Premium Rush (SUA, 2012)

Premium Rush

(SUA, 2012)

Regia: David Koepp

Cu: Joseph Gordon-Levitt, Michael Shannon, Dania Ramirez

Rating: 3.5/5

Set-up din ”Premiul Rush” este destul de rudimentar: unui mesager pe bicicleta îi este încredințat un plic ce conține un obiect de mare valoare pentru foarte multă lume. Pe urmele biciclistului interpretat de Joseph Gordon-Levitt pornesc un bad lieutenant cu tulburări de comportament și multe datorii (Michael Shannon), un mesager rival, un polițist pe bicicletă și o facțiune din mafia chinezească. Filmul consistă dintr-o serie de urmăriri și secvențe de acțiune legate destul de bine prin flashback-uri care explică cum a ajuns omul nostru să aibă atâtea probleme (inclusiv cu actuala/fosta prietenă/co-worker).

Joseph Gordon-Levitt, pe lângă că e pe cale să moștenească franciza Batman, pare decis să câștige piața de nișă a pasionaților de filme de acțiune, cu acest ”Premium Rush”, dar și cu incoming-ul ”Looper”, thriller-ul SF în care va juca versiunea tânără a lui Bruce Willis. ”Premiul Rush” este un film în care bicicletele se mișcă mai rapid decât mașinile, iar urmăririle dintre doi bicicliști te țin cu sufletul la gură mai ceva ca bolizii dintr-un film de acțiune regular. Gordon-Levitt & co. trasează itinerarii în zig-zag pe străzile din Manhattan, printre mașini, pietoni și alte obstacole pe care realizatorii le-au născocit. Chiar dacă se insistă pe accidente și pe rănile pe care acestea le pot provoca, cele mai multe secvențe sunt realizate mai degrabă în spiritul desenelor animate (nu degeaba numeroasele trimiteri la Road Runner și Wile E. Coyote). Și chiar dacă simți că filmul se întinde un pic la cele 91 de minute ale sale, nu se poate spune că uită într-un moment să te distreze sau că rămâne fără resurse cinematografice.

David Koepp a făcut acum ceva ani un film care mi-a plăcut (deși foarte multă lume l-a găsit previzibil și derivativ) - ”Secret Window”, cu Johnny Depp. În ”Premium Rush”, Koepp pare să fie mai mult în elementul său decât anterior și demonstrează că este un foarte talentat regizor de acțiune. Și ar fi nedrept să închei acest post fără să vorbesc despre Michael Shannon, unul dintre cei mai talentați și mai intenși actori americani ai momentului, care își permite de această dată să ia o pauză de la rolurile serioase, cu încărcătură psihologică și să joace over-the-top un rol în care face cele mai bune scene ale întregului film.

Moonrise Kingdom (SUA, 2012)

Moonrise Kingdom

(SUA, 2012)

Regia: Wes Anderson

Cu: Jared Gilman, Kara Hayward, Bruce Willis, Edward Norton, Frances McDormand, Bill Murray, Tilda Swinton, Harvey Keitel, Jason Schwartzman

Rating: 4/5

Nu sunt un prea mare fan al lui Wes Anderson. Îmi place ”Rushmore”, dar restul filmelor sale au părut să fie din ce în ce mai auto-indulgente, lâncezind într-un fel de detașare ironică, devenită marca de stil a regizorului. ”The Fantastic Mr. Fox” a fost o parțială revenire în formă, probabil și datorită faptului că animația i-a oferit o oarecare libertate lui Anderson și ocazia de a redescoperi magia unui cinema viu și dinamic. ”Moonrise Kingdom” seamănă mai degrabă cu acest film animat, decât cu restul creațiilor sale. Trupa de cercetași strecurându-se prin întuneric, cu căciulile de blană pe cap, pentru a-și pune în aplicare planul, ne amintește de trupa de vulpi și rozătoare care îi păcălesc pe cei trei industriași din ”The Fantastic Mr. Fox”, iar secvențele de acțiune sunt și ele foarte cartoony, Anderson chiar integrând un pic de animație în filmul său (barajul care se rupe, de exemplu).

În rolurile principale, a doi foarte tineri îndrăgostiți care fug de acasă pentru a avea o aventură, avem două interpretări destul de bune făcute de Jared Gilman și Kara Hayward. Aparent, ei sunt prototipuri Anderson-iene: băiatul inteligent, priceput la toate și fata la fel de inteligentă, dar 100% blazată. Însă cred că motivul pentru care mi-au plăcut caracterizările celor doi mai mult decât ale omologilor interpretați, printre alții, de Ben Stiller sau Gwyneth Paltrow, este că cei doi par să fugă și de aceste clișee pe care Anderson le tot propune. Iar, pe parcurs, Gilman se dovedește a nu fi deloc precoce pentru vârsta lui, iar Hayward ne tratează chiar cu câteva zâmbete. Iar în celelalte roluri, avem o pleiadă de mari actori jucând reținut, personaje lipsite de glamour, unii dintre ei împotriva tipologiilor pe care le-au cultivat decenii la rând: Bruce Willis este un trist polițist rural, rutinat (deși are un scurt moment ”Die Hard” la sfârșit), Frances McDormand și Bill Murray sunt un cuplu de avocați într-o relație searbădă, iar Edward Norton este un Scout master care nu pare a avea mai multă minte decât micii săi elevi. 

Unul dintre lucrurile pe care nu i le-aș putea reproșa lui Wes Anderson este că nu are o vastă cultură muzicală. Filmele sale anterioare ne-au tratat cu numeroase reprise-uri ale unor melodii de Rolling Stones, câteva John Lennon-uri, un șansonetist francez ocazional, a „furat” muzică din filmele lui Satyajit Ray, iar în sfera clasică i-a ales pe Beethoven, Debussy sau George Enescu. În ”Moonrise Kingdom”, o mare parte din fondul sonor este dedicat lui Benjamin Britten și în special două opere de-ale sale sunt mai mult decât un simplu fond sonor: ”The Young Person's Guide to the Orchestra”, care deschide și închide filmul și ”Noye's Fludde”, o operă concepută pentru a fi interpretată de amatori/copii, care prevestește potopul din finalul filmului. La fel ca și aceste bucăți, ”Moonrise Kingdom” se adresează nu doar publicului matur sau fanilor, ci și unui public tânăr, spunând această poveste pentru copii, care nu este deloc copilăroasă, dar în niciun caz serioasă. Foarte importantă este și treaba pe care o face compozitorul „delegat” al filmului, extraordinarul Alexandre Desplat, a cărui muzică va fi „descompusă” de către unul dintre copii, pe genericul de final al filmului, în maniera lui Young Person's Guide...

Și, apropo, ”Moonrise Kingdom” arată grozav. Filmat aproape în totalitate în aer liber, deja se demarcă de celelalte filme ale lui Anderson, unde predominau interioarele surprinse în compoziții de o precizie aproape matematică (sincer, acest aspect nu mă deranja atât de mult și regăsim destul de multe exemple și în filmul de față). Dar dincolo de noutatea aspectului vizual, se simte că Anderson spune această poveste cu mai multă căldură - pare să fie mai fascinat de personajele sale tinere și să îi pară mai rău de cele mai în vârstă, iar spectatorul este invitat să relaționeze cu ele și nu doar să le admire sau să le deteste de la distanță. Pentru mine, această mișcare nu a funcționat decât pe jumătate (I'm too jaded), dar, oricum, a fost pentru prima dată când Anderson a reușit să-mi inducă un pic de empatie pentru personajele sale. Și aș semnala cea mai reușită secvență a filmului, din acest punct de vedere și nu numai: dansul timid, urmat de primul sărut, iar apoi de primul french kiss, toate pe o melodie de Françoise Hardy. 

Hit and Run (SUA, 2012)

Hit and Run

(SUA, 2012)

Regia: Dax Shepard, David Palmer

Cu: Dax Shepard, Kristen Bell, Bradley Cooper, Tom Arnold, Beau Bridges

Rating: 3.5/5

”Hit and Run” este o comedie romantică de acțiune hiper-kinetică, produsă independent cu un buget de 2 milioane de dolari, pentru care Dax Shepard este scenarist, co-regizor și star, alături de partenera sa din viața reală, Kristen Bell. Filmul este de asemenea un omagiu adus filmelor de acțiune cu mașini din anii '70 (gen ”Vanishing Point”), la fel ca mai multe pelicule recente, precum ”Death Proof”, ”Drive” și, într-o mai mică măsură, ”Bellflower”. 

Nu prea are rost să încerc să descriu plot-ul filmului, acesta fiind mai mult un pretext pentru o serie de secvențe de acțiune și cascadorii impresionante nu doar pentru un film cu un buget atât de redus (am văzut James Bond-uri cu urmăriri mult mai puțin reușite). Modul în care aceste secvențe sunt filmate și montate este fresh, dinamic, uneori surprinzător, iar realizatorii nu ezită să întrerupă acțiunea pentru a ne face să râdem. Și, într-adevăr, se râde destul de mult la ”Hit and Run”, chiar dacă nu toate poantele sunt la fel de reușite. Filosofia lui Dax Shepard a fost probabil din categoria Let's throw it against the wall and see if it sticks - dar a funcționat, râsetele fiind constante și consistente de-a lungul celor 100 de minute ale filmului. 

Deși evident nu este un film de o mare profunzime, ”Hit and Run” demonstrează ce poți să faci cu un buget redus, dacă ai destulă inventivitate vizuală, acces la câteva mașini-fetiș și câteva selling points pentru public: o Kristen Bell într-un rol cu care ne-a obișnuit deja, dar care nu este încă pe placul spectatorilor, un Bradley Cooper de nerecunoscut și o coloană sonoră retro agreabilă. Iar faptul că este una dintre puținele comedii romantice de acțiune din ultima vreme care nu este din cale afară de misogină este o reușită în sine.

Cosmopolis (Franța/Canada/Portugalia/Italia, 2012)

Cosmopolis

(Franța/Canada/Portugalia/Italia, 2012)

Regia și Scenariu: David Cronenberg

Cu: Robert Pattinson, Sarah Gadon, Paul Giamatti, Kevin Durand, Juliette Binoche, Samantha Morton

Rating: 4/5

În ultimele două decenii ale secolului al XX-lea, filmele lui Cronenberg ne avertizau despre iminenta fuziune dintre corpul uman și tehnologie. ”Cosmopolis” se petrece deja în epoca de după ce acest mariaj nesănătos s-a consumat. Personajul său principal, Eric Packer (Pattinson), este un computer rece, distant, un tânăr cybercapitalist care încearcă să decidă viitorul lumii de la pupitrul său de comandă din interiorul unei anonime limuzine albe. Consensul criticilor în fața acestui film este că autorul său dovedește o înaltă măiestrie tehnică, dar că tonul distant împiedică spectatorul să relaționeze cu personajul principal. Nu doar că nu cred că aceasta ar fi o problemă, dar nici nu cred că este adevărat. Încă din primele cadre, Pattinson emană un amestec straniu de fascinație și repulsie, pentru că până la sfârșit acestea să fie înlocuite de un și mai straniu sentiment de milă.

”Cosmopolis” a fost deja comparat foarte mult cu ”Crash”, celălalt film în care mașinile erau puse în slujba fantasmelor realizatorului canadian. Protagoniștii acelui film erau atât de dezumanizați încât participarea la accidente rutiere era singurul mod în care puteau simți că trăiesc. Și la Eric Packer există această căutare a experiențelor extreme (care culmină cu secvența în care acesta își trage un glonț prin palmă), dar pentru mine călătoria sa de o zi nu are doar o semnificație senzorială, ci și una spirituală. Tunsoarea pe care o vrea trebuie să fie opera unui anume om, un bătrân frizer evreu din cartierul în care Packer a copilărit, care îi tăia parul și tatălui său. Deja avem un sens în plus al periplului său, dar lucrurile devin ceva mai complicate în episodul de încheiere al filmului, în care Packer - după ce își abandonează limuzina - se întâlnește cu omul care vrea să îl asasineze. Acesta, interpretat de Paul Giamatti, îl primește cu capul acoperit de un prosop (imagine care ne face să ne gândim la un rabin, de unde sensurile se multiplică) și reprezintă cealaltă parte a capitalismului: nu tinerețea acoperită de succes, ci un middle-aged obosit, nevrotic, răzbunător. Amândoi, Pattinson și Giamatti, vor să se autodistrugă și să ia cu ei întreaga lume pe care au creat-o. 

Pentru Cronenberg, transpunerea pe peliculă a romanului lui Don DeLillo a pus două provocări: dialogurile dense și spațiul închis din limuzina lui Packer care este principalul decor al filmului. Referitor la prima dintre ele, actorii se descurcă destul de bine, tonul monoton cu care aceștia își rostesc replicile imprimând filmului ritmul necesar, însă acesta nu este foarte diferit de cel cu care se „mișcă” alte filme ale lui Cronenberg (”Crash” în special). Cât despre limuzină, sub privirea obiectivelor lui Cronenberg, aceasta pare să își schimbe dimensiunile și se pliază pe personalitatea vizitatorilor lui Packer. Regizorul pare să construiască spațiul interior al limuzinei dintr-o mare varietate de unghiuri și prin cadraje surprinzătoare, folosind aproape în exces efectul picture in picture de fiecare dată când îl vedem pe Pattinson privind ce se întâmplă afară prin geamurile mașinii sau în multiplele ecrane ascunse în jurul său.

Înțeleg de ce ”Cosmopolis” nu a fost așa de bine primit pe cât ar merita. Este în film lent, cerebral, care testează răbdarea și urechea spectatorului. Mai mult de atât, are o problemă adevărată și anume un final ratat, care nu este nici un deznodământ propriu-zis, nici o confruntare explozivă dintre doi antagoniști, ci un anti-climax vorbăreț (chiar dacă nu chiar foarte teatral). Totuși, miezul acestui film este un portret fără milă al vremurilor în care trăim. Nu este vorba numai de imaginea celor de pe Wall Street față în față cu protestatarii, ci și de apatia cu care Eric Packer își trăiește aproape fiecare clipă. Și totuși, fiecare cadru filmat de Cronenberg pentru acest film - la fel ca și pentru precedendul său film (”A Dangerous Method”), de altfel - este plin de intensitate, ca și cum dincolo de suprafața ecranului există o revoltă mocnită care stă să izbucnească. 

MECEFF vine la Cluj!

 

MECEFF înseamnă Mediaș Central European Film Festival. Sincer, nu știam despre acest festival decât dintr-un poster pe care l-am văzut din greșeală când am fost la Biertan, dar mă bucur că ajunge și la Cluj. Mai ales că în selecție sunt câteva capodopere semnate de Sergei Parajanov („Culoarea rodiei”, „Umbrele strămoșilor uitați” - două filme excelente), câteva filme vintage făcute de români și pseudo-români la Hollywood, plus câteva filme mai recente, care se pare că s-au și întrecut în competiția festivalului. Retrospectiva de la Cluj are loc la Cinema Victoria, iar acesta este programul:

Despre oameni și melci (România, 2012)

Despre oameni și melci

(România, 2012)

Regia: Tudor Giurgiu

Cu: Andi Vasluianu, Monica Bârlădeanu, Dorel Vișan, Jean-François Stévenin, Robinson Stévenin

Rating: 2/5

De-a lungul anilor, mai multe filme s-au autointitulat „o schimbare în peisajul cinematografic românesc” și au mizat pe această etichetă pentru a obține succesul de box-office. Cu un marketing agresiv, săli pline la avanpremiere (TIFF etc.) și aproape 14.000 de spectatori în primul week-end de exploatare, ”Despre oameni și melci” este de-abia primul care pare să fi găsit formula succesului. Și asta în condițiile în care face totuși parte din genul care a dat cele mai multe rateuri autohtone - un fel de melo-realism social nostalgic - și nici măcar nu este atât de „original” pe cât se laudă.

Cred că punctul forte al filmului este distribuția. Andi Vasluianu a devenit în sfârșit un leading man cu priză la public, probabil ca urmare a faptului că Dragoș Bucur caută succesul în altă parte. Monica Bârlădeanu joacă destul de bine (nu a fost neapărat cazul în trecut), iar personajul său mi s-a părut cel mai tridimensional din toată șandramaua. Nu același lucru se poate spune și despre Dorel Vișan, care - în cel mai ironic mod cu putință - își reia rolul din „Senatorul melcilor”, un alt film despre chinurile tranziției, mișmașuri pe banii statului, francezi vizitând România și, evident, melci! Mai merită amintit cuplul de tată și fiu, atât în film cât și în viața reală, Jean-François și Robinson Stévenin, veniți să „facă afaceri” și să admire frumusețile tării noastre.

Totuși, oricâtă simpatie (și chiar admirație) aș avea pentru cei aflați în fața și în spatele ecranului, pentru mine „Despre oameni și melci” nu este un film destul de bun. Rănit în principal de un scenariu slab, lipsit de direcție și inegal dozat, filmul nu se ridică deasupra statutului de fapt divers, iar șansa de a spune ceva relevant despre societatea, economia sau familia post-decembristă este complet ratată. Filmul lui Tudor Giurgiu îți pune din când în când câte un zâmbet pe față, dar nu te pune/lasă să te gândești prea mult. Țintește doar succesul la un public cât mai larg și nimic mai mult de atât. Fiindcă revitalizează, cel puțin pentru câteva săptămâni, interesul pentru filmul românesc, acesta nu este un lucru rău. Dar dacă „După dealuri” (în cinematografe peste o lună și jumătate) va face o figură comparabilă la box-office, demersul lui Giurgiu & co. trebuie reconsiderat.

P.S.: Vă asigur că Andi Vasluianu NU are sindrom Klinefelter. Nu la câtă barbă și la ce apetit sexual vorace are.

The Do-Deca-Pentathlon (SUA, 2012)

The Do-Deca-Pentathlon

(SUA, 2012)

Regia: Jay & Mark Duplass

Cu: Mark Kelly, Steve Zissis, Jennifer Lafleur, Julie Vorus

Rating: 3.5/5

Filmul debutează un un text care ne explică faptul că, în adolescență, cei doi frați - protagoniștii filmului - au inventat un concurs sportiv cu 25 de probe în care să se întreacă pentru a stabili care dintre eie este cel mai bun. Rezultatul a fost, însă, indecis, iar relația dintre eroii noștri s-a deteriorat semnificativ. La două decenii după, cu ocazia unui week-end în familie, cei doi decid să reia competiția de la 0, pentru a decide, odată pentru totdeauna, care este cel mai bun frate.

Este semnificativ faptul că filmul este regizat de doi frați, Jay și Mark Duplass, membri de seamă ai așa-zisului curent mumblecore (mai multe despre acesta aici și aici), ale cărui caracteristici principale sunt improvizația, look-ul „ieftin”, filmat în digital, realismul aproape documentaristic și apropierea de teme precum intimitatea, familia și alienarea în lumea modernă. Din opera fraților Duplass nu am mai văzut decât primul lor lungmetraj, ”The Puffy Chair”, o pseudo-comedie romantică/road movie, cu care ”The Do-Deca-Pentathlon” are multe în comun, dar față de care este destul de distinct. Un lucru se remarcă în special - coloana sonoră compusă de Julian Wass, care include și un fel de fanfară olimpică (sau mai degrabă o parodie a uneia) pentru genericul de început și montajul cu întrecerea sportivă.

Deși frații Duplass au cochetat și cu mainstream-ul (sau mai bine zis cu periferia acestuia) în filme precum ”Cyrus” sau ”Jeff, Who Lives at Home”, pe care eu nu le-am văzut, cred că în mediul improvizațional, cu buget redus al lui ”The Puffy Chair” și ”The Do-Deca-Pentathlon”, ei se simt în largul lor. Dacă filmul de față ar fi fost produs de un mare studio, cu nume mari în distribuție, probabil finalul ar fi insistat pe climax-ul competiție dintre doi frați, cu o morală servită la final eventual. Frații Duplass aleg, însă, să amputeze do-deca-pentatlonul cu trei probe înainte de final și să se concentreze asupra relație dintre cei doi frați și modul în care aceștia „se regăsesc”, mica lor competiție sportivă fiind doar un pretext. ”The Do-Deca-Pentathlon” este unul dintre cele mai interesante și cu siguranță unul dintre cele mai originale filme independente americane ale anului. 

Lawless (SUA, 2012)

Lawless 

(SUA, 2012)

Regia: John Hillcoat

Cu: Shia LaBeouf, Tom Hardy, Jessica Chastain, Guy Pearce, Mia Wasikowska, Gary Oldman

Rating: 3/5

Acțiunea din ”Lawless” se petrece în era prohibiției, în comitatul Franklin din Virginia, unde trei frați (LaBoeuf, Hardy și Jason Clarke) produc și distribuie ilegal tărie, sfidând oamenii legii, în special pe agentul special Charlie Rakes, interpretat flamboaiant de Guy Pearce. Filmul a fost în competiție la Cannes, unde a fost primit cu răceală, iar la momentul premierei oficiale, nici criticii din State nu au fost mai îngăduitori. În acest context, chiar dacă am anumite rezervări în privința sa, filmul mi-a plăcut mai mult decât mă așteptam.

Să începem cu punctele slabe. Shia LaBeouf este depășit de situație, fiind primul nume de pe generic. Lipsit de charismă și având un aer complet nepotrivit cu perioada descrisă (vorbește precum personajul pe care îl joacă în ”Wall Street 2”), LaBeouf nu reușește să conducă filmul în momentele în care scenariul îi cere acest lucru. Totuși, interpretarea sa nu este chiar atât de oribilă pe cât mă așteptam și măcar ne este oferită plăcerea sadică de a-l vedea bătut măr și împușcat de câteva ori pe parcursul filmului. Nu mă așteptam însă ca Guy Pearce să fie slab în rolul său, ceea ce din păcate este cazul. Cu un look care ne amintește de Bob Geldof în finalul lui ”Pink Floyd: The Wall”, interpretarea sa este over-acting pur, lipsind orice apariție a personajului său de autenticitate, uneori fiind mai degrabă comic relief. Și dacă tot am ajuns la acest capitol, păcatul cel mai mare al lui Hillcoat în acest caz cred că este indecizia: filmul excelează în momentele de răbufnire a violenței, dar acestea sunt urmate adesea de secvențe comice, uneori la limita slapstick-ului, dând impresia că ne uităm mai degrabă la o parodie a genului, decât la un western cu gangsteri modern, dur, necompromițător.

Pe de altă parte, Tom Hardy este foarte bun în rolul său, iar Gary Oldman, în cele trei scene pe care le are, arată de parcă ar fi un bad guy într-un film din anii '30. Din păcate, Jessica Chastain și Mia Wasikowska sunt mai degrabă elemente de decor, dar aici cred că este mai degrabă vina scenaristului (Nick Cave, de care nu vreau să mă leg, deși aș putea). John Hillcoat reconstituie cu minuțiozitate atmosfera perioadei istorice pe care o descrie, iar filmul nu arată de parcă ar fi fost filmat în studio, o problemă frecventă cu astfel de producții. De asemenea, chiar dacă tipul are o predilecție pentru nuanțe mohorâte de gri și maroniu, imaginile sale sunt adesea neașteptat de frumoase și câteodată starea de spirit ne este indusă doar de ceea ce vedem (din păcate, această stare de spirit este distrusă când pe coloana sonoră începe să se audă un cântec modern - o figură de stil pretențioasă care nu funcționează în orice film, în mâinile oricărui regizor). Per ansamblu, astfel, ”Lawless” este un film cu multe probleme, dar care cred că până la urmă merită văzut, în ciuda unui ton ezitant, a unui final anti-climactic și a prezenței lui Shia LaBeouf.

Meanwhile (SUA, 2011)

Meanwhile

(SUA, 2011)

Regia: Hal Hartley

Cu: D.J. Mendel, Danielle Meyer, Penelope Lagos, Kanstance Frakes

Rating: 3.5/5

Hal Hartley era unul dintre cei mai originali realizatori din sfera cinematografului american independent în anii '80 și '90, semnând filme unice precum The Unbelievable Truth, Trust sau Henry Fool și inspirând, probabil, următoarea generație de cineaști new-york-ezi. Din păcate, Hartley s-a concentrat pe scurt-metraje după 2006, anul în care a apărut continuarea lui Henry Fool, Fay Grim, un film neinspirat (din punctul meu de vedere), care nu se remarcă decât prin folosirea exclusivă a așa-numitelor dutch-angles. ”Meanwhile” reprezintă o parțială revenire în formă pentru Hartley, chiar dacă filmul este mai degrabă un mediu-metraj (durata este de sub 1 oră). 

În prim-plan avem un personaj tipic Harley-an, chiar dacă decorul prin care acesta se plimbă este mai degrabă atipic („jungla” Manhattan-ului). Joe Fulton este un toboșar jazz, scriitor și filmmaker amator, cu ambiții de antreprenor, dar și un fel de bun-la-toate (ni se spune că poate repara orice și chiar ne convingem de acest lucru). Din păcate, succesul - singurul lucru pe care și-l dorește - îl eludează. Cele 24 de ore din viața sa pe care le vedem par să fie tipice pentru Joe, încercările sale de a-și îndeplini scopul fiind „sabotate” de hazard, dar el nu își pierde optimismul și nu rezistă ocaziei de a ajuta pe cineva.

”Meanwhile” este un film minor în opera lui Harley și probabil trădează problemele de finanțare pe care acesta le are. De asemenea, filmul este plin de in-jokes și referințe încrucișate pe care cei nefamiliarizați nu opera și viața lui Hartley nu l-ar înțelege (chiar dacă acestea nu ne împiedică să urmărim acțiunea). Dar ”Meanwhile” ne arată de ce este în stare acest realizator american care a refuzat convențiile Hollywood-ului, precum și clișeele cinematografului independent. Filmele sale sunt quirky, minimaliste, populate de inadaptați sociali care vorbesc în lungi tirade fără să ascundă nimic despre ei înșiși și au un ton de optimism reținut, dulce-amărui. Toate acestea le regăsim în ”Meanwhile” și sperăm să avem ocazia să vedem în curând un film care să-l reconfirme cu adevărat pe Hal Hartley.

Savages (SUA, 2012)

Savages

(SUA, 2012)

Regia: Oliver Stone

Cu: Blake Lively, Taylor Kitsch, Aaron Johnson, John Travolta, Benicio del Toro, Salma Hayek, Demián Bichir

Rating: 2/5

E clar că Oliver Stone nu mai are nimic de zis. Nu am fost niciodată un mare fan al său, dar am apreciat eforturile sale de a recrea istoria tulburata a Americii în a doua jumătate a secolului XX, chiar dacă istoria sa era adesea una alternativă. În noul mileniu însă, Stone s-a remarcat printr-o serie de filme mediocre, unele dintre ele adevărate eșecuri, care nu au reușit să fie relevante nici dacă vorbeau despre 9/11, despre cel mai controversat (și pe vremea acea actualul) președinte american sau despre criza financiară, când aceasta era în plină desfășurare. E drept, în acest timp a făcut și câteva documentare, dar acestea ar trebui analizate din altă perspectivă. Revine acum cu ”Savages”, un film despre doi producători de droguri de succes din California, unul fost-soldat (Kitsch), altor enviromentalist (Johnson), iubita pe care o împart (Lively), ofițerul FBI pe care îl șpăguiesc (Travolta) și membrii unui cartel mexican care încearcă să le preia foarte ostil afacerea (Hayek este șefa, iar del Toro și Bichir o secondează). 

Stone pare să fi abandonat ambițiile de a fi relevant politic, dar nu mă așteptam să fi renunțat și la efectele de stil care l-au făcut remarcat, mai ales în anii '90 (flash-urile de lumină și melodiile de pe coloana sonoră sunt foarte toned down față de ce ne-am obișnui). De multe ori pe parcursul filmului am avut impresia că filmul ar putea fi o parodie a filmelor de acest gen (mai ales fiindcă del Toro și Travolta își caricaturizează excesiv personajele), dar narațiunea din off a lui Black Lively și tonul finalului ne asigură că realizatorii vor ca noi să luăm în serios drama personajelor. ”Savages” este un film lung, plictisitor, ușor rasist și misogin pe alocuri, care vrea să epateze prin cele câteva momente de violență excesivă și încearcă să ne câștige simpatia în final, punând pe genericul de final un cover după ”Here Comes the Sun”.

The Cabin in the Woods (SUA, 2011)

The Cabin in the Woods

(SUA, 2011)

Regia: Drew Goddard

Cu: Kristen Connolly, Chris Hemsworth, Richard Jenkins, Bradley Whitford, Jesse Williams

Rating: 3/5

Err, yeah... spoilers ahead!

Cinci tineri decid să petreacă un sfârșit de săptămâna la o cabană izolată în mijlocul unei păduri. Ajunși acolo, descoperă ceva neașteptat în pivniță, iar lucrurile vor merge, evident din ce în ce mai rău. Spre deosebire de alte filme făcute pe acest scenariu, în ”The Cabin in the Woods” este foarte clar de la început că totul este regizat. Vedem mai mulți membri ai unei organizații fără nume, care par să-și desfășoare activitatea într-un buncăr, pregătind ororile pe care cei cinci le vor înfrunta. Principalii responsabili par să fie un cuplu de writer-directors interpretați de Richard Jenkins și Bradley Whitford, care lucrează evident cu gândul de a mulțumi o audiență despre care nu știm nimic inițial - aflăm mai târziu că tinerii sunt un sacrificiu pentru niște Ancient Ones lovecraftieni adormiți deocamdată undeva în adâncurile pământului, evident o metaforă pentru fanii avizi și avizați ai filmelor horror, care cunosc convențiile, regulile și stereotipurile genului.

Problema principală pe care filmul o are este, din punctul meu de vedere, faptul că te lasă să ghicești cam repede despre ce este vorba. Încă din primele minute, este evidentă „conspirația” care se țese împotriva celor cinci tineri. Iar primul efect este acela că sperieturile nu funcționează așa de bine. Poate că aceasta a fost și intenția, Goddard și co-scenaristul său (mai celebrul Joss Whedon) refuzând să repete sperieturile devenite clișeu din ”Evil Dead”, de exemplu (alt film cu o cabană în pădure). Din păcate, pentru mine nici umorul nu a funcționat prea bine. Acest lucru se datorează probabil faptului că singura sursă de umor sunt clișeele horror (blonda proastă, ordinea în care personajele mor, evenimente din sfera deus ex machina etc.) E greu să repeți performanța lui ”Scream”, un film care parodia „regulile” filmelor horror cu inteligență și umor, respectându-le în același timp. Iar comedia horror este probabil cel mai dificil (sub)gen cinematografic.

Pe de altă parte, device-ul narativ folosit de Goddard și Whedon creează suspans. Spectatorul anticipează întâlnirea celor două fire narative (tinerii de la cabană vs. păpușarii din buncăr), iar în momentul în care acest lucru se întâmplă, all hell breaks loose (la propriu). Confruntarea finală, prelungită aproape pe parcursul unui act întreg este foarte bine gestionată, spectaculoasă și îi oferă lui Goddard ocazia să arate ce poate să facă. De asemenea, acestuia îi iese foarte bine încheierea filmului, cu un deznodământ contra așteptărilor, în care personajele se hotărăsc să nu respecte regulile jocului și să distrugă întreaga lume, un excelent punchline pentru această glumă cinematografică. ”The Cabin in the Woods” este „meta”-horror mai puțin șiret și subversiv decât au impresia realizatorii săi că este, dar nu cred că fanii horror vor fi dezamăgiți și vor aprecia că filmul încearcă să fie un game changer.

Les neiges du Kilimandjaro (Franța, 2011)

Les neiges du Kilimandjaro

(Franța, 2011)

Regia: Robert Guédiguian

Cu: Jean-Pierre Darroussin, Ariane Ascaride, Grégoire Leprince-Ringuet

Rating: 2/5

Ca o regulă, îmi este mai greu să vorbesc despre filmele care nu mi-au plăcut (decât dacă nu este vorba despre un film care să mă enerveze de-a binelea, precum ”Total Recall”), astfel încât cronica despre ”Les neiges du Kilimandjaro” - un film plăcut și calm, de altfel - probabil nu va fi prea închegată. Personajul principal, Michel, este un muncitor harnic într-o companie portuară din Marsilia și lider sindical cu păreri ferme de stânga. Când acesta ajunge să fie victima unei concedieri colective, iar ulterior, este jefuit de unul dintre foștii săi colegii de muncă, părerile sale (și ale soției) sunt zdruncinate. Iar aici este problema cu filmul. Evenimentele de pe parcurs, mai ales din prima parte a filmului, provoacă probleme de conștiință serioase, repuneri în perspectivă ale vieților tuturor celor implicați, dar acestea par să rămână undeva dincolo de ecran, ele neparvenind publicului decât prin gesturi și acțiuni banale, previzibile: Michel îl lovește pe cel care l-a jefuit în timp ce acesta este în arestul poliției, iar Marie-Claire (soția) își descoperă pasiunea pentru Metaxa. Asta pentru ca îl final cei doi să își șteargă toate procesele de conștiință prin adoptarea celor doi frați mai mici ai hoțului, dovedind astfel că sunt tovarăși oameni buni, deși fac acest lucru fără știința părinților sau a autorităților).

Deznodământul de mai sus este tratat cu supra-seriozitate de Guédiguian, a cărui punct de vedere este destul de îngust. Filmul său se aseamănă cel mai mult cu „Le Havre”, de Aki Kaurismäki (în care Jean-Pierre Darroussin apare într-un rol important) cu doua diferențe semnificative, însă: una geografică (portul este Marsilia, nu Le Havre) și cealaltă de stil, filmul lui Kaurismäki - cu toate deficiențele sale - are un look propriu și se identifică cu personalitatea regizorului finlandez, care preferă fabule cinematografice. Par contre, ”Les neiges du Kilimandjaro” nu arată rău, dar nici nu este nici remarcabil, nu este fabulă, dar nici ca melodramă nu prea merge. Nu e chiar o pierdere de vreme (sunt câteva glume pe parcurs și există dimensiunea socială care este pusă în discuție), dar nici prea multe care să intereseze cinefilii. Filmul rulează aproape incognito prin țară, într-o copie pe peliculă care este, de altfel, de bună calitate.

Eva (Spania, 2011)

Eva

(Spania, 2011)

Regia: Kike Maíllo

Cu: Daniel Brühl, Marta Etura, Claudia Vega, Lluís Homar

Rating: 3.5/5

„Eva” este un SF spaniol plasat în 2041 despre Alex, designer de roboți care se întoarce acasă după o lungă absență pentru a termina un proiect pe care l-a abandonat mai demult: proiectarea unui robot-copil. Alex reia legătura cu fratele său David, dar și cu soția acestuia, Lana, o fostă iubită de a sa. David și Lana au o fată de 10 ani, Eva, un spirit liber care îl fascinează pe Alex, care este decis să o folosească drept model pentru robotul său. 

Evident, pentru primul său lungmetraj, Kike Maíllo nu a dus lipsă de surse de inspirație. Asemănările cu filmele lui Spielberg nu-i pot scăpa niciunui amator de SF: atât A.I. cât și Minority Report sunt citate aproape în direct. Pe de altă parte, design-ul robotului brut mi-a amintit mai mult de primele secvențe ale lui Robin Williams în Bicentennial Man, iar modul în care Daniel Brühl manipulează personalitatea androidului îmi amintește de gesturile regizorului interpretat de Al Pacino în S1m0ne (iar, într-adevăr, povestea de bază din „Eva” este mai aproape de Pygmalion decât de Pinocchio). Nu trebuie uitată nici imaginea laboratorului în care lucrează Alex, improvizat parcă într-o aripă a casei părinților săi, care amintește de cel al doctorului Frankenstein... concluziile se pot trage în continuare. Și aș mai menționa un foarte inteligent „furt” din 2001: A Space Odyssey, într-o secvență despre care nu pot să spun prea multe, fiindcă este spoiler, dar face referire la momentul în care HAL citește planul de pe buzele astronauților.

Și totuși, în ciuda multiplelor paralele care se pot trage, filmului nu îi lipsește nota de originalitate. Acțiunea se petrece într-un cadru înzăpezit, ușor dezolant, iar dacă ar fi să judecăm după mobilier sau automobile, nu părem că ne aflăm chiar atât de departe în viitor. Totuși, interfața-hologramă cu ajutorul căreia sunt proiectați roboții pare să fie dincolo de posibilitățile prezentului. Iar filmul este interesat de câteva teme interesante și de legăturile care se formează în interiorul unei familii (în special cele dintre părinți și copii), pe care le abordează prin acest device care este androidul din film. Maíllo nu merge însă până la capăt cu cercetările ei în acest domeniu, iar una dintre relațiile centrale ale filmului - cea dintre Alex și Eva - rămâne destul de ambiguă și lasă câteva semne de întrebare.

Și, în final, câteva cuvinte despre distribuție. Daniel Brühl este deja consacrat ca vedetă internațională, dar aceasta, din păcate, nu este una dintre interpretările sale cele mai bune. Marta Etura, care o joacă pe Lena, nu are prea multe de făcut, în mare parte fiindcă personajului îi lipsește complexitatea (deși este posibil ca Maíllo să îl fi amputat, preferând să se concentreze asupra lui Alex și Eva). Lluís Homar se descurcă ceva mai bine în rolul majordomului-android Max, dar Claudia Vega este cea care fură show-ul, cu un rol dificil, complex, stratificat, de care se achită cu brio și impunându-și propria personalitate.

To Rome with Love (SUA/Italia/Spania, 2012)

To Rome with Love

(SUA/Italia/Spania, 2012)

Regia și Scenariul: Woody Allen

Cu: Woody Allen, Judy Davis, Fabio Armiliato, Alec Baldwin, Jesse Eisenberg, Ellen Page, Roberto Benigni, Alessandro Tiberi, Alessandra Mastronardi, Penélope Cruz, Ornella Muti.

Rating: 3/5

„Din dragoste pentru Roma” este unul dintre filmele neserioase ale lui Woody Allen. Însă nu este un film prost, iar Allen își permite - cum face din când în când - să experimenteze cu forma cinematografică. Astfel, patru povești diferite se suprapun în acest film, dar dacă una dintre ele se întâmplă pe parcursul a câtorva ore, celelalte ocupă mai multe zile, săptămâni, poate chiar luni întregi. ”To Rome with Love” se remarcă printr-un sentiment de free form, ceea ce nu înseamnă că nu există o logică în spatele montajului, care devine evidentă în momentele în care diferitele povești converg înspre evenimente similare.

Ar fi multe lucruri interesante de spus despre ”To Rome with Love”. Povestea în care Alec Baldwin devine mentorul unei versiuni de-ale sale din tinerețe amintește de Anything Else, în care Allen însuși îl povățuiește pe Jason Biggs. Totuși, în cazul de față, povestea are un pay-off aparte. După ce Baldwin încearcă să-l împiedice pe Jesse Eisenberg să se combine cu Ellen Page pe un ton arțăgos, cu superioritate nejustificată, Eisenberg este cel care dă lovitura decisivă, certându-l simplu pe „bătrân” zicându-i You sold out! Într-o altă poveste, Roberto Benigni este un om obișnuit, care devine celebru pentru nimic și este urmărit de paparazzi pe străzile Romei. Iarăși, aceasta este o variațiune pe o temă pe care Allen a epuizat-o pe parcursul operei sale.

Pe de altă parte, însă, povestea în care doi provinciali vin la Roma, sunt despărțiți de împrejurări și ajung să se înșele unul pe celălalt arată mai degrabă ca omagiu adus comediilor italiene vechi (așa-zisele comedii sexy). Nu știu dacă aceasta a fost intenția, dar cred că este o comparație ușor de făcut, mai ales datorită apariției în cameo a Ornellei Muti și prezenței sexy a Penelopei Cruz. Și, în fine, în a patra poveste, Allen însuși și Judy Davis sunt un cuplu pensionar care vin la Roma să-și cunoască viitorii cuscrii. Allen, fost director de operă, descoperă că Giancarlo, are o voce magnifică, pe care o poate însă folosi doar la duș. Această poveste, la rândul ei, seamănă cu un sketch absurd(ist) dintr-unul dintre filmele mai vechi ale sale, culminând cu ireala secvență în care Giancarlo joacă în „Paiațe”, cu un duș ca element de scenografie. 

Și, ce altceva am mai putea adăuga? Trebuie apreciat că mai mult de jumătate de film este vorbit în italiană, ceea ce nu s-a întâmplat în precedentele filme latine ale lui Allen (”Vicky Cristina Barcelona” și ”Midnight in Paris”). ”To Rome with Love” are un raport satisfăcător râsete/minut. Se putea mai bine, dar nu am ajuns să mă plictisesc. Singurul regret adevărat pe care îl am este titlul. Inițial era intitulat ”The Bop Decameron” (pe care eu îl găsesc excelent, oricât de obscur ar fi), iar apoi ”Nero Fiddled”, dar până la urmă Allen a decis să lase metaforele și să aleagă acest titlu care pare aleator, este neremarcabil și va face probabil ca filmul să fie repede uitat. 

Summer Blockbusters 2012 - 2nd Annual Recap

Am făcut ceva asemănător acum un an, când am trecut în revistă filmele de mare public hollywood-iene. Trebuie să recunosc că anul acesta sunt semnificativ mai puțin entuziasmat. Dacă în 2011 găseam mai multe filme cu adevărat valoroase (Super 8 de J.J. Abrams, Rise of the Planet of the Apes de Rypert Wyatt, Thor în viziunea lui Kenneth Branagh și ultimul volet din seria Harry Potter), fiecare dintre ele spectaculoase și în care se simte personalitatea realizatorului, recolta din 2012 este mult mai slabă.

”The Avengers”

Marvel & Robin

Eforturile Marvel de anul acesta s-au concentrat asupra lui ”The Avengers”, ținta spre care s-au îndreptat peste o jumătate de duzină de filme din ultimii 5 ani. Spre surprinderea mea, acesta s-a dovedit a fi și cel mai bun film cu supereroi al verii. În ciuda unei lungi expozițiuni și a excesului de personaje, filmul are un antagonist principal foarte bun (Loki) și un act final mai mult decât satisfăcător. De cealaltă parte a baricadei se află ”The Dark Knight Rises”, care nu m-a dezamăgit pe mine la fel de mult pe cât a dezamăgit pe alții, dar nu pot trece cu vederea mesajul său confuz, tonul ultra-serios și stilul vizual plat, monoton. Tot la acest capitol ar mai fi reboot-ul ”The Amazing Spider-Man”: inutil, dar nu lipsit de calități.

Noomi Rapace în ”Prometheus”

Science friction

Din punctul meu de vedere, cel mai bun moneymaker al anului este ”Prometheus”. Știu că aceasta nu este cea mai populară părere, dar cred că Ridley Scott - în ciuda ambițiilor nejustificate și neîmplinite de a crea un film filosofic - a reușit să facă un SF tradițional, „în dulcele stil clasic”, pe un scenariu deja testat de multe ori și solid din punct de vedere vizual. Celălalt SF mai important al verii, un flop de altfel, a fost ”Total Recall”, un remake fără sens, neinspirat și banal din toate punctele de vedere.

”Brave”

Altele, neclasificabile

Nu prea am foarte multe de zis aici. Studiourile ne-au propus și două eroine puternice acestă vară, în ”Snow White and the Huntsman” și ”Brave”. Primul este reversul medaliei pentru ”Mirror, Mirror” (regia Tarsem Singh), mai slab decât acesta și care nu se poate lăuda decât cu  imaginile desprinse parcă dintr-un videoclip gotic. Al doilea este unul dintre cele mai slabe filme Pixar, dar a trecut etapa controlului de calitate a studioului și este, cu siguranță, pe placul publicului. Și ar mai fi câteva filme care de-abia se înscriu în definiția termenului de blockbuster, niciunul foarte memorabil: ”The Bourne Legacy” (care probabil va îngropa seria) și două comedii inspide - ”The Dictator” și ”Ted”. Nu am uitat nici de ”The Expendables 2”, închizătorul sezonului, dar nu cred că mă voi grăbi foarte tare să îl văd (doar e un film „regizat” de Sylvester Stallone).

Jeremy Renner în ”The Bourne Legacy”

So, what's next?

Din fericire, ce-i mai rău a trecut. Toamna se deschide sezonul la filme europene de artă, filme premiate la Cannes, indie-uri americane și britanice, câteva producții autohtone, câteva filme de serie B fără menajamente și ulterior filme cu pretenții la Oscar-uri. Astfel, pe ecrane vor veni ”Holly Motors”, ”A Royal Affair”, ”The Sweeney”, ”Looper”, ”Upside Down”, ”Killing Time”, ”Hit and Run”, ”Taken 2”, ”Celeste and Jesse Forever”, ”Argo”, ”Killing Them Softly”, ”Cloud Atlas” etc. A, da, și cel puțin un blockbuster garantat: ”Skyfall”. În plus, reapar festivalurilee, cu Anim'est și ComedyCluj în pole position.