifans). Ceea ce mă deranjează cel mai mult este că viața adevărată a lui Shakespeare - plină de conspirații politice, conflicte între protestanți și catolici, trupe de teatru itinerante și tragedii de familie - ar face un film destul de palpitant, pe care aș vrea cu adevărat să îl văd. Acestea fiind zise, fiindcă știam la ce să mă aștept, am pornit la film cu mintea foarte deschisă, așteptându-mă la aproximativ două ore de divertisment de bună calitate. 

Din păcate, filmul a reușit să mă enerveze. Nu atât fiindcă e absurd, dar pentru că prezintă totul cu convingerea unui ”The Da Vinci Code” Deși povestea este subțire, narațiunea este plină de înflorituri, de comploturi, de uneltiri care mai de care mai îndepărtate de tărâmul logicii. Mai mult, filmul prezintă alternativ evenimente din două, trei sau - la un moment dat - chiar patru perioade diferite, ceea ce ar trebui fie să accelereze desfășurarea acțiunii, fie să creeze suspans, dar nu reușește decât să se manifeste prin tăieturi de montaj stângace. Am auzit unii comentatori care se plângeau că e greu să îți dai seama ce rol este jucat de diferiți actori, dar aceasta nu este deloc o problemă, fiindcă aproape de fiecare dată când un personaj intră în scenă (fie că este sau nu unul nou), un altul îi exclamă numele de pe margine: Will! Will Shakespeare! sau Jonson! Ben Jonson! sau Ea e soția mea Anne, care e fiica socrului meu Cecil, care o sfătuiește prost pe regină etc. etc. etc.

”Anonymous” merită văzut pentru decoruri, efecte speciale și imagine. Era greu să îmi închipui acum câțiva ani că un film de epocă făcut în digital ar putea fi convingător, dar tehnologia a evoluat destul de bine. Sunt multe momente în care te poți pierde în detaliile scenografice ale acestui film, de la reconstrucția Londrei elisabetane la modul în care flăcările lumânărilor se reflectă de pe chipul personajelor. Toate acestea, bineînțeles, trădează un scenariu slab și lipsa de claritate a regiei. Actorii mai salvează onorea filmului, în special Vanessa Redgrave (probabil cea mai bună Elisabeta I din câte am văzut) și David Thewlis, care e aproape de nerecunoscut. Și mai sunt mici aluzii la operele lui Shakespeare presărate din loc în loc, uneori relativ amuzante. Cât despre rama poveștii, în care Derek Jacobi introduce filmul de pe o scenă, ca o piesă de teatru, permiteți-mi să fiu foarte neimpresionat, mai ales că același Jacobi făcea același lucru muuuuuuult mai bine pentru ”Henry V”, de Kenneth Branagh.

RO 2011 - Partea a 8-a: Crulic - drumul spre dincolo

Crulic - drumul spre dincolo

(România/Polonia, 2011)

Regia: Anca Damian

Voci: Vlad Ivanov, Jamie Sives

Rating: 3.5/5

Documentarul de animație nu mai este la ora actuală o noutate, precum era ”Waltz with Bashir” acum câțiva ani. Un precedent există chiar și la noi: scurtmetrajul „Mátyás, Mátyás”, de Cecilia Felméri. Totuși, un lungmetraj animat românesc nu a apărut de foarte multă vreme, iar „Crulic” este mai degrabă o reconstituire decât un documentar propriu-zis. Povestea este destul de bine cunoscută: în 2007, românul Claudiu Crulic a fost acuzat pe nedrept de furt în Polonia. În închisoare, acesta a făcut greva foamei și, ulterior, datorită neglijenței medicilor și a autorităților, a decedat. Filmul are doi naratori, Vlad Ivanov (cu accent moldovenesc full-on!) interpretându-l pe Crulic însăși, povestindu-și viața și experiența din post-mortem în cel mai natural mod cu putință și Jamie Sives (Triage, Game of Thrones), naratorul englez care preia povestirea în momentul în care Crulic începe să fie mai mult inconștient.

Recunosc că nu aveam foarte multe speranțe de la acest film și, sincer, nu cred că a început chiar foarte bine. Vocea lui Ivanov surprinde perfect toate nuanțele personajului și nu trebuie să știi mai mult despre el decât este redat prin vocabular, inflexiuni verbale etc. Însă primele aproximativ 10-15 minute insistă parcă prea mult pe biografia personajului principal și filmul pare să își găsească greu un ritm și un stil, sub greutatea unui voice-over prea bogat. Cu timpul, însă, lucrurile încep să se așeze, filmul demarează și începem să întrezărim viziunea regizoarei. În final, filmul te prinde și te imersează în această poveste, care începe să pară, cu fiecare minut care trece, din ce în ce mai ieșită din comun.

Animația este minimalistă și se bazează foarte mult pe colaje, dar regia are un caracter cinematic, la scară largă. Există mult experiment în acest film, nu toate momentele sunt reușite, dar Damian caută în continuare unghiuri noi în care să își privească personajele. Cele mai reușite secvențe sunt cele în care narațiunea lipsește, iar acțiunea decurge fluid, fără tăieturi de montaj, precum un lung travelling în plonjeu care trece în revistă mai multe celule din închisoare sau halucinațiile lui Crulic dinspre sfârșitul filmului. „Crulic” mi-a amintit cel mai mult de filmul lui Steve McQueen, ”Hunger”. Deși nu vreau să compar aceste filme, vreau doar să notez că ambele au și un mesaj politic (nu același, bineînțeles) și ambele insistă, în a doua lor jumătate, pe greva foamei și moartea lentă a personajelor principale.

Filmul Ancăi Damian a fost pentru mine o surpriză plăcută și consider că, fiind unul dintre cele mai bune filme românești ale anului, trebuie văzut de cât mai multă lume.

Meek's Cutoff (SUA, 2011)

Meek's Cutoff 

(SUA, 2011)

Regia: Kelly Reichardt

Cu: Michelle Williams, Bruce Greenwood, Paul Dano, Rod Rondeaux

Rating: 4.5/5

”Meek's Cutoff” (Scurtătura lui Meek, dacă ar fi să fie vreodată tradus în română) este unul dintre cele mai frumoase filme ale anului și, în același timp, unul dintre cele mai bizare. Cineasta Kelly Reichardt ne propune un western „independent”, existențialist, filmat în demult abandonatul format 1,33:1, despre un mic grup (trei familii) de coloniști pierduți în teritoriul Oregon, cândva la jumătatea secolului XIX. Călăuza lor, Stephen Meek (Bruce Greenwood, aproape de nerecunoscut) pretinde că știe drumul. Inițial, acesta pare să fie genul de anti-erou tipic western-urilor clasice, dar nu dovedește că ar fi mai mult decât un neghiob plin de prejudicii. Lucrurile par să se schimbe pentru călători când capturează un indian, care pare să fie de acord să îi ghideze.

Un film foarte lent, ”Meek's Cutoff” este compus în mare parte din lungi cadre statice, care pun în valoare relieful american: de la deșertul de sare la câmpiile înalte și pustii. Alegerea de a filma în 1,33:1 nu este un moft, ci se potrivește perfect cu atmosfera filmului și cu ceea ce simt personajele, care par să fie prinse ca într-o capcană în acest spațiu aparent infinit. În completarea imaginilor vine muzica atonală compusă de Jeff Grace, iar rezultatul este auster, dar acaparant. Actorii nu au multe replici de dat, așa că totul se bazează pe expresii și pe limbajul corporal. Michelle Williams este o femeie puternică, care își asumă rolul de conducător din umbră în momentele-cheie; Paul Dano este un tânăr destul de anxios și nehotărât; dar a doua parte a filmului este dominată de imaginea indianului nevorbitor de limbă engleză jucat de Rod Rondeaux (cascador în mai multe western-uri recente).

Multe conflicte se nasc în această mică comunitate... Femei contra bărbați, albi contra indieni, coloniști contra lui Meek, omul contra naturii, chiar și omul contra divinității. ”Meek's Cutoff” este o scenă foarte bună pentru astfel de conflicte „absolute”, cu atât mai mult cu cât nu există o narațiune propriu-zisă. Mai degrabă, filmul ne invită să observăm, preț de o oră și jumătate în care sunt surprinse mai multe zile, viața acestor oameni. La final, nu există un deznodământ, iar personajele nu par să fie mai aproape de destinația lor. În mijlocul pustietății, stă un singur copac cu doar o jumătate de coroană, la adăpostul căruia coloniștii se sfătuiesc, în timp ce indianul continuă să meargă mai departe.

La piel que habito (Spania, 2011)

La piel que habito

(Spania, 2011)

Regia și Scenariul: Pedro Almodóvar

Cu: Antonio Banderas, Elena Anaya, Jan Cornet

Rating: 4/5

„Pielea în care trăiesc” pare să înceapă acolo unde filmul lui Georges Franju „Les yuex sans visage” se oprea, atât în ceea ce privește premisa, cât și, într-un fel, narațiunea. Astfel îl avem pe Banderas în rol de dr. Frankenstein/Pygmalion modern, estetician renumit, care ține captivă în vila sa retrasă o tânără femeie (Elena Anaya) și o folosește pentru a experimenta cu substituenți de piele. Chipul ei, însă, pare a fi modelat după cel al soției sale, moarte în urmă cu zece ani în urma unui accident de mașină. Filmul lansează mai multe piste false în prima sa parte, dar totul se întoarce împotriva spectatorului cu foarte multă imaginație și un pic de cultură cinematografică - în momentul în care Almodóvar dă timpul înapoi la jumătatea peliculei. Banderas și Anaya pătrund amândoi într-un flash-back care schimbă sensul a ceea ce am văzut până atunci.

„La piel que habito” (”The Skin I Live In”) merge foarte bine alături de „Volver”, cel mai bun dintre filmele recente ale lui Almodóvar. Ambele filme împrumută câte ceva de la „Vertigo”, ambele ne păcălesc la început, au un pacing relativ lent și își dezvăluie secretele fără grabă, pulsând în ritmul muzicii lui Alberto Iglesias, dar fiecare merge în direcții diferite, iar estetica lor este diferită. Deși încă foarte dibace în a folosi culorile, parcă de data aceasta look-ul filmului este mai sobru, mai auster, care se potrivește cu izolarea în care trăiesc personajele și neîncrederea care există între ele. Pe de altă parte, preocuparea pentru piele și diferite texturi fac ca acesta să fie unul dintre acele filme pe care simți că le poți atinge (fără să fie în 3D). Dar privind prea mult suprafața obiectelor, putem pierde din vedere ceea ce regizorul face cu adevărat. Prin artificiul narativ, povestea filmului pare să demareze de mai multe ori, dar privind retrospectiv, dinamica relației dintre cele două personaje nu urmează nici ea ordinea cronologică. Ambele personaje par să sufere de un fel de amnezie în prima parte, care le va facilita apropierea; își amintesc apoi întregul, dar doar unul dintre personaje și conștientizează ceea ce s-a întâmplat, iar acest lucru precipită deznodământul.

Filmul acesta este despre obsesie, nebunie, răzbunare, pasiune, dominare și alte dintre temele preferate ale lui Almodóvar, dar mai ales despre identitate sexuală. O contribuție majoră o are regia actorilor. Deși se rostesc relativ puțin cuvinte, există ceva teatral în această mizanscenă. Fiecare privire într-o parte, fiecare gest, fiecare expresie amplifică sensul scenei sau îi dă o cu totul altă conotație. Suspectez că la o a doua vizionare aș descoperi foarte multe astfel de momente. Cele două personaje trec prin mai multe transformări de-a lungul filmului. Obiectul pasiunii fiecăruia se schimbă în permanență, în cazul personajului jucat de Anaya în funcție de transformările fizice ale personajului său. La început, ea pare mai degrabă asexuală, în costumul ei bej, neutru. Încearcă să se conformeze cerințelor trupului său seducându-l (fără succes) pe doctor. De-abia după ce este violată de un intrus (scenă în timpul căruia este neclar ce simte personajul ei), relația dintre protagoniști pare să se poată consuma, dar rememorarea trecutului schimbă detaliile problemei. Iar scena finală (deși aparent banală), prin modul în care personajele sunt așezate în cadru, lasă loc tuturor posibilităților.

Almodóvar este unul dintre puținii realizatori care reușesc să provoace senzații tari, dar și să fie respectat atât în Europa cât și în America. „Pielea în care trăiesc” nu e unul dintre cele mai bune filme ale sale, dar solicită o anumită reacție din parte spectatorului și e cu siguranță o continuare pe strania traiectorie pe care cinematografia regizorului spaniol a luat-o în ultimul deceniu. Ne amintește de alte Almodóvar-uri, dar nu seamănă cu niciunul dintre ele. Nu mă pot hotărî dacă este un film atât de bun pe cât arată nota pe care i-am dat-o, dar cred că în ceea ce privește regia, nu i se pot reproșa prea multe. Și mi-a plăcut să-l văd pe Banderas jucând iar un rol adevărat (și chiar foarte bun), după ani de roluri secundare, eroi de acțiune și pisici animate.

Festivalul Filmului Francez - ”Tomboy” (preview!)

Ziua de vineri a Festivalului Filmului Francez 2011 va începe la ora 17 cu proiecția filmului ”Tomboy”, de Céline Sciamma (al doilea său lungmetraj), pe care vreau să îl recomand cu acestă ocazie. Prefer să nu spun despre ce este vorba, pentru că ”Tomboy” este genul de film pe care e bine să îl vezi fără să știi nimic despre el. Ajunge să spun că este un film cu și despre copii, care stă într-o serie de interpretări excelente oferite de câțiva foarte tineri actori.

Situat undeva între un film de frații Dardenne și „Rebel fără cauză” (cu cel puțin o trimitere la Antonioni), ”Tomboy” este un film destul de scurt, dar care știe ce vrea să transmită. Deși este filmat cu o oarecare distanțare, reușește să creeze un foarte intim portret psihologic al unui copil de 10 ani care cochetează cu o nouă identitate. E un film care necesită un pic de răbdare și, cel puțin în primul sfert de oră, un plus de concentrare din parte spectatorului, dar nu e niciun moment în care să pară greoi sau să piardă din ritm. Foarte bine filmat și atent construit, ”Tomboy” se delimitează un pic de tradiția filmelor europene asemănătoare care se bazează pe misterul creat în jurul personajului principal (precum „Le fils”, unele filme ale lui Michael Haneke și chiar câteva filme românești din „noul val”). În schimb, Sciamma ne dezvăluie surpriza destul de repede, iar suspansul domină restul filmului. ”Tomboy” e destul de bun și ocazia de a-l vedea nu ar trebui ratată!

Festivalul Filmului Francez - "My Little Princess"

Selecția de anul acesta a Festivalului Filmului Francez pare cea mai bună din ultima vreme. Filmele sunt actuale (mai multe dintre ele fiind proiectate la Cannes anul acesta), iar oferta este foarte diversă, de la filme de animație la filme politice. În prima zi a festivalului de la Cluj a rulat, printre altele, și primul film al Evei Ionesco, ”My Little Princess”, povestea cvasi-autobiografică despre copilăria alături de mama sa, fotografa Irina Popesco, transformată aici în Hanna Giurgiu, în interpretarea lui Isabelle Huppert. 

Filmul relatează episodic, sacadat, relația tensionată dintre mamă și fiică. Prima, cu ambiții de fotografă, obsedată de moarte și sexualitate, a doua, modelul ei inocent, convinsă să pozeze în ipostaze care, sincer, sunt la marginea pornografiei. Filmul nu este foarte bun, dar are momentele sale. Principala problemă sunt cele două actrițe (Huppert și Anamaria Vartolomei), care sunt foarte talentate, dar sunt lăsate cam de capul lor. Așa că avem o serie de manifestări histrionice, gesticulări și înjurături care obosesc de la o vreme. Fondul sonor este bogat, dar nu este un tot unitar (din punct de vedere muzical). Iar numărul impresionant de costume, decoruri și stilul liber de povestire au efectul advers al unor gafe de montaj destul de supărătoare (de exemplu, bretele de pe umerii fetei au tendința să cadă și apoi să se ridice singuri). Pe de altă parte, filmul nu arată deloc rău. Deși este filmat în puține locații și decorurile nu sunt foarte ofertante (cu excepția „atelierului” mamei), lumina este foarte bine folosită și, alături de narațiunea destul de laxă, dă filmului o aură onirică. Percepem ”My Little Princess” ca pe un vis, ca pe o fantezie à la Lewis Carroll, care este citat - printre alții - în film.

The Adventures of Tintin (SUA/Noua Zeelandă, 2011)

The Adventures of Tintin

(SUA/Noua Zeelandă, 2011)

Regia: Steven Spielberg

Cu: Jamie Bell, Andy Serkis, Daniel Craig, Simon Pegg, Nick Frost

Rating: 3.5/5

Cu aproape două luni înainte de premiera oficială din State, ”Aventurile lui Tintin” poposește pe ecranele din mai multe țări europene, inclusiv la noi. Bănuiesc că strategia se bazează pe un eventual nucleu european al fanilor Tintin, dar cel puțin în România, rezultatele de la box-office au fost mai degrabă slabe, ultimul film al lui Spielberg & Jackson terminând pe locul doi, după ”In Time”. De neînțeles pentru un film care are potențialul de a atrage întreaga familie la cinema, mai ales fiindcă nu este deloc lipsit de merite artistice.

Pentru Spielberg, acesta este primul film de animație (folosind extensiv și tehnica motion capture). Regizorul folosește resursele genului pentru a crea mai mult dinamism. Practic, nu există niciun obstacol în fața camerei de filmat, calculatorul simulând cele mai complexe mișcări de cameră posibile, culminând cu un impresionant cadru de vreo 4 minute care îți taie răsuflarea. Am auzit deja câteva critici aduse filmului în care se spune că tehnologia nu reușește să creeze personaje expresive și sunt absolut de acord, dar Spielberg compensează prin acest stil dezlănțuit, punctat de câteva secvențe de acțiune impresionante (dintre care bătălia pe mare iese în evidență). 

Personajele capătă totuși viață datorită vocilor cu care sunt înzestrate. Mai multe nume celebre au colaborat, dar dintre toate Andy Serkis (în rolul căpitanului Haddock/Hadoque) este cel care fură prim-plan-ul. Ok, rolul său de aici nu este nici la fel de reușit nici la fel de ofertant ca Gollum sau ca Caesar din ”Rise of the Planet of the Apes”, dar se vede din prima cine este specialistul în motion capture din întregul ansamblu. Și să nu uităm de muzica lui John Williams (care amintește cel mai mult de ”Catch Me If You Can” și ”Harry Potter and the Prisoner of Azkaban”), mai jucăușă ca oricând, împletind teme similare într-un fond sonor bogat și antrenant.

Ușoara mea dezamăgire în urma filmului se datorează faptului că, în ciuda (sau poate datorită) avalanșei de acțiune și a calității design-ului, nu pare bine închegat. De asemenea, îi lipsește un deznodământ adevărat, ceea ce se explică prin faptul că va urma și a doua parte, de data aceasta regizată de Peter Jackson. Dacă scenariul și tehnologia se vor îmbunătăți, avem toate promisiunile unui clasic. Însă doar peste câțiva ani....