The Girl with the Dragon Tattoo (SUA/Suedia/UK/Germania, 2011)

The Girl with the Dragon Tattoo

(SUA/Suedia/UK/Germania, 2011)

Regia: David Fincher

Cu: Rooney Mara, Daniel Craig, Christopher Plummer, Stellan Skarsgård, Robin Wright

Rating: 3.5/5

Înainte de a începe, vreau să clarific două lucruri. În primul rând, filmul nu este un remake, ci a doua adaptare a romanului lui Stieg Larsson. Înțeleg aversiunea față de remake-urile americane care apar imediat după un film străin, dar ”The Girl with the Dragon Tattoo”, din varii motive, nu merită această aversiune. Nu există niciun moment în care acest film să arate ca cel care l-a precedat. În al doilea rând, David Fincher este unul dintre cei mai buni regizori contemporani, dar asta nu înseamnă că nu dezamăgește uneori. ”The Game”, ”The Curious Case of Benjamin Button” sau chiar, după părerea mea, ”Zodiac”, deși le consider filme bune, par să fie eforturi uriașe din partea realizatorului, iar rezultatele „slăbuțe”. 

Sunt convins că filmul de față este cel mai bun rezultat pe care îl poți obține și să fii și fidel sursei. Comparat cu filmul lui Niels Arden Oplev, care are estetica unui film de televiziune, filmul lui Fincher este un noir pervers, pulpy, gritty și unul dintre cele mai remarcabile exemple de imagine digitală ale anului. Fincher reînnoiește colaborarea cu operatorul Jeff Cronenweth, iar Trent Raznor și Atticus Rose revin și ei pentru a semna excelent coloană sonoră, un asediu electronic minimalist care infiltrează fiecare scenă. Acestea fiind zise, filmul are totuși peste două ore jumate și nu are niciun motiv să fie atât de lung. Am apreciat faptul că pentru Fincher cazul la care lucrează Blomkvist nu este la fel de important ca personajele sale, dar faptul că ”The Girl with the Dragon Tattoo” se prelungește cu o jumătate de oră nu este necesar. Continuarea este anunțată, dar eu unul nu îl văd pe Fincher pierzându-și vremea cu o a doua parte.

Și, în final, două cuvinte despre actori. Trebuie din start să spun că nu mi-a plăcut Noomi Rapace în primul film, dar că interpretarea ei s-a îmbunătățit în episoadele următoare. Totuși, prefer imaginea, corpul și figura lui Rapace, în timp ce Mara mi se pare că este ajutată de machiaj. Dar interpretarea sa este una dintre cele mai bune ale anului, ajutată fiind și de Daniel Craig, care acceptă să treacă în planul doi (atât în unele momente ale filmului cât și în materialele de promovare). Christopher Plummer este excepțional în cele câteva scene ale sale și aduce un plus de teatralitate într-un film care mizează pe un realism dur, iar Stellan Skarsgård joacă un rol care nu pare să necesite prezența unui actor (foarte) cunoscut, unless...

Top 5 Filme Româneşti 2011

După TIFF-ul de anul acesta, nu credeam că o să reuşesc să fac mai mult decât un top 3 pentru filmele autohtone. Totuşi, premierele de toamnă nu au fost deloc rele (nu în totalitate), aşa că mai jos avem cele mai bune 5 filme româneşti, cu care nu ar trebui să ne fie ruşine să ieşim în lume.

1. Aurora (Cristi Puiu) - review

2. Din dragoste cu cele mai bune intenţii (Adrian Sitaru) - review

3. Crulic - drumul spre dincolo (Anca Damian) - review

4. Principii de viaţă (Constantin Popescu) - review & TIFF

5. Periferic (Bogdan George Apetri) - review

"Din dragoste cu cele mai bune intenţii"

Top 10 cele mai proaste filme pe care le-am văzut în 2011

Suntem în acea perioadă a anului în care tragem linie și facem câteva topuri pentru a vedea cu ce am rămas din 2011. O să urmeze mai multe topuri, inclusiv cele mai bune filme românești, cele mai bune filme care nu au ajuns în România (și probabil nici nu vor ajunge) și poate chiar și un top cu documentare. Dar, până să ajungem la filmele care chiar merită văzute, să ne amintim de cele pe care trebuia să le evităm. Evident, nu m-am obosit să văd toate dudele de anul acesta, mai ales în a doua parte a anului, dar filmele de mai jos sunt printre cele mai triste experiențe pe care le-am avut la cinema anul acesta și eu cred că sunt destule.

Cel mai prost film al anului:

Your Highness (r. David Gordon Green) - un film benign, bineînțeles, dar idiot și fără nicio urmă de umor.

"Your Highness". Mr. Skin will tell you exactly how much of this movie you need to watch.

Runner-up:

Copilăria lui Icar/L'enfance d'Icare (r. Alex Iordăchescu)

Următoarele 8 poziții, în ordine alfabetică:

Arthur

Colombiana

Drive Angry 3D

Morning Glory

Pirates of the Caribbean: On Stranger Tides

Sucker Punch

Transformers: Dark of the Moon

Ursul

„Copilăria lui Icar”

Mențiuni de dezonoare & Dezamăgiri:

Bridesmaids

Bună! Ce faci?

Hanna

Potiche

Real Steel

Dacă (nu) doriți să revedeți:

- topul de anul trecut, când Serj a ieșit triumfător...

Silver screen & silver bells - Filme de vazut de Crăciun

Ne-am adunat vreo zece colindaci să vă urăm prea fericite sărbători și să vă recomandăm câteva filme oarecum de sezon. 

Adina

Crăciun à la Bergman: Fanny and Alexander

Sub toată puzderia de brizbrizuri, mese pantagruelice, pupături pe obraji rumeni și îmbrățisări de rubedenii întru măsurarea taliei ceiluilalt, Ingmar Bergman a dosit câteva elemente/sentimente primordiale și caracteristice sărbătorii: angoasa și imprevizibilul. Nefiind neapărat un film despre Crăciun ci mai degrabă un basm moralizator-apăsător-intravenos, Fanny and Alexander îi dedică totuși o anticameră  tapetată cu roșul organic, chirurgical specific lui Bergman și opulent decorată cu personaje baroce, discursuri vii, cu personaje vii și discursuri baroce...

Marian

Mâine seara vine Crăciunul şi după o sesiune de colinde şi mâncăruri alese parcă ar merge şi un film. Nu ştiu alţii ce preferă, dar eu în preajma sărbătorilor îmi place să vizionez Home Alone. Da, ştiu e un film tipic de sărbători, e o comedie expirată cu un băieţel şi nişte hoţi proşti, dar îmi place. Mă distrează de fiecare dată când îl văd şi cred că din 1992 încoace l-am văzut de vreo 20 de ori. Kevin mă face să intru în atmosfera Crăciunului, să zâmbesc, să apreciez cina de Crăciun alături de cei dragi şi chiar mă face să mai suport încă o zi de cumpărături. Probabil că un altfel de film ar fi mai potrivit ca o recomandare ţinând cont de tema sesiunii, dar pentru restul genurilor avem vreo 363 de zile la dispoziţie.   Merry Christmas and a Happy New Year! Vizionare plăcută.

Andres

Cine nu are o familie de Craciun sa-si cumpere una! Cam asa as rezuma “Surviving Christmas”, un film tare simpatic si tare de sezon. L-am vazut de vreo patru ori pana acum si nu pot spune ca m-am saturat. Acum nu stiu exact daca e vorba de subiect in sine, de actori sau de Ben Affleck in mod special. Hmm, da, Ben Affleck e de vina! Il gasesc tare simpatic si rolul ala e perfect pentru el. Parca nu as fi astezat-o langa el tocmai pe blondina de Applegate, dar se pare ca fac echipa buna. Cel putin la ciondaneli si la sanius. Craciunul se petrece in familie! Un mesaj perfect.

Matiuska

M-am tot gandit zilele astea la un film deosebit pentru perioada asta, mi-au venit in cap tot felul de Singur(atati) acasa si alte mici comedioare absente din platforma consacratilor de filme de genul asta; m-am gandit ca v-ar placea si  The Holiday care e o mixtura nu chiar cheesy, am ajuns apoi departe la Modern Times si la ideea ca un clasic ajunge, aproape negresit, in suflet si ca pe deasupra va mai si umple chipurile de zambet, dar nu, aleg Serendipity care mi se pare de departe cel mai potrivit pentru iubire, caldura si obraji colorati. Sa aveti un Craciun fericit!

Klausen

O lume inca imaginara, calda, fara zapada, fara Hrusca si colindele-i depresive, fara zurgalai, o lume in care renii se vor fi scufundat de mult … Cu exceptia cazului in care se vor fi transformat in amfibii iar Santa ar fi evoluat catre o forma mai vesela a “Omului din Atlantis”, jucat, demult, de Patrick Duffy, mai cunoscut drept unul dintre personajele obositor de pozitive ale legendei “Dallas” … O lume fara zambet, o lume fara Craciun, o lume in care cadourile au fost inlocuite de jafuri iar colindatorii de ucigasi anuntati de huruitul ruginit al jetsky-urilor turate salbatic … O lume trista, dominata de blazare, unduitoare, precum mirajul unui Craciun de mult uitat …

Nu am sa pretind ca am vazut filmul asta de fiecare Craciun, pentru ca nu este asa. L-am vazut o singura data, cred ca pe un post german care hotarase ca printre zecile de ore cu Macaulay Caulkin in varianta preteen, adica foarte soft, printre “oooh, brazi frumosi”, apfelstrudels si bere neagra in editie limitata de sarbatori, ar merge si doua ore de evadare intr-un viitor indepartat, umed si post-apocaliptic. Si, sincer, chiar daca filmul nu avea nici in clin nici in maneca cu spiritul Sarbatorilor actuale, in timp ce il vedeam, pentru o clipa, m-am gandit ca intr-o lume a apelor, Mos Craciun e musai sa aiba branhii …

Waterworld, by Kevin Costner …

Piratul Cinefil

Daca anul acesta spiritual sarbatorilor e saracacios de-a binelea poate din lipsa zapezii, a oamenilor bine dispusi sau a urarilor de genu ce am vazut intr-un scurt-metraj jegos ce bantuie pe aici

Filmul meu recomandabil pentru starea de fericire in jurul sarbataorii de Craciun e Polar Express, o animatie pentru copilul din noi, o adevarata calatorie spre binecunoscutul taram al lui Mos Craciun, un adevarat traseu plin de peripetii, umplut cu imagini splendide desprinse dintr-o iarna de vis si o imaginatie bogata pentru a trezi sentimentele de fericire/bucurie.

Khronos

Ce altceva poate fi mai potrivit să urmăriți de Crăciun decât o incursiune într-un bar de homosexuali intitulat subtil "Rectum", și o scenă de viol anal (cu nimeni alta decât Monica Bellucci) de 10 minute, toate astea și multe altele în capodopera lui Gaspar Noé, Irréversible. 

Cristi

Cu riscul să fiu off-topic, o să recomand de Crăciun un film... având ca temă Crăciunul. :) Mai exact este vorba despre Surviving Christmas, un film din 2004 cu Ben Affleck, pe care l-am văzut recent şi care mi-a plăcut. Nu-i perfect, nu-i lipsit de exagerări, nu-i lipsit de defecte, dar este funny. Recomandarea lui merge pe linia: nici nevasta ta nu-i perfectă (dac-o ai, iară dacă n-o ai atunci iar nu-i perfectă, nefiind nicicum) dar ai luat-o pentru calităţile ei şi nu pentru cusururi. Aşadar, ca un exerciţiu de a privi, recomand un film cu doar 5.0 pe IMDB, relaxant, nesolicitând altceva decât muşchii faciali şi antirasist, în sensul că poate fi vizionat de către oricine.

Poison Whiskey

They're selling hippie wigs in Woolworth, man!

Regizorul Bruce Robinson s-a întors anul acesta după o lungă absență, dar ”Withnail & I” este filmul pentru care va intra în istorie. Iar în apropierea sărbătorilor, putem învăța câte ceva despre excese de la personajele din acest film. Richard E. Grant și Paul McGann plonjează într-un vârtej auto-distructiv antrenat de alcool, toate tipurile de droguri existente și (printre alții) Jimi Hendrix. What a piece of work is man! Dar există și o morală, iar ca să fie totul limpede - și fiindcă chiar nu are rost să ne speriem de spoilere în acest caz - voi dezvălui finalul:

Radu

Cu ocazia Crăciunului recomand filmul Bad Santa (2003). Pentru că e în temă, are umor negru de calitate, îl are printre actori pe regretatul Bernie Mac, şi a fost primu care mi-a venit în minte când am primit provocarea lu' Adina. A trecut vreme bună de când l-am vizionat.. aşa că intenţionez să-l revăd şi eu cu acest prilej. Ho! Ho! dragii moşului.

ps: şi la ăsta (Rare Exports: A Christmas Tale) m-aş mai uita; i-am văzut traileru' anu' trecut şi am uitat de el.

Essential Killing (Polonia/Norvegia/Irlanda/Ungaria, 2010)

Essential Killing

(Polonia/Norvegia/Irlanda/Ungaria, 2010)

Regia: Jerzy Skolimowski

Cu: Vincent Gallo, Emmanuelle Seigner, Zach Cohen

Rating: 4/5

Pe lângă „O Estranho Caso de Angélica”, despre care am scris în ultimul meu post, în topul pe 2011 al celor de la Cahiers du Cinéma se regăsește și ”Essential Killing”, revenirea în forță în cinema a lui Jerzy Skolimowski. Co-scenarist la „Cuțitul în apă” a lui Polanski și realizator a cel puțin două filme britanice de referință ale anilor '70, ”Deep End” și ”The Shout”, Skolimowski a părăsit lumea filmului pentru o perioadă, iar de-abia ”Essential Killing” este un adevărat come-back. Un film aparent problematic, în care un terorist capturat în Afganistan (jucat de Vincent Gallo în spatele unei barbe groase), care evadează în timp ceeste transportat înspre o închisoare din Europa de Est. Filmul începe ca ”The Hurt Locker”, continuă ca ”Road to Guantanamo”, pentru a deveni în final o fabulă despre supraviețuire, plină de simboluri.

Două merite mari ale Skolimowski. În primul rând, evită să facă un film politic. Armata americană nu este criticată mai mult decât o fac jurnalele de știri (waterboarding, închisori secrete etc.), iar personajul principal, deși este urmărit în permanență și asistăm la eforturile sale de a supraviețui într-un climat ostil, nu este deloc un erou, nu este cineva cu care spectatorul se poate identifica. Chiar din contră, este de-a dreptul dezumanizat, înspre final. În al doilea rând, trebuie notat că în marea sa parte filmul este mut. Există muzică (excelenta contribuție a lui Pawel Mykietyn) și efecte sonore, dar dialogul este foarte puțin și în general, irelevant. Alături de „Le quattro volte”, ”Essential Killing” este un film mut modern, în care primează imaginile, atmosfera și peisajele.

Există multe secvențe notabile în acest film, inclusiv o evadare spectaculoasă, niște flashback-uri foarte colorate, o întâlnire cu o femeie în lactație și o excelentă scenă în care personajul principal halucinează, realizată fără efecte speciale, un moment cu adevărat excepțional. În final, Vincent Gallo trebuie și el felicitat. Și el un om problematic, face de data aceasta un rol extraordinar și cred că este cea mai reușită apariție a sa de la ”Buffalo '66” încoace, recompensată pe bună dreptate cu un premiu la Veneția. ”Essential Killing” nu e pentru toată lumea și are lungimi pe alocuri, dar este un film șocant, aparte. Nu rescrie regulile cinema-ului, dar nici nu ține cont de ele. 

O Estranho Caso de Angélica (Portulagia/Spania/Franța/Brazilia, 2010)

O Estranho Caso de Angélica

(Portulagia/Spania/Franța/Brazilia, 2010)

Regia: Manoel de Oliveira

Cu: Ricardo Trêpa, Pilar López de Ayala, Leonor Silveira

Rating: 4/5

În ultimele zile, au început să apară pe internet primele topuri ale anului. Și, ca de obicei, în măsura posibilităților, încep să văd cât mai multe dintre filmele pe care le-am ratat. Destul de sus în clasamentul celor de la Cahiers du Cinéma (în care a triumfat „Habemus papam”), este acest straniu film, cu un foarte straniu titlu, regizat de un „răsfățat” al revistei, cineastul portughez în vârstă de 103 ani (împliniți pe 11 decembrie), Manoel de Oliveira. De ceva vreme încoace, de Oliveira face cam un film pe an (dacă acesta este secretul longevității, Woody Allen pare să fie pe drumul cel bun). Stilul portughezului, riguros vizual și plin de referințe literare, nu este foarte accesibil. Ca dovadă, anul acesta la TIFF, filmul său precedent, „Excentricitățile unei blonde”, deși lung de doar 65 de minute și foarte frumos filmat, a fost unul dintre cele mai prost votate filme de către public.

„O Estranho Caso de Angélica” începe cu Isaac (Ricardo Trêpa, un fotograf evreu, care este chemat în miez de noapte să o fotografieze pe o tânără care tocmai a decedat (provenind dintr-o familie de creștini devotați). În momentul în care o privește prin obiectivul aparatului, i se pare că Angélica deschide ochii și îi surâde. În zilele următoare, nu va reuși să își scoată din minte această imagine, care reprezintă debutul unei expreiențe transcendentale (ceva de genul „Sărmanul Dionis”), la finalul căruia Isaac (sau măcar spiritul acestuia) va parasi spațiul și timpul în care se află. 

Este un film solicitant, dar foarte bine gândit și executat. Tematic, este destul de bogat și are mai multe straturi care trebuie descifrate. În acest sens, recomand articolul celor de la Cahiers du Cinéma (Jean-Phillipe Tessé, mai exact) din martie 2011. Este un film care pornește de la o chestiune de identitate și religie și sfârșește prin a pune în discuție viața de dincolo de moarte și natura universului. O excelentă secvență prezintă o discuție la cină între mai mulți oameni de știință, care vorbesc despre acceleratoare de particule și așa mai departe, în timp ce Isaac privește pierdut orașul pe fereastră. Acest gest al său este repetat pe parcursul filmului, fotograful având, în principiu, două perspective complementare, opuse asupra orașului: de la fereastra camerei sale și de pe dealul unde merge regulat să fotografieze niște muncitori.

Chiar și fără a intra în detalii și discuții despre teme, filosofie și alte „prostii”, „O Estranho Caso de Angélica” este un film care mie mi s-a părut destul de ușor de urmărit și plin de imagini excepțioanle, precum un travelling de-a lungul mai multor poze atârnate pe o sârmă și zborul îmbrățișat al lui Isaac și Angélica (reluat în unele postere), care pare desprins dintr-un vitraliu pictat de Chagall. De câteva ori, imaginea digitală distrage atenția, în special în secvențele filmate în plină zi, cu mult soare, dar în mare parte nu se pot reproșa multe imaginii filmului. Recomand „O Estranho Caso de Angélica” pentru cinefilii mai aventurieri. Nu cred că vor fi dezamăgiți.

Moneyball (SUA, 2011)

Moneyball

(SUA, 2011)

Regia: Bennett Miller

Cu: Brad Pitt, Jonah Hill, Philip Seymour Hoffman, Robin Wright

Rating: 3/5

Nu a fost un an deloc rău pentru Brad Pitt. După excelenta prestație din ”The Tree of Life” (unul dintre cele mai bune roluri ale sale), biletul pentru Oscar pare să îi fi sosit odată cu ”Moneyball”, în care îl interpretează pe Billy Beane, manager al echipei de baseball Oakland Athletics și unul dintre inovatorii jocului. Întregul film gravitează în jurul lui Brad Pitt, care arată ca un Robert Redford „reîncarnat”, întinerit, într-o interpretare reținută, subtilă. Billy Beane-ul din acest film este un personaj trist, care are însă tot timpul un zâmbet de oferit celorlați. Este, în același timp, un loser etern, dar și marele câștigător, cel care - ni se spune în film - a schimbat jocul de baseball. 

Regizat de Bennett Miller (”Capote”), bazat pe un scenariu de Steven Zaillian și Aaron Sorkin și filmat de Wally Pfister, ”Moneyball” nu putea să iasă decât un film bine făcut, solid, calculat. Din păcate, nu este mai mult decât atât. Cu o durată de peste două ore, filmul este monoton, dar reușește cumva să mențină un ritm susținut și astfel nu devine plictisitor. Nu există o gradare prea bună și finalul vine destul de brusc. Înainte de a apărea, filmul începea să fie comparat cu ”The Social Network” (din varii motive). Acum, această comparație pare să aducă un deserviciu ambelor filme. Lui ”Moneyball” îi lipsește un regizor cu personalitate și nu se remarcă decât prin rolul făcut de Brad Pitt. Dar merită menționat și Jonah Hill în rolul „ajutorului” lui Billy Beane, un statistician care folosește matematica pentru a evalua jucătorii de baseball, evitând bias-ul antrenorilor și impresarilor. Pentru Hill, acesta cred că este singurul său rol serios și se descurcă destul de bine. 

Pithy Reviews (10)

Short reviews of rare-ish movies, just to pass the time...

Utu (Geoff Murphy, 1984)

Part western, part ethnic cinema, part exploitation, part historical war epic, with hints to Shakespeare, the New Zealand film "Utu" is a quite odd, but very enjoyable piece.

Rating: 3.5 out of 5

Jesus of Montreal (Denys Arcand, 1989)

Biblical allegory, set in the world of French-Canadian theater. However, it does seem to be more a movie about the artistic corruption, as our "Jesus" is a young actor who refuses to compromise his integrity or accept censorship. Very impressive visuals, as well...

Rating: 4 out of 5

Deus e o Diabo na Terra do Sol (Glauber Rocha, 1964)

Also known as "White Devil, Black God", this is one of the most impressive film of the Cinema Novo movement, from one of its leading directors. An esoteric, mystical depiction of social unrest and religious practices in rural Brazil, it definitely should not be missed, even though it isn't exactly an easy watch.
Rating: 4 out of 5

Le gamin au vélo (Belgia/Franța/Italia, 2011)

Le gamin au vélo

(Belgia/Franța/Italia, 2011)

Regia și Scenariul: Jean-Pierre & Luc Dardenne

Cu: Thomas Doret, Cécile de France, Jérémie Renier

Rating: 4/5

În ceea ce îi privește pe frații Dardenne, nu sunt un cunoscător al operei lor (cred că nu am văzut jumătate dintre filme lor de ficțiune), dar sunt un admirator tacit al celor câteva filme de-ale lor pe care le-am văzut. „Le gamin au vélo” (care urmează, probabil, să fie tradus în românește „Băiatul cu bicicleta”), proaspăt laureat cu un premiu pentru scenariu de către Academia Europeană de Film, nu face excepție. Protagonistul este Cyril, un băiat de vreo 10-12 ani, destul de coleric, este abandonat de tatăl său (singurul părinte în viață) la un azil. În prima parte a filmului, Cyril încearcă să își regăsească tatăl, care și-a schimbat domiciliul, și să își recupereze bicicleta pe care acesta a vândut-o. Este ajutat de Samantha, o coafeză care are grijă de el în week-end-uri. În a doua parte a filmului, Cyril se împrietenește cu Wes, un pungaș/traficant care vrea să îl folosească pe băiat pentru un jaf.

Evident, „Le gamin au vélo” abordează temele favorite ale fraților Dardenne: abuz, abandon, părinți denaturați și părinți-surogat, precum și convingerea că există și oameni cu adevărat buni. Stilistic, filmul seamănă cu celelalte Dardenne-uri, dar, e drept, parcă sunt ceva mai puține planuri-secvență, iar travelling-urile fixate pe ceafa personajelor aproape că lipsesc. Frații Dardenne pun accent pe schema de culori și nu se poate ca vreunui spectator să nu îi rămână întipărită în minte imaginea băiatului în tricou roșu pe bicicletă sau iarba de un verde extrem de viu. Există și câteva secvențe de noapte foarte reușite, atât din punctul de vedere al modului în care sunt filmate și luminate, dar și în ceea ce privește intensitatea lor: Cyril se ceartă cu Samantha, fuge de la ea pentru a comite jaful, apoi încearcă să îi dea banii tatălui său, care îl respinge în mod brutal.

Tot filmul gravitează în jurul personajului lui Cyril, un personaj instabil emoțional, plin de nerăbdare, mânie, ură și chiar un pic de răutate, dar, în același timp, naiv și - din punctul de vedere al realizatorilor, cred - lipsit de orice vin pentru faptele sale. Cyril își dorește o familie și continuă să creadă că este posibil să fie reunit cu tatăl său mult după ce este evident că acesta din urmă nu își dorește acest lucru. Thomas Doret este un interpret extraordinar de precoce, iar filmul se poate citi din expresiile de fața sa (căci dialogurile sunt relativ puține). Merită menționată și Cécile de France („L'auberge espagnol”, ”Hereafter”), care face un rol excelent și complex, departe de rolul unidimensional de „mamă sfântă” care ar fi fost foarte ușor de jucat și complet neverosimil. 

A Dangerous Method (SUA/Germania/Canada/Elveția, 2011)

A Dangerous Method

(SUA/Germania/Canada/Elveția, 2011)

Regia: David Cronenberg

Cu: Michael Fassbender, Keira Knightley, Viggo Mortensen, Vincent Cassel, Sarah Godon

Rating: 4/5

Filmul lui Cronenberg pornește de la întâmplări adevărate petrecute înainte de primul război mondial, care îi au în centru pe Sigmund Freud (Mortensen), pe mai tânărul său coleg Carl Jung (Fassbender) și pe pacienta, ulterior amanta acestuia din urmă, Sabina Spielrein (Knightley). Emma Jung (Godon) și Otto Gross (Cassel) sunt celelalte două personaje mai importante. Cât de mult aderă filmul la realitatea istorică nu aș putea să spun. Conflictul profesional dintre Freud și Jung este amplificat la rândul său, dar în același timp cele două personaje par în anumite momente mai apropiate decât ar fi putut să fie vreodată. Toate acestea contează mai puțin. Cronenberg face o serie de studii de caracter, iar dinamica relațiilor dintre personaje ne acaparează din primele minute.

Comparativ cu filmele de început ale lui Cronenberg (”The Brood”, ”Videodrome”, ”Naked Lunch” etc.), dar chiar și cu cele mai recente (”Spider”, ”A History of Violence, ”Eastern Promises”), ”A Dangerous Method” este mult mai reținut din punctul de vedere al imaginilor pe care le prezintă (deși felul în care Keira își contorsionează trupul și își împinge mandibula în față în primele sale secvențe ne face să ne întrebăm dacă nu există cumva niște tentacule în spatele pielii acesteia). Cronenberg pare mult mai interesat de a face un film foarte riguros: încadraturile sunt exacte, iar lungimea scenelor pare să fie predeterminată astfel încât să producă efectul maxim asupra spectatorului. Filmul are astfel un ritm rapid, deși acoperă o perioadă de peste un deceniu. De fapt, majoritatea filmelor lui Cronenberg au un pacing un alert, întreținut de necesitatea de a acoperi o perioadă destul de mare de timp (cel mai bun exemplu cred că este ”Dead Ringers”).

În ”A Dangerous Method”, aproape toate scenele se petrec între două personaje. Chiar dacă sunt mai multe prezente, întotdeauna dialogul se poartă între două dintre ele, iar acțiunile celei de-a treia nici nu contează așa mult (cu excepția primei scene în care Jung, Spielrein și Emma apar împreună). În plus, există nenumărate repetiții ale aceluiași decor, chiar dacă personajele s-au schimbat. De exemplu, scenelor în care Jung discută cu Freud în biroul acestuia din urmă îi răspund scenele dintre Freud și Spielrein de mai târziu, din același loc. La fel, relației medic-pacient dintre Jung și Spielrein îi răspunde cea dintre Jung și Gross. Mai semnificativ, Freud și Jung sunt văzuți în prima parte a filmului plimbându-se prin grădinile palatului Belvedere, alături de mulți alți vienezi, dar la final îl vedem doar pe Freud, singur în întregul parc. Foarte interesante aceste decizii ale lui Cronenberg, care ne permit să observăm cum evoluează relațiile dintre personaje și să ne schimbe în repetate rânduri percepția asupra lor. Și ceea ce discută este relevant, pentru că avem ocazia să le cunoaștem ideile (nu doar cele profesionale) și prejudecățile.

În final, vreau să îi scot în evidență pe cei trei actori din rolurile principale, dintre care bărbații (Mortensen și Fassbender) fac probabil cele mai subtile, mai reținute roluri din carieră, iar Knightley unul dintre cele mai exuberante. Și o mențiune specială pentru încă o coloană sonoră spot-on compusă de Howard Shore, colaboratorul de peste trei decenii a maestrului Cronenberg.

Ceddo (Senegal, 1977)

Ceddo

(Senegal, 1977)

Regia: Ousmane Sembene

Cu: Tabata Ndiaye, Moustapha Yade, Ismaila Diagne

Rating: 4.5/5

Filmul ne poartă într-un moment nedefinit din istoria Africii. Un „rege” proaspăt convertit la Islam dorește să impună noua religie supușilor săi, un trib care este încă adeptul ai religiilor și modului de viață tradiționale. Ceddo - căci așa se numesc - încearcă să reziste și, pentru a-l forța pe rege să cedeze, îi răpesc fiica. Acest lucru va accelera multiple conflicte, inclusiv pentru succesiunea la tron, pentru mâna „prințesei”, dar mai ales pentru supremație religioasă și politică. Profitând de evenimente, Imam-ul îl asasinează pe rege și preia puterea.

Regizorul Ousmane Sembene a fost unul dintre cei mai mari cineaști africani. Deși „Ceddo” este primul său film pe care l-am văzut, nu ezit să-l numesc o capodoperă. Personajele sunt foarte bine individualizate și conflictele care apar sunt credibile. Sembene este foarte atent la modul în care actorii vorbesc, se mișcă, gesticulează. Scenele extinse în care aceștia dezbat probleme, cer dreptul la replică sau vorbesc prin intermediar au un ritm extraordinar și te lasă să descoperi care este miza pentru fiecare dintre aceste personaje. Aceste scene sunt contrabalansate de cele dintre „prințesă” și răpitorul ei: acestea se desfășoară undeva departe de trib și fac economie de cuvinte. Mai degrabă, ele sunt dominate de prezențele aparent calme ale celor două personaje, care încearcă să găsească soluții pentru situațiile în care se găsesc pe măsură ce timpul trece.

Sembene nu pare foarte interesat să facă un film strict narativ. Sigur, este destul de clar ce se întâmplă, dar filmul este adesea întrerupt de secvențe ambigue, alegorice, precum o slujbă/înmormântare catolică din secolul XX care apare după ce un non-musulman este ucis sau „visul” răpitorului după ce este împușcat la sfârșitul filmului. Aceste secvențe, plus faptul că anumite întâmplări sunt omise, iar altele se petrec foarte repede, pot lăsa uneori spectatorul în ceață, dar dau filmului un aer de legendă, de poveste atemporală. Contribuie și coloana sonoră îndrăzneață, care combină ritmuri africane cu jazz și melodii gospel. De asemenea, are un stil vizual foarte ingenios, care alternează între realism și un fel de expresionism reținut în anumite secvențe. „Ceddo” este un film care critică lipsa de toleranță religioasă și structurile de stat rigide și pune în valoare caracterul puternic celor care rezistă acestora. Iar în prințesa Dior regăsim un personaj feminin puternic și independent. Recomand filmul, eventual la pachet cu „Hyènes”, un alt film senegalez foarte interesant, regizat de Djibril Diop Mambéty în 1992.

Primos (Spania, 2011)

Primos

(Spania, 2011)

Regia: Daniel Sánchez Arévalo

Cu: Quim Gutiérrez, Inma Cuesta, Raúl Arévalo, Antonio de la Torre

Rating: 2.5/5

„Verii” este unul dintre puținele filme europene care ajung pe ecrane noastre fără să intre în categoria arthouse. Genul acesta e comedii (parțial) romantice, dacă ar fi mai bine promovate, ar putea reprezenta o alternativă la suratelor lor americane, față de care au ca atu lipsa marilor vedete care se dau oameni obișnuiți și măcar câteva secunde de nuditate frontală parțială. În „Primos”, după ce este părăsit în ajunul nunții de logodnica sa, Diego se întoarce alături de cei doi veri ai săi, Julián și José Miguel, în satul în care aceștia își petreceau mai demult verile. Planul este să o regăsească pe Martina, prima sa dragoste. Dar, evident, lucrurile nu sunt chiar așa de simple...

Regizorul Daniel Sánchez Arévalo s-a remarcat prin comedii cu priză la public și nu doar pe plaiurile natale. Este, poate, mai bine cunoscut pentru filmul său din 2006, „Azuloscurocasinegro”, iar un al film de-al său, „Gordos” („Grașii”), pe care nu l-am văzut, a câștigat Premiul Publicului la TIFF 2010. „Primos” este făcut după o formulă și nu aduce nimic nou în peisaj. Dar faptul că fiecare dintre cei trei veri primesc o porție aproximativ egală din timpul de pe ecran, fiecare cu propriile probleme, asigură un număr mare de variațiuni pe aceeași temă, evitând astfel plictiseala (e drept, cu riscul unei aparente lipse de concentrare). În plus, este probabil unul dintre puținele filme în care se discută despre sindromul Münchausen prin delegație.

The Rum Diary (SUA, 2011)

The Rum Diary

(SUA, 2011)

Regia: Bruce Robinson

Cu: Johnny Depp, Aaron Eckhart, Amber Heard, Giovanni Ribisi, Richard Jenkins

Rating: 2.5/5

La vreo 13 ani după ”Fear and Loathing in Las Vegas”, Johnny Depp interpretează încă o dată o versiune a lui Hunter S. Thompson, adaptată după romanul său omonim. Acțiunea se petrece pe la 1960 în Puerto Rico, unde Paul Kemp (Depp) este un jurnalist în căutarea unei voci proprii, care este atras într-un proiect dubios de un escroc la patru ace jucat de Aaron Eckhart. Dacă Hunter S. Thompson ar fi un super-erou, aceasta ar fi his origin story. Printre altele, avem ocazia să vedem cum a ajuns să scrie primul articol plin de mânie și asistăm la primul său trip.

Nu vreau să spun că nu m-am distrat și că nu mi-a plăcut filmul. Depp este surprinzător de reținut și acesta este unul dintre cele mai bune roluri ale sale din ultima vreme. Iar pentru regizorul Bruce Robinson, autor al iconicului ”Withnail & I”, care nu a mai făcut un film de aproape două decade, ”The Rum Diary” este un comeback adecvat. Filmând în 16mm, în cadre lungi, adesea filmate din mână, Robinson recreează atmosfera slinoasă, mahmură, care este comună lui ”Withnail & I” și ”Fear and Loathing in Las Vegas”. 

Dar filmul are prea multe momente în care nu se întâmplă nimic, iar per ansamblu este prea episodic pentru a forma un întreg. Mai mult, în afară de Kemp, niciun personaj nu este mai mult decât o schiță, o parodie sau o caricatură: Richard Jenkins este patronul corupt al ziarului, lui Eckhart îi lipsesc doar două ”$” în loc de pupile, Amber Heard este focoasa care, evident, se îndrăgostește de protagonist, iar Giovanni Ribisi este un bețivan suedez cu simpatii naziste, care îi deschide calea lui Kemp către noi băuturi și droguri. Ultima jumătate de oră este foarte slabă: filmul își pierde ritmul pe care îl avea până în acel moment și se zbate să găsească un deznodământ tuturor firelor narative pe care le-a propus în primele 90 de minute. Din nefericire, impresia de la final este de oportunitate măcar pe jumătate ratată.

The Tree of Life (SUA, 2011)

The Tree of Life

(SUA, 2011)

Regia: Terrence Malick

Cu: Bead Pitt, Sean Penn, Jessica Chastain, Hunter McCracken

Rating: 4.5/5

Un rezumat al filmului-puzzle al anului este mai ușor de făcut decât pare. În primele 20 de minute, halucinante, îi vedem pe Brad Pitt și Jessica Chastain ca un cuplu îmbătrânit care află că unul dintre fiul lor a murit și pe Sean Penn în rolul fiului lor cel mare, care rătăcește pierdut în lumea modernă Urmează alte aproximativ 20 de minute de efecte speciale (care se înscriu în continuarea celor din ”2001” și ”The Fountain”), o extraordinară Geneză, ceva care cu siguranță nu s-a mai văzut până acum. După aceea, filmul se încadrează într-un narativ relativ straightforward, însoțit de obișnuitele voice-over-uri șoptite: suntem în Waco, în anii '50, Brad Pitt și Jessica Chastain își cresc cei trei băieți, iar fiul cel mare trece printr-o criză existențială și spirituală. În final, vom avea și o Apocalipsă, iar filmul se va întoarce înspre tonul ambiguu de la început.

”The Tree of Life” a fost îndelung comparat cu ”2001”, dar în afară de colaborarea cu Douglas Trumbull pentru efecte speciale și ambiția nemăsurată a ambilor regizori, cele două filme pornesc în direcții diferite. Cu cât ”2001” pornește mai departe în spațiu în căutarea adevărurilor despre omenire, cu atât ”The Tree of Life” pătrunde mai adânc în sinea interioară a personajelor sale. Pentru Malick, povestea lor este, în același timp, nesemnificativă la scară universală și esențială pentru ca acest Univers să existe. Mai mult ca sigur, există o componentă autobiografică în acest film, iar dincolo de cugetările filosofice, citatele șoptite și căutarea unui Dumnezeu - care există în toate celelalte patru filme ale regizorului - pentru mine ”The Tree of Life” a fost prima dată când am simțit că mi s-a revelat ceva din adevăratul Malick. Mă bucur că a început să facă filme mai frecvent în ultima vreme și de-abia aștept să văd fiecare dintre cele patru (!) proiecte la care lucrează în acest moment. 

În final, vreau să revin un pic la comparație cu ”2001”. Cred că aceasta aduce un deserviciu ambelor filme. Singurul lucru pe care vreau să îl spun este că la ”The Tree of Life” percep o anumită ezitare în execuție, care nu există în filmul lui Kubrick (și nici în „Oglinda” lui Tarkovski, cu care, de asemenea, a fost comparat). Ordinea anumitor secvențe pare aleatoare și sunt foarte curios ce alte versiuni ale filmului au existat la montaj. Acestea fiind zise, ”The Tree of Life” este un film de două ore și jumătate care nu m-a plictisit niciun minut, plin de invenții vizuale și imagini extraordinare. Este ceea ce se numește o capodoperă imperfectă și probabil cel mai bun film al lui Malick (deși lupta la vârf e acerbă).

The Guard (Irlanda, 2011)

The Guard

(Irlanda, 2011)

Regia: John Michael McDonagh

Cu: Brendan Gleeson, Don Cheadle, Liam Cunningham, Mark Strong

Rating: 3.5/5

”The Guard” este debutul în lungmetraj al lui John Michael McDonagh, fratele lui Martin McDonagh, care a regizat excelentul ”In Bruges”. Cele două filme au în comun un anume umor negru și prezența lui Bredan Gleeson în distribuție. De data aceasta, el este cel mai neconvențional polițist irlandez din toate timpurile, care încearcă să oprească niște traficanți de droguri care primesc transporturi pe mare. Fiindcă toți ceilalți polițiști din vestul Irlandei sunt corupți, singurul său aliat este un agent FBI negru (Don Cheadle).

Filmul este greu de încadrat într-un gen anume. Nu este nici thriller, nici dramă, nici comedie propriu-zisă. Personajele sunt mult mai culte decât suntem obișnuiți să vedem (discută despre Nietzche, Bertrand Rusell, se uită la filme precum ”The Shout” etc.) Mai mult, traficanții sunt conștienți de clișeele filmelor cu gangsteri, iar aparițiile lor sunt mai mult folosite pentru a le pune pe acestea în discuție: Liam Cunningham se bucură că nu este un infractor „tradițional”, în timp ce Mark Strong tânjește parcă după o confruntare adevărată cu niște oameni ai legii onești. ”The Guard” este unul dintre cele mai stranii filme ale anului, cu atât mai mult cu cât prima impresie nu este că ar fi ceva special.

Anonymous (UK/Germania, 2011)

Anonymous

(UK/Germania, 2011)

Regia: Roland Emmerich

Cu: Rhys Ifans, Vanessa Redgrave, Rafe Spall, David Thewlis, Joely Richardson, Derek Jacobi

Rating: 2.5/5

Povestea filmului se bazează pe (relativ) populara teorie alternativă despre adevărata identitate a celui care a scris operele lui Shakespeare, identificat de data aceasta ca fiind Earl-ul de Oxford, Edward de Vere (Rhys Ifans). Ceea ce mă deranjează cel mai mult este că viața adevărată a lui Shakespeare - plină de conspirații politice, conflicte între protestanți și catolici, trupe de teatru itinerante și tragedii de familie - ar face un film destul de palpitant, pe care aș vrea cu adevărat să îl văd. Acestea fiind zise, fiindcă știam la ce să mă aștept, am pornit la film cu mintea foarte deschisă, așteptându-mă la aproximativ două ore de divertisment de bună calitate. 

Din păcate, filmul a reușit să mă enerveze. Nu atât fiindcă e absurd, dar pentru că prezintă totul cu convingerea unui ”The Da Vinci Code” Deși povestea este subțire, narațiunea este plină de înflorituri, de comploturi, de uneltiri care mai de care mai îndepărtate de tărâmul logicii. Mai mult, filmul prezintă alternativ evenimente din două, trei sau - la un moment dat - chiar patru perioade diferite, ceea ce ar trebui fie să accelereze desfășurarea acțiunii, fie să creeze suspans, dar nu reușește decât să se manifeste prin tăieturi de montaj stângace. Am auzit unii comentatori care se plângeau că e greu să îți dai seama ce rol este jucat de diferiți actori, dar aceasta nu este deloc o problemă, fiindcă aproape de fiecare dată când un personaj intră în scenă (fie că este sau nu unul nou), un altul îi exclamă numele de pe margine: Will! Will Shakespeare! sau Jonson! Ben Jonson! sau Ea e soția mea Anne, care e fiica socrului meu Cecil, care o sfătuiește prost pe regină etc. etc. etc.

”Anonymous” merită văzut pentru decoruri, efecte speciale și imagine. Era greu să îmi închipui acum câțiva ani că un film de epocă făcut în digital ar putea fi convingător, dar tehnologia a evoluat destul de bine. Sunt multe momente în care te poți pierde în detaliile scenografice ale acestui film, de la reconstrucția Londrei elisabetane la modul în care flăcările lumânărilor se reflectă de pe chipul personajelor. Toate acestea, bineînțeles, trădează un scenariu slab și lipsa de claritate a regiei. Actorii mai salvează onorea filmului, în special Vanessa Redgrave (probabil cea mai bună Elisabeta I din câte am văzut) și David Thewlis, care e aproape de nerecunoscut. Și mai sunt mici aluzii la operele lui Shakespeare presărate din loc în loc, uneori relativ amuzante. Cât despre rama poveștii, în care Derek Jacobi introduce filmul de pe o scenă, ca o piesă de teatru, permiteți-mi să fiu foarte neimpresionat, mai ales că același Jacobi făcea același lucru muuuuuuult mai bine pentru ”Henry V”, de Kenneth Branagh.

RO 2011 - Partea a 8-a: Crulic - drumul spre dincolo

Crulic - drumul spre dincolo

(România/Polonia, 2011)

Regia: Anca Damian

Voci: Vlad Ivanov, Jamie Sives

Rating: 3.5/5

Documentarul de animație nu mai este la ora actuală o noutate, precum era ”Waltz with Bashir” acum câțiva ani. Un precedent există chiar și la noi: scurtmetrajul „Mátyás, Mátyás”, de Cecilia Felméri. Totuși, un lungmetraj animat românesc nu a apărut de foarte multă vreme, iar „Crulic” este mai degrabă o reconstituire decât un documentar propriu-zis. Povestea este destul de bine cunoscută: în 2007, românul Claudiu Crulic a fost acuzat pe nedrept de furt în Polonia. În închisoare, acesta a făcut greva foamei și, ulterior, datorită neglijenței medicilor și a autorităților, a decedat. Filmul are doi naratori, Vlad Ivanov (cu accent moldovenesc full-on!) interpretându-l pe Crulic însăși, povestindu-și viața și experiența din post-mortem în cel mai natural mod cu putință și Jamie Sives (Triage, Game of Thrones), naratorul englez care preia povestirea în momentul în care Crulic începe să fie mai mult inconștient.

Recunosc că nu aveam foarte multe speranțe de la acest film și, sincer, nu cred că a început chiar foarte bine. Vocea lui Ivanov surprinde perfect toate nuanțele personajului și nu trebuie să știi mai mult despre el decât este redat prin vocabular, inflexiuni verbale etc. Însă primele aproximativ 10-15 minute insistă parcă prea mult pe biografia personajului principal și filmul pare să își găsească greu un ritm și un stil, sub greutatea unui voice-over prea bogat. Cu timpul, însă, lucrurile încep să se așeze, filmul demarează și începem să întrezărim viziunea regizoarei. În final, filmul te prinde și te imersează în această poveste, care începe să pară, cu fiecare minut care trece, din ce în ce mai ieșită din comun.

Animația este minimalistă și se bazează foarte mult pe colaje, dar regia are un caracter cinematic, la scară largă. Există mult experiment în acest film, nu toate momentele sunt reușite, dar Damian caută în continuare unghiuri noi în care să își privească personajele. Cele mai reușite secvențe sunt cele în care narațiunea lipsește, iar acțiunea decurge fluid, fără tăieturi de montaj, precum un lung travelling în plonjeu care trece în revistă mai multe celule din închisoare sau halucinațiile lui Crulic dinspre sfârșitul filmului. „Crulic” mi-a amintit cel mai mult de filmul lui Steve McQueen, ”Hunger”. Deși nu vreau să compar aceste filme, vreau doar să notez că ambele au și un mesaj politic (nu același, bineînțeles) și ambele insistă, în a doua lor jumătate, pe greva foamei și moartea lentă a personajelor principale.

Filmul Ancăi Damian a fost pentru mine o surpriză plăcută și consider că, fiind unul dintre cele mai bune filme românești ale anului, trebuie văzut de cât mai multă lume.