Oscar Aftermath, 2011!

Festivitatea s-a încheiat în urmă cu o oră. Am nimerit câștigătorii a 18 din 24 categorii. Adică 75%... Not too shabby, dar se putea mai bine. Mai jos, câteva aprecieri:

Surprizele

Puține la număr. 

--- în primul rând, Trent Raznor AKA Nine Inch Nails și Atticus Ross au câștigat pentru ”The Social Network” premiul pentru muzică originală. Sigur, erau printre favoriți (atât generali, cât și ai mei personali), dar părea mai probabil ca Alexandre Desplat, care a tot fost nominalizat fără succes în ultimii ani, să câștige pentru ”The King's Speech”.

--- iar Wally Pfister a câștigat premiul de imagine pentru ”Inception”. Și aceasta este o semi-surpriză, dar a dus totalul premiilor câștigate de ”Inception” la 4, la egalitate cu „marele câștigător”, ”The King's Speech”. Nu cred că Pfister merita în mod special premiul, dar măcar a avut unul dintre cele mai reușite și mai relaxate discursuri ale serii.

The good stuff

--- introducerea în care prezentatorii James Franco și Anne Hathaway erau introduși în filmele nominalizate à la Billy Crystal în vremurile bune.

--- discursul tipului care a câștigat pentru cel mai bun scurtmetraj... foarte revigorant și spontan, în ciuda notițelor pregătite.

--- apariția lui Kirk Douglas, urmat de discursul Melissei Leo (cea mai bună actriță în rol secundar pentru ”The Fighter”).

--- ”Alice in Wonderland” a câștigat 2 premii din 2 nominalizări (decoruri și costume). Fiind unul dintre puținii fani ai acestui film, sunt satisfăcut.

--- Steven Speilberg amintindu-le la sfârșit celor 9 filme pierzătoare că vor ajunge în istorie alături de ”Citizen Kane” și ”Raging Bull”.
--- la sfârșitul discursului din final, producătorii lui ”The King's Speech” au spus aproape exact ce am scris eu în finalul review-ului.

The bad stuff

Eh, n-am chef să vorbesc despre astea. În general, mi-a plăcut show-ul, deși nu sunt de acord cu două dintre premiile câștigate de ”The King's Speech”, nici nu mă deranjează chiar așa de tare. Să vedem ce o să fie la anul!

Oscar Preferences, 2011!

Cred că unele categorii merită discutate. La unele am favoriți personali, iar altele sunt mai interesante decât de obicei.

This picture, also not licensed...

BEST PICTURE: ”The Social Network”. Poate nu e filmul meu preferat de anul trecut, dar este cel mai bun din acest line-up. Singurul pe care nu l-am văzut este ”The Fighter”, dar nu cred că acesta este capabil să răstoarne ierarhii.

BEST DIRECTOR: în interesul diversității, i l-aș da lui Darren Aronofsky pentru ”Black Swan”, nu lui David Fincher. Deși...

BEST ACTOR/ACTRESS: Firth și Portman sunt ok. E greu de ales între două interpretări diferite, dar cred că Portman este totuși cu 1cm deasupra lui Annette Bening, Jennifer Lawrence și Michelle Williams. Nicole Kidman ar fi cea mai puternică contracandidată, dar are deja un Oscar, așa că...

BEST ACTOR IN A SUPPORTING ROLE: Geoffrey Rush, ”The King's Speech”

BEST ACTRESS IN A SUPPORTING ROLE: eh... aș zice Hailee Steinfeld pentru ”True Grit”, dar nu prea e rol secundar...

ORIGINAL/ADAPTED SCREENPLAY: ”The King's Speech” și ”The Social Network” sunt ok... Nu cred că contracandidații lor sunt mai buni... Alternativele ar fi ”Inception” și ”Toy Story 3”. Nu mi-ar părea rău să câștige niciunul dintre acestea.

CINEMATOGRAPHY: unul dintre premiile mele preferate, care probabil anul acesta se va duce înspre mult-ignoratul Roger Deakins, pentru ”True Grit”, care nu este cel mai bun film al său, dar așa-i la Oscar-uri. ”The Social Network” e preferatul meu. Camera digitală a lui Fincher și Cronenweth pătrunde în toate cotloanele Harvard-ului, iar filmul este subtil condus de elementele vizuale în aceeași măsură cât este condus de dialoguri.

EDITING: ”The Social Network”, no doubt about it!

COSTUME DESIGN, MAKEUP, ART DIRECTION... bla-bla-bla

ORIGINAL SCORE: Ezit între ”The Social Network”, ”Inception”și ”The King's Speech”... Muzică de factură diferită, foarte eficientă fiecare în contextul ei. Hai să facem un compromis și să zicem ”How to Train Your Dragon”.

SOUND MIXING: în încheiere, una dintre cele mai interesante categorii de anul acesta. ”Salt” nu are nicio șansă și e una dintre cele mai ciudate nominalizări ale ediției, iar favoritele sunt ”Inception” și ”True Grit”. Însă eu am fost foarte impresionat de ”The King's Speech” și cred că e unul dintre premiile pe care nu m-ar deranja să le câștige juggeernaut-ul de anul acesta. ”The Social Network” este nominalizat și la această categorie și nu m-ar deranja să câștige. Filmul e lucrat cu talent și măiestrie.

Spirit Awards Aftermath, 2011

Am pus ieri niște preferințe dintre nominalizați aici. Cât despre câștigători, așa cum am prezis, James Franco și Natalie Portman au fost desemnați cei mai bun actori, dar alte 6 dintre opțiunile mele cele mai ferme au fost și opțiunile lor.. deci putem spune că au gusturi bune. ”Black Swan” a mai câștigat premiul pentru cel mai bun film, regie și imagine. Actorii secundari din ”Winter's Bone” (John Hawkes și Dale Dickey) au fost recompensați. Cel mai bun scenariu a mers înspre ”The Kids Are All Right”. Evident, cel mai bun documentar este ”Exit Through the Gift Shop”, dar se pare că ”The King's Speech” este cel mai bun film străin. Iar ”Go Get Some Rosemary” a primit premiul John Cassavetes - hurray!

The King's Speech (UK/Australia/SUA, 2010)

The King's Speech

(UK/Australia/SUA, 2010)

Regia: Tom Hooper

Cu: Colin Firth, Geoffrey Rush, Helena Bonham Carter, Guy Pearce, Timothy Spall, Michael Gambon

Rating: 3.5/5

”The King's Speech” a fost omniprezent în ultima vreme. Cele câteva clipuri și trailere au invadat internetul și televiziunile, actorii au apărut la talk-show-uri, iar toată lumea a aflat povestea regelui englez și a actorașului care l-a vindecat de bâlbâială în anii care vesteau cel de-al doilea război mondial. ”The King's Speech” este o producție de prestigiu, gândită, realizată și promovată pentru câștigarea a cât mai multe premii, vizându-l în final, de fapt, doar pe cel mare și auriu - Oscar-ul pentru Cel Mai Bun Film al Anului. Obiectiv pe care, probabil, și-l va îndeplini în ceva mai puțin de 36 de ore. În continuare, voi vorbi despre film în jurul a câtorva teme. Părerile vor fi uneori contradictorii și nu vor ajunge la nicio concluzie. Dar va fi o încercare de a deconstrui și de a oferi sens unui film ușor, pe care, conform reclamei, trebuie să „îl simți”.

Criticile aduse

Îmi permit să nu fiu de acord cu o serie de critici care au fost aduse filmului. În primul rând, nu sunt de acord că George VI este prezentat ca un reper înalt de cel mai înalt rang, care trece cu stoicism peste defectul de vorbire. Din contră, el este prezentat ca un fumător înrăit, iute la mânie, puternic complexat de statutul său în ierarhia familie și copilăria tulburată, slab de înger (deși curajos când este chiar nevoie să fie) etc. Mai mult, este un rege care nu are nicio putere, dar este la mila „supușilor”, care pot să se întoarcă oricând împotriva lor și pe care trebuie să-i mulțumească cu orice preț prin prestația sa în toate aspectele vieții. O sarcină foarte dificilă pentru o marionetă bâlbâită. În rest, cred că, deși obiecțiile sunt valide, se poate trece cu ușurință peste neadevărurile și exagerările istorice. Nu este singurul exemplu de film de Oscar care se joacă cu evenimentele adevărate.

Povestea unor actori

Îmi permit, de asemenea, cu riscul de a-i contrazice pe cei care au colaborat la acest film (inclusiv scenaristul David Seidler, regizorul Tom Hooper și parada de actori înzestrați care dau viață personajelor mai mult sau mai puțin idealizate) să nu fiu de acord cu tema filmului. Așa cum îl văd eu, ”The King's Speech” nu este un film despre un rege bâlbâit și nici despre prietenia dintre doi oameni. Sigur mă înșel, dar consider că acest film ar fi mult mai bun dacă îl privim din perspectiva că ar fi un film despre formarea și prestația actoricească. Michael Gambon, sublim ca George V, care stă să dea colțul, îi spune fiului său că monarhi sunt, acum, reduși la josnica meserie de actori. Ei trebuie să dea un performance pentru popor, vorbindu-le la radio și vânzându-le piesa fericirii națiunii. Terapeutul este un actor ratat, care are încă ambiții de a juca în trupe de amatori. Iar primul discurs pe care regele reușește să îl citească, în cabinetul „prietenului” său, este monologul lui Hamlet. Mai sunt și alte metafore mai mult sau mai puțin voite și mai mult sau mai puțin mascate, dar cred că aici este cheia filmului. De ce nu? ”The King's Speech” vorbește despre meseria de actor. Asta ar explica și distribuția de mare calibru. Oricum, Firth, Rush, Bonham Carter (Burton), Pearce, Gambon și Claire Bloom sunt extraordinari și, dacă ar fi destule statuete aurite, le-ar merita pe toate. 

Realizare tehnică

Am fost surprins de calitatea acestui film. Mă așteptam, poate, la o producțieceva mai convențională, mai teatrală sau mai de miniserie TV. În schimb, filmul este lucrat artistic, cinematografic (fără îndoială, pentru a suplini un scenariu totuși schematic). Mixajul sonor impresionează încă din primele secvențe, când bâlbâiala protagonistului este accentuată de ecourile și reverberațiile produse de microfoanele și difuzoarele vremii. Muzica lui Alexandre Desplat, precum și a altor compozitori din alte vremuri, crează o atmosferă epică, majestoasă în jurul personajelor. Cât despre imagine, cred că aici s-a făcut un exces. Sigur, schema de culori este superbă, compozițiile sunt reușite și cu ajutorul montajului aproape fiecare scenă primește un ritm propriu, dar Danny Cohen cred că exagerează cu unghiurile largi, care distorsionează adesea fețele personajelor și încăperile în momente lipsite de tensiune inerentă sau care nu necesită un adaos de suspans sau o optică modificată. Acest lucru nu este valabil pentru câteva scene foarte reușite, precum cea din deschidere sau prima întâlnire dintre cei George VI și Lionel Logue, în care distanța care îi separă (atât la propriu cât și la figurat) este accentuată prin unghiurile alese și montajul alternativ al cadrelor cu cei doi.  De asemenea, există câteva planuri mai abstracte (raccourci-uri, overhead shot-uri în Westminster Abbey sau alte locații cu o personalitate puternică) care nu mi s-au părut la locul lor în acest film.

Clișee

Precum orice film care are un Oscar asigurat, și ”The King's Speech” păcătuiește prin personaje schematice, întâlniri „norocoase”, replici siropoase (pe care probabil le-ați văzut în toate trailerele) etc. În plus, există câteva situații de-a dreptul naive (ca să nu spun ridicole), pe care nu vreau să le înșir, în special pentru că multe dintre ele sunt și spoilere. Oricum, pe parcursul filmului, care acoperă, totuși, câțiva ani din viața personajelor, Georgr VI și Logue se ceartă și se împacă de mai multe ori, încât orice ceartă nouă devine redundantă și nu ne surprinde niciodată când se împacă. Și filmul mai are o problemă, care cred că intră tot la această categorie: în prima jumătate, demarează greu (intrigi, probleme cu Edward VIII, Bertie și Logue se ceartă), iar în a doua jumătate parcă se termină de mai multe ori. Sigur, finalul adevărat este anunțat din timp, odată cu partea a doua din Simfonia a VII-a a lui Beethoven, dar dacă filmul s-ar fi terminat mai devreme (odată cu abdicarea fratelui sau cu încoronarea), nu am fi observat diferența.

De ce ar trebui să câștige Oscar-ul?

”The King's Speech” nu merită acest premiu. Nu într-un an în care contracandidații săi sunt ”The Social Network”, ”Black Swan” sau ”Toy Story 3”. Dar, fiindcă Oscar-urile sunt politice, ar fi un gest de prietenie trans-atlantică și, nu în ultimul rând, ar valida munca depusă de o instituție a statului britanic, UK Film Council, care a fost desființată în decursul anului trecut. În afară de ”The King's Speech”, UKFC a finanțat (cu fonduri ale Loteriei Naționale) o serie de filme extraordinare, printre care câteva dintre filmele mele preferate din ultimul deceniu: ”Man on Wire”, ”Red Road” și ”Fish Tank”, ”Touching the Void” etc. Este păcat că acest organism nu mai există. Cu toate acuzele de nepotism, filmele de mai sus (alături de alte zeci) sunt dovada că UKFC știa în ce bagă banii publicului. Sigur, criza economică e în toată lumea și toți încearcă să facă economii, dar când te uiți unele dintre producțiile CNC-ului nostru... te bâlbâi, nu altceva!

2011 (Independent) Spirit Awards Preferences!

Era să uit că Spirit Awards se decernează în această seară/noapte. Premiile celebrează pelicule așa-zis independente, cu buget redus, care anul acesta includ mai bine de jumătate dintre toate peliculele nominalizate la Oscar la categoriile mari, plus câteva filme mici care nu au, evident, nicio șansă! În continuare, câteva dintre preferințele mele în diferite categorii. Nu risc să fac predicții, pentru că nu prea are sens. Un premiu primit aici s-ar putea să fie chiar pe merit!

BEST FEATURE: ”Black Swan”... singurul pe care nu l-am văzut aici a fost ”Greenberg”...

BEST FEMALE LEAD: încă un premiu pe care o să îl câștige Natalie Portman, nu neapărat fără să îl merite. Annette Bening și Jennifer Lawrence sunt opțiuni la fel de bune.

BEST MALE LEAD: aici sunt sigur că James Franco o să câștige pentru ”127 Hours”, ceea ce e ok, dar ar fi superb ca Ronald Bronstein să ia premiul pentru ”Go Get Some Rosemary”.

BEST SUPPORTING FEMALE/MALE: n-am văzut destule filme ca să pot spune... Mi-au plăcut John Hawkes și Dale Dickey (”Winter's Bone”)

BEST DIRECTOR: Aronofsky are deja un premiu pentru ”The Wrestler”, așa că i l-as da Debrei Granik pentru ”Winter's Bone”.

BEST SCREENPLAY: în interesul dispersării premiilor înspre alte filma care mi-au plăcut, câștigătorul ar fi scenariul lui avid Lindsay-Abaire pentru ”Rabbit Hole”

BEST FIRST SCREENPLAY: n-am văzut niciun film aici, deci... fâsss...

BEST CINEMATOGRAPHY: Oare e vreo surpriză că prefer ”Black Swan” din acest line-up?

BEST FIRST FEATURE: pas!

BEST FOREIGN FILM: ”Uncle Boonmee Who Can Recall His Past Lives”

BEST DOCUMENTARY: nu am văzut decât două dintre ele, dar nu ar fi mișto ca ”Exit Through the Gift Shop” să câștige măcar aici?

JOHN CASSAVETES AWARD: nu știu exact la ce se referă acest premiu, dar fiindcă ”Go Get Some Rosemary” arată ca un film de Cassavetes, nu văd de ce nu ar câștiga...

Oscar Predictions 2011!

Prezicerea Oscar-urilor necesită clarviziune și inspirație. Sau poate că nu... 90% dintre premii sunt previzibile. Restul sunt surprize absolute. Aceste sunt predicțiile cele mai safe posibile. Sper să mă înșel în privința multora dintre ele. O să pun și niște preferințe personale, după ce o să văd ”The King's Speech” în seara aceasta.

This picture is not licensed...

BEST PICTURE: "The King's Speech"

BEST ACTOR IN A LEADING ROLE: Colin Firth, "The King's Speech"

BEST ACTRESS IN A LEADING ROLE: Natalie Portman, "Black Swan"

BEST ACTOR IN A SUPPORTING ROLE: Christian Bale, "The Fighter"

BEST ACTRESS IN A SUPPORTING ROLE: Melissa Leo, "The Fighter"

BEST DIRECTOR: Tom Hooper, "The King's Speech"

BEST ORIGINAL SCREENPLAY: "The King's Speech"

BEST ADAPTED SCREENPLAY: "The Social Network"

BEST ANIMATED FEATURE: "Toy Story 3"

BEST FOREIGN LANGUAGE FILM: "Incendies"

BEST CINEMATOGRAPHY: "True Grit"

BEST EDITING: "The Social Network"

BEST ART DIRECTION: "Alice in Wonderland"

BEST COSTUME DESIGN: "The King's Speech"

BEST MAKEUP: "The Wolfman"

BEST ORIGINAL SCORE: "The King's Speech"

BEST ORIGINAL SONG: "We Belong Together" - "Toy Story 3"

BEST SOUND MIXING: "Inception"

BEST SOUND EDITING: "Inception"

BEST VISUAL EFFECTS: "Inception"

BEST DOCUMENTARY FEATURE: "Inside Job"

BEST DOCUMENTARY SHORT SUBJECT: "Strangers No More"

BEST SHORT FILM, ANIMATED: "Day & Night"

BEST SHORT FILM, LIVE ACTION: "Wish 143"

Inside Job (SUA, 2010)

Inside Job

(SUA, 2010)

Regia: Charles Ferguson

Narator: Matt Damon

Rating: 3.5/5

”Inside Job” este documentarul care va câștiga Oscar-ul mâine noapte (dacă nu cumva ”Exit Through the Gift Shop” va produce surpriza serii). Subiectul său este criza economică globală și factorii care au contribuit, timp de un sfert de secol, la crearea climatului economic propice pentru apariția și expansiunea rapidă a acesteia. Narat de Matt Damon, filmul se opune deregularizării sistemului financiar și prezintă multe interviuri cu analiști, specialiști, responsabili și vinovați pentru ceea ce s-a întâmplat. 

Filmul începe „frumos”, cu un prolog despre situația Islandei, o țară zice-se prosperă acum 10 ani, care a decăzut în urma unor decizii politice neinspirate, care au culminat cu falimentul a trei bănci privatizate. De la acest exemplu foarte elocvent, filmul trece, odată cu începutul genericului, la starea Statelor Unite, unde mecanismele crizei sunt prezentate mult mai în amănunt și sunt cele care au cauzat criza la nivel global. Pe parcursul său, filmul rămâne eficient, poate datorită prezentării ușor aride a faptelor, în stil powerpoint. Cele mai multe interviuri sunt bine realizate, iar cei intervievați sunt strânși cu ușa într-un mod respectuos, dar care nu îi face deloc să pară mai puțin ridicoli. Singurul dezavantaj este numărul mare de persoane care au refuzat să fie intervievați, deși unii dintre ei au „ocazia” să vorbească grație înregistrărilor cu depozițiile lor în fața Congresului American.

Deși impresia generală pe care o lasă este de opoziție a politicilor de după 2001, până în 2008 (adică anii George W. Bush), filmul este, de fapt, surprinzător de imparțial, arătând care este vina fiecărui președinte de la Reagan încoace și criticând aspru, în final, lipsa de hotărâre a lui Obama în a lua măsurile necesare. Informațiile pe care le primim pe parcursul celor peste 100 de minute, uneori cu ajutorul unor grafice, alteori pe fundalul unei melodii pop cunoscute folosită ironic (două device-uri pe care le detest), nu sunt în totalitate noi (cel puțin pentru mine sau orice a văzut „Wall Street 2”), dar ”Inside Job” le face mai clare. Nu este un film esențial, dar este un reportaj de investigație informativ și bine făcut. Nu merită nici Oscar-ul, dar nici nu avea șanse să nu fie nominalizat.

Top 10 Westerns - The "Alternative" List

Nu, acesta nu este un top 10 westerns pentru hipsteri, ci o listă care vine în completarea  listei de 10 cele mai bune western-uri „tradiționale” și este menit să exemplifice remarcabila versatilitate a genului și modurile în care acesta a supraviețuit, s-a dezvoltat și s-a perpetuat de-a lungul anilor (și continentelor). Evident, criteriile de includere sunt pur subiective și, din nou, am încercat să fac o listă cât mai diversă și mai inedită. Unele dintre filmele de mai jos sunt mai bune decât compatrioatele lor „tradiționale”, dar împărțirea aceasta în două liste nu este în sine o părerea asupra calității filmelor de față.

The Top Ten List of ”Alternative” Westerns

 

1. The Great Train Robbery (r. Edwin S. Porter, 1903)

Filmat în New Jersey, acest film de nici 15 minute evocă Vestul Sălbatic la fel de bine ca filmele pe care John Ford le-a făcut în Monument Valley. Este una dintre primele încercări (foarte) reușite de a lega un narativ prin imagini și pentru mulți fani ai genului nu este întâmplător că acest film este un proto-western.

2. El topo (r. Alejandro Jodorowsky, 1970)

Filosofic și transcendental, filmul lui Jodorowsky plasează întrebări despre condiția umană în peisajul auster, deșertic al deșertului sălbatic. Un exemplu elocvent despre posibilitățile de exprimare artistică pe care genul le oferă.

3. Dead Man (r. Jim Jarmusch, 1995)

Un alt western filosofic, ceva mai nevrotic decât precedentul, al cărui protagonist (interpretat la superlativ de Johnny Depp) este - poate chiar în mai multe feluri - mort înainte ca povestea sa să înceapă. O grămadă de roluri secundare minunat distribuite (Mitchum, Iggy Pop, Glover, Gary Farmer, Hurt, Byrne etc.), iar Jarmusch nu a fost niciodată mai seducător, mai poetic sau mai amuzant.

4. The Outrage (r. Martin Ritt, 1964)

Sigur, acest film ar putea foarte ușor să intre la categoria ”traditional”, mai ales fiindcă protagonistul său, Paul Newman, nu este deloc un străin al genului. Dar faptul că este o adaptarea foarte exactă după ”Rashomon”-ul lui Kurosawa și pentru că aduce o estetică străină genului în forma sa binecunoscută, consider că este mai nimerit să fie menționat aici. În ciuda criticilor, consider că ”The Outrage” este un film fascinant, al unui regizor subevaluat (Martin Ritt, care a mai semnat, tot cu Newman, ”Hombre” și ”Hud”).

5. Brokeback Mountain (r. Ang Lee, 2005)
Un western contemporan (și singurul reprezentant al mileniului III în acest top), ”Brokeback Mountain” este precedat de faima și controversele din jurul său. Indiferent, el rămâne unul dintre cele mai bune realizări ale cinematografiei americane din ultimul deceniu (chiar dacă este regizat de un străin) și care se va menține  ca reper datorită interpretărilor excelente și imaginilor superbe.

6. Bad Day at Black Rock (r. John Sturges, 1955)
Un alt western contemporan (la vremea lui) și încă cu substrat politic. În rolul protagonistului, un om care nu arată a cowboy, este distribuit Spencer Tracy, care nu prea a făcut cariera în western. În schimb, rolurile secundare sunt o pleiadă de „abonați” ai genului: Robert Ryan, Brennan, Borgnine... parcă ar fi ”The Wild Bunch”.

7. Blazing Saddles (r. Mel Brooks, 1974)
Fiindcă tot vorbeam de filme filosofice, nu trebuie să uităm că în așa-zisa sa parodie, Mel Brooks nu ezită să pună întrebări serioase, chiar metafizice. Ce s-ar întâmpla dacă personajele unui western s-ar răzvrăti împotriva Hollywood-ului? Când va veni vremea pentru un șerif negru? Cât de tare trebuie să pocnești un cal pentru ca acesta să cadă la pământ?

8. Tampopo (r. Jûzô Itami, 1985)
Această comedie culinară japoneză este, de fapt, un amplu omagiu adus Hollywood-ului și genurilor pe care acestea le-a lansat: filmul cu gangsteri, filmul romantic și, nu în ultimul rând, western-ul, exemplificat de alura și îmbrăcămintea unor personaje, de temele pe care le abordează și de conflictele pe care le prezintă. Filmul este o bijuterie și merită căutat și savurat.

9. Westworld (r. Michael Crichton, 1973)
Parte western, parte SF, filmul este povestea unui android, personaj al unui parc de distracții care recreează, printre altele, Vestul Sălbatic, și care o ia razna rău de tot. Poveste clasică în felul ei (împarte o temă cu ”2001”, nu?), ”Westworld” este entertainment pur și o foarte reușită realizare tehnică.

"Back to the Future Part III"

10. Back to the Future Part III (r. Robert Zemeckis, 1990)
Seria ”Back to the Future” a fost gândită și realizată de cineaști-cinefili, care nu-și ascund dragostea pentru filmele epocii de aur a Hollywood-ului. Acest lucru este cel mai evident în a treia parte, omagiu adus western-ului deghizat ca fantezie sci-fi. Spectrul referințelor este uriaș, iar deliciul este maxim.

Top 10 Westerns - The "Traditional" List

O mică introducere...
Pentru a sărbători ieșirea pe ecrane a lui ”True Grit”, m-am gândit să fac un top 10 al celor mai bune western-uri ale toturor timputilor. Dar, fiindcă aveam mult prea multe titluri din care ar fi trebuit să aleg, m-am hotărât să fac două topuri de anvergură epică: unul „tradițional”, cu western-uri „clasice” și unul „alternativ”, în care voi aduna filme inedite, care de obicei amestecă western-ul cu unul sau mai multe alte genuri. Criteriile pe care le-am ales pentru ca un film să intre în topul „tradițional” sunt: acțiunea să se petreacă pe tărâm american, înainte de Primul Război Mondial, predilecția pentru anumite teme (eroul singuratic, confruntarea bine și rău și eventual urât etc.), o anumită structură narativă clasicistă, iar realizatorii trebuie să fie, preferabil, oameni care și-au lăsat amprenta asupra genului, în perioada sa de glorie. Pălăriile și pistoalele sunt, de asemenea, un must. Menționez că lista se vrea cât mai variată și orice omisiune se datorează fie faptului că nu îmi place filmul atât de mult, fie că nu e loc pentru prea multe filme ale aceluiași regizor sau, pur și simplu, faptului că nu am văzut filmul respectiv... Enjoy!

The Top Ten List of ”Traditional” Westerns

1. The Man Who Shot Liberty Valance (r. John Ford, 1962)

O sinteză a întregii opere a lui John Ford, filmul sondează atât originile miturilor clasice ale genului, cât și geneza vieții politice americane. John Wayne, James Stewart și Vera Miles sunt la apogeul carierei lor de interpreți (nu numai în western-uri) și nu ratează nicio nuanță a unor personaje complexe, pe care le interpretează în decenii diferite ale vieții.

2. The Ox-Bow Incident (r. William A. Wellman, 1943)

Un alt western cu tematică politică, care distruge stereotipuri și îneacă mitul justiției făcute cu pistolul și cu funia. Una dintre cele mai bune interpretări ale lui Henry Fonda, într-un asemănător (dar mult mai șovăielnic) decât cel din ”12 Angry Men”.

3. High Plains Drifter & Unforgiven (r. Clint Eastwood, 1973 & 1992)

Da, Eastwood este un revizionist și nu face portretul tipic, obișnuit al Vestului de altă dată. Dar insistând asupra violenței și corupției, el susține aceleași idealuri care i-au inspirat pe marii realizatori care au făcut din western locul propice pentru confruntarea de idei și pentru biruința binelui împotriva răului. Cele două titluri de mai sus, singurul double-entry din top, sunt capetele de drum ale carierei lui Eastwood ca regizor în western.

4. Rio Bravo (r. Howard Hawks, 1959)
Un western ca la carte, dar larger than life. Schimburile de replici dintre John Wayne, Dean Martin, Walter Brennan și Angie Dickinson - care ocupă cel puțin jumătate din film - sunt un deliciu în plus. Iar confruntarea din final este antologică.

5. Shane (r. George Stevens, 1953)
Un film cu o adevărată dimensiune mitologică, centrat în jurul personajului-tip al pistolarului solitar interpretat de Alan Ladd, care ajunge astfel la apogeul carierei sale într-unul dintre cele mai reprezentative filme ale celui mai popular gen al momentului la care a fost făcut.

6. A Fistful of Dollars / Per un pugno di dollari (r. Sergio Leone, 1964)
Poate că unii nu ar încadra cu ușurință spaghetti-urile în lista western-urilor „tradiționale”, dar unele dintre acestea au atins rangul de legendă al predecesoarelor lor făcute la Hollywood. Printre acestea se numără și filmele lui Sergio Leone, recunoscut aproape unanim ca unul dintre marii maeștrii ai genului. Din totuși scurta sa filmografie am ales ”A Fistful of Dollars”, care poate nu este cel mai reprezentativ, dar este cel mai bine regizat și are cea mai solidă structură narativă (poate și datorită faptului că este unul dintre multele western-uri adaptate după Kurosawa, dar despre asta mai multe veți găsi în lista „alternativă”).

7. The Wild Bunch (r. Sam Peckinpah, 1969)
Gălăgios și ireverențios, filmul lui Peckinpah anunță căderea în dizgrație a genului printr-un măcel vizual și narativ, ai cărui instigatori, protagoniști și, în final, victime, sunt câțiva actori care au trecut prin nenumărate roluri secundare și filme de serie B ale genului: Holden, Ryan, Borgnine, Oates, O'Brian etc.

8. The Searchers (r. John Ford, 1956)
Ford merită două mențiuni în acest top, iar ”The Searchers” merită amintit oricum. Este genul de film în fața căruia rămânem fără replică, indiferent dacă suntem sau nu convinși de scenariu sau de interpretările actorilor. Multe secvențe iconice au rămas din acest film, dar dintre toate imaginea de final va rămâne pentru totdeauna înscrisă în istoria cinematografului.

9. Il grande silenzio (r. Sergio Corbucci, 1968)
Acest spaghetti este prea bun pentru a fi lăsat pe dinafară. Deși parcă ar arăta mai bine în lista alternativă, îmi permit să îl pun aici grație statutului de film cult pe care l-a atins de-a lungul timpului. Dar este un western atipic: peisajul este hibernal (deși sunt și western-uri „tradiționale” care se petrec iarna), actorii sunt în principal europeni (cu o excepție norabilă, Frank Wolff), iar personajul principal este cu adevărat mut, nu doar silențios. În roluri antagonice, Jean-Louis Trintignant și Klaus Kinski sunt demențiali.

”Il grande silenzio”

10. Forty Guns (r. Samuel Fuller, 1957)
Unul dintre puținele western-uri care are în rolul principal o protagonistă (extraordinara Barbara Stanwyck). Acest film este aproape la fel de mult un noir sau un thriller psihologic cât este western, dar Fuller profită la maxim de posibilitățile pe care genul i le oferă și construiește un film cu adevărat sălbatic, alert și visceral, în CinemaScope și umplut de tracking shot-uri remarcabile.

True Grit (SUA, 2010)

True Grit

(SUA, 2010)

Regia: Joel & Ethan Coen

Cu: Jeff Bridges, Hailee Steinfeld, Matt Damon, Josh Brolin, Barry Pepper

Rating: 3.5/5

Nu demult scriam despre prima ecranizare după romanul lui Charles Portis și anume primul ”True Grit”, regizat de Henry Hathaway în 1969, cu John Wayne în rolul „justițiarului” bețivan Rooster Cogburn. În mare, filmul fraților Coen păstrează cadrul de bază al poveștii, deși se pare că este o adaptare mult mai fidelă a romanului. Dacă filmul cu John Wayne arăta ca un western obișnuit, aproape de duzină, care a fost un pic supra-estimat grație nevoii de a-l recompensa pe Wayne cu un Oscar înspre finalul unei extraordinare cariere, filmul fraților Coen arată ca o adaptare literară de prestigiu, care este în același timp o întoarcere în trecut, o poveste despre crimă, pedeapsă și răzbunare și parțial o satiră socială. Și din acest aspect literar al filmului provin, în egală măsură, lucrurile bune și cele mai puțin bune la acest film.

În primul rând, Joel și Ethan se dovedesc niște abili „orchestratori” cinematografici. Luând scenele-cheie din roman (și, eventual din filmul original) și adăugând câteva de la ei (omul cu blana de urs, cadavrul spânzurat pe o cracă foarte înaltă etc.) și le împletesc pe toate acestea într-un mod firesc, natural, reușind câteva tranziții foarte reușite. Sunt ajutați aici și de muzica lui Carter Burwell, dar mai ales de imaginea lui Roger Deakins (colaborator fidel). Chiar dacă aceasta nu este cea mai de seamă operă a acestuia din urmă (deși probabil va primi un Oscar pentru ea), Deakins reușește să dea filmului un aspect pictural, epic, pe alocuri, dar este cu adevărat genial în scenele care se petrec în pădure, pe zăpadă, sau în scenele mai „intime”, în doar două sau trei personaje, noaptea la lumina unui singur foc mic. 

Deși au antecedente de pranksteri și au înclinații către experimentul narativ (vezi mai ales recentele ”No Country for Old Men” și ”A Serious Man”), frații Coen sunt foarte capabili să spună o poveste straightforward, iar ”True Grit” este dovada. Lipsesc aici ambiguitățile, influența divină, dimensiunea mitologică sau elipsele narative. Povestea este ce este, iar frații se mulțumesc să o spună cum cred ei mai bine. Nu există multă ambiție în spatele acestui film, dar probabil că nici nu ar trebui să fie. Și, ca rezultat, chiar și atunci când filmul nu funcționează așa cum ar trebui, el rămâne o ecranizare a unei povești frumoase, bine filmate și avem garanția că va urma, imediat, măcar o scenă bine făcută, surprinzătoare, marca frații Coen. Față de „original”, ei reușesc, totuși, un film mai onest, mai personal, care se preocupă de modul în care relațiile dintre personaje (în special cele trei principale: Rooster, Mattie și LaBoeuf) se schimbă și devin mai puternice de la o scenă la cealaltă.

Însă cel mai mare câștig al noii ecranizări (față de cea veche), este distribuția. Să-i comparăm! În primul rând, Hailee Steinfeld primește un rol mult mai bine scris decât Kim Darby. Ambițioasa și inteligenta fată de 14 ani, care își dorește reglarea conturilor tatălui său (la propriu și la figurat) este un personaj mult mai central și mult mai solid în acest nou film. Iar faptul că Steinfeld are vârsta personajului pe care îl joacă este un mare atu. Jeff Bridges probabil că nu este o legendă a ecranului în măsura în care John Wayne este, dar îndrăznește să meargă mult mai departe cu rolul lui Rooster Cogburn decât The Duke, care nu s-a abătut prea mult de la personajul său clasic. Adevărata îmbunătățire este Matt Damon, în rolul ranger-ului texan LaBoeuf, care este excepțional și este grozav să vedem ce poate face un actor adevărat cu acest rol, în locul unui cântăreț de country. În continuarea distribuție, îi avem pe Josh Brolin, care își construiește foarte distractiv micul, dar importantul său rol și pe Barry Pepper (care joacă un personaj numit Lucky Ned Pepper), care amintește oarecum de interpretul rolului echivalent, un tânăr Robert Duvall.

”True Grit” este un western care își ridică pălăria în fața clasicelor genului. Este ceva mai dur pe alocuri și nu se sfiește de la imagini mai neplăcute, dar, în esență, este făcut „ca la carte”, cu câteva invențiuni marca Coen Bros. Are în plus mult umor și o distribuție de invidiat. A fost supraestimat de unii și poate că 10 nominalizări la Oscar sunt un pic cam mult. Dar e bine că mai apare din când în când un asemenea film. Ne amintește că western-ul este un gen care merită încă explorat. Aș fi vrut numai ca frații Coen să meargă mai departe cu o poveste care le oferă mult spațiu de manevră.

Top 10 Coen Bros.

Acuma am ajuns acasă după ”True Grit”, ultimul film semnat Joel & Ethan Coen. Am să-mi las reveiw-ul la copt până dimineața, dar între timp, să trecem în revistă cele mai bune 10 din cele 15 lungmetraje ale fraților...

That's, like, only half the Oscar we've got... so far!

1. No Country for Old Men

2. Barton Fink

3. Fargo

4. Miller's Crossing

5. Blood Simple

6. The Big Lebowski

7. The Ladykillers

8. A Serious Man

9. Raising Arizona

10. True Grit

Top 5 Darren Aronofsky

Doar cinci lungmetraje (în 13 ani, totuși), dar toate foarte bune. Următorul lui film este ”The Wolverine”, continuare la ”X-Men Origins: Wolverine”, care este spin-off-ul seriei ”X-Men”... Deci ori o să scoată untul din franciză, ori o să dea chix ca alți auteuri care s-au apucat de filme cu supereroi (ahem...) Așa că, după o poză, vine și topul personal și - sper - controversabil:

1. The Fountain

2. The Wrestler

3. Pi

4. Requiem for a Dream

5. Black Swan

P.S.: filmele lui Aronofsky apar - la loc de cinste - și în topurile „istorice” din 2007 și 2009.

Black Swan (SUA, 2010)

Black Swan

(SUA, 2010)

Regia: Darren Aronofsky

Cu: Natalie Portman, Vincent Cassel, Barbara Hershey, Mila Kunis, Winona Ryder

Rating: 4/5

Ce rămâne să se spună despre povestea ”Lebedei Negre” care nu se știe deja? Pe scurt, este vorba despre tânăra și foooooooarte ambițioasa balerină Nina (Portman), care primește rolul (rolurile) principal în ”Lacul lebedelor”, dar are probleme cu interpretarea Lebedei Negre. Terorizată de directorul artistic al companiei (un excepțional Vincent Cassel), de mama „despotică” (Hershey) și de celelalte fete din companie, Nina ajunge repede în pragul nebuniei. A, da, și avem o scenă de sex inedită!

În realitate, însă, Nina este probabil „nebună” de la început. Tulburările de comportament alimentar sunt evident încă de la început, iar, în metrou sau pe coridoare întunecoase, Nina se întâlnește cu dubluri de-ale sale încă de dinainte să primească rolul și să fie „asaltată” psihologic și sexual de către personajul lui Cassel. Contează mai puțin aici care anume este sursa psihozei și natura acesteia. La fel ca și în ”Repulsion”, al lui Roman Polanski, important este modul în care este surprinsă căderea/ascensiunea înspre psihoza absolută, în care personajul lui Deneuve - acolo - și cel al lui Portman - aici - sunt capabile de orice, inclusiv de auto-distrugere.

Originea acestui film este, cu siguranță, în giallo-urile anilor '70. Aronofsky păstrează până și ideea unui cast internațional. Pe de altă parte, nu poate scăpa nici comparația cu ”Pantofiorii roșii”, capodoperea in Technicolor a lui Powell și Pressburger, despre o balerină scindată între carieră și bărbatul pe care îl iubește, care (SPOILER?) sfârșește într-un plonjon în gol, precum personajul din ”Lacul lebedelor”. Dacă aluziile la giallo-urile lui Argento sunt mai degrabă non-specifice, trimiterile vizuale la ”The Red Shoes” sunt directe (mai ales piruetele efectuate de Nina care se termină, invariabil, asupra chipului lui Cassel). 

În rest, Aronosfy filmează (aparent) simplu. Baletului de pe scenă sau din sălile de repetiție îi răspunde baletul imaginilor filmate din mână, care investighează fiecare colț al decorurilor mai degrabă sărăcăcioase ale culiselor, dând filmului un aspect uneori foarte grainy, numai pentru a accentua tensiunea. Ca film horror, ”Black Swan” este eficient. Deși nu o ia razna complet, Aronofsky ne duce în locuri în care nu credeam că un film totuși mainstream poate să ajungă. Deși - grație excesului de publicitate de dinainte de Oscar-uri - am văzut deja o mare parte din imaginile iconice ale filmului, nu de multe ori am rămas cu gura căscată la secvențele de bravură pe care Aronofsky le propune. Pe de altă parte, consider că acest ultim film este ușor mai idiosincratic decât precedentele creații ale regizorului. Spre deosebire de ”The Fountain” și - mai ales - ”The Wrestler”, aici își înfrânează mai greu dorința de a crea un film de gen și de a nu oferi tridimensionalitate universului. ”The Wrestler”, cu toate invențiile (audio-)vizuale, avea un personaj cu o mai bine conturată fațetă metafizică (și chiar una politică), iar filmul reușea destul de bine să prezinte realist lumea wrestling-ului. De cealaltă parte, lumea baletului din ”Black Swan” este mai degrabă fictivă. Nu mă deranjează prea mult acest lucru, mai ales fiindcă obsesiile și maniile care le cuprind pe personaje sunt prezentate „corect”, cu inventivitate cinematografică și un extraordinar simț al gradării narative.

În ciuda faptului că nu mi se pare unul dintre cele mai bune filme ale lui Aronofsky și consider că filmul nu depășește anumite limite pe care pare să și le chiar impună din start, nu pot să neg că este o experiență unică din punct de vedere vizual, un film visceral care folosește la efectul lor maxim fiecare mișcare de aparat, fiecare gest actoricesc pentru a contura decompensarea și progresia unei psihoze și - poate chiar mai important decât atât - reușește să fie entertaining pentru aproape două ore (o durată apreciabilă pentru un film „despre balet”).

London Boulevard (SUA/UK, 2010)

London Boulevard

(SUA/UK, 2010)

Regia: William Monahan

Cu: Colin Farrell, Keira Knightley, Ray Winstone, David Thewlis

Rating: 2.5/5

”London Boulevard” este un film atât de încărcat de subplot-uri încât ajungi să nu mai știi care este de fapt povestea pe care încearcă să o spună. Filmul începe cu Mitchell (Farrell), părăsind închisoarea după ce a petrecut trei ani înăuntru pentru vătămare corporală gravă. El își dorește o viață cinstită, dar „prietenul” său, Billy, încearcă să îl ia ca partener în afacerea sa de cămătărie. Nu după mult timp, un gangster mult mai impozant (Winstone), devine interesat să-l coopteze pe Mitchell. În paralel, aceasta își ia o slujbă mai „serioasă”: să protejeze o celebră tânără actriță (Knightley) de paparazzi. Acestor povești li se grefează uciderea unui cerșetor de care Mitchell era atașat, sora promiscuă și profitoare a lui Mitchell care provoacă numai belele, plus o groază de alți borfași mai mult sau mai puțin bosnieci și, nu în ultimul rând, personajul lui Thewlis, un actor ratat dependent de droguri care își duce traiul pe lângă actrița jucată de Keira Knightley.

Problema este că regizorul-scenarist William Monahan, deși a luat un Oscar pentru scenariul lui ”The Departed”, nu este Scorsese. Filmului îi lipsește ritmul și îi lipsește noima. Nu după multă vreme de la început te întrebi care-i șpilul... Iar senzația persistă, până în ultimele 15 minute, când filmul deraiază serios. Dacă întorsăturile de situație de la finalul lui ”The Departed” veneau în completarea a ceea ce am văzut până acolo și atingeau aproape dimensiunile unei drame shakespeare-iene, în ”London Boulevard” acestea sunt tratate schematic, întrerup logica narativă a filmului și las impresia că au fost gândite doar pe jumătate.

Paradoxal, cele mai reușite scene ale lui Monahan sunt cele intime, doar dintre Farrell și Knightley, care sunt excelenți în rolurile lor. Aceste scene sunt calme pe dinafară, dar interpretările lasă să se întrevadă emoții puternice pe care personajele le reprimă. Decorurile acestor scene sunt, de asemenea, bine folosite. Este vorba de un conac rural, în care Mitchell și Charlotte petrec o seară la lumina unor lumânări și de atelierul de pictură a actriței situat la mansarda locuinței sale londoneze, momente în care tavanul jos aproape că apasă umerii personajelor în jos. Cei doi se îndrăgostesc unul de celălalt, dar în final nu este clar dacă Charlotte nu se folosea doar de Mitchell... Bănuiesc că aceasta este interpretarea cea mai cinică, dar, pe de altă parte, ”London Boulevard” împrumută titlul și un sfert de premisă din ”Sunset Boulevard”, așa că îmi doresc ca, măcar în intenție, filmul să se fi dorit o investigare mult mai amănunțită a unei relații foarte complicate, decât amestecul de juma' de love story cu sfert de film cu gangsteri și încă o porție de film cu pretenții moralizatoare.

Unknown (UK/Germania/Franța/Canada/Japonia/SUA, 2011)

Unknown

(UK/Germania/Franța/Canada/Japonia/SUA, 2011)

Regia: Jaume Collet-Serra

Cu: Liam Neeson, Diane Kruger, January Jones, Bruno Ganz, Frank Langella

Rating: 3/5

Aflat la Berlin pentru o conferință, cercetătorul Martin Harris (Neeson) are un accident de mașină. Se trezește la spital fără să își amintească în totalitate ce s-a întâmplat, iar când se întoarce la hotel este șocat să descopere că soția sa (Jones) nu îl recunoaște, există un alt bărbat care pretinde că este adevăratul Martin Harris, iar nu după vreme apar și oamenii care vor să îl ucidă. Alături de taximetrista care conducea mașina în care a avut accidentul (Kruger) și cu ajutorul unui (foarte puțin credibil) fost ofițer Stasi (Ganz), Martin încearcă să reconstruiască puzzle-ul vieții sale.

Avem în descrierea de mai sus toate ingredientele unui thriller hitchcock-ian în plină epocă post-Bourne. Direcția în care realizatorii au mers este ușor diferită. Decât să urmeze tiparul hitchcock-ian clasic instaurat de ”The 39 Steps” și dus la apogeu odată cu ”North by Northwest” în care un bărbat obișnuit este acuzat de una sau mai multe fapte pe care nu le-a comis, este urmărit atât de poliție și de criminali deopotrivă și rezolvă situația printr-o combinație de acțiuni simple și noroc, ”Unknown” adună în ultimul act destule twist-uri cât pentru întreg filmul. Chiar dacă acest lucru nu schimbă neapărat perspectiva asupra a ceea ce am văzut și nu simți că adevărul este prea tras de păr, toate întorsăturile de situație fac din ”Unknown” un film mult mai convențional, mult mai banal decât ar fi putut să fie.

Pe de altă parte, este destul de bine realizat. Câteva dintre deciziile vizuale ale regizorului Jaume Collet-Serra sunt de asemenea foarte bune, precum înclinarea aparatului de filmat în momentele în care Martin pare să își piardă mințile sau filmarea unei scene neașteptat de pline de suspans pe fundalul unei expoziții fotografice a cărei subiect exclusiv sunt chipuri umane. Scenele de acțiune sunt relativ puține și scurte, dar sunt bine integrate unei povești care îl pune în prim-plan pe Liam Neeson, pentru care rolul nu este o mare provocare, dar care ne ajută ca totul să fie mai credibil. Cât despre restul distribuției, Bruno Ganz și Frank Langella nu se chinuie prea tare și nici nu trebuie. Nici pentru Diane Kruger rolul nu este prea ofertant. În schimb, January Jones fură câteva scene, având o prestație foarte reușită în rolul soției posibil duplicitare a lui Martin Harris.

”Unknown” este unul dintre puținele filme din ziua de astăzi care nu au pretenția de a fi mai mult decât un simplu film de acțiune. Chiar dacă odată ce plot-ul este descifrat se ivește o preocupare (geo-)politică, aceasta (precum și evocarea Stasi-ului și Războiului Rece) sunt mai degrabă MacGuffin-uri (altă șmecherie de-a lui Hitchcock), pretexte pentru a duce filmul mai departe.

127 Hours (SUA/UK, 2010)

127 Hours

(SUA/UK, 2010)

Regia: Danny Boyle

Cu: James Franco

Rating: 4/5

Unul dintre filmele-eveniment ale anului trecut - a cărui succes a fost confirmat și printr-o nominalizare la Oscar - ”127 Hours” este adaptarea unei povestiri adevărate, a cărui „erou” este Aron Ralston, un pasionat de dumeții, cățărări și aventuri în general. În timpul unei excursii de unul singur într-un canion în Utah, acesta alunecă, cade, apoi rămâne cu mâna dreaptă blocată de un bolovan. După cinci zile, Aron decide într-un final să-și taie mâna blocată cu un briceag chinezesc și astfel să se elibereze.

Conform lui Boyle însuși, filmul este povestea unui american tipic, individualist și egoism, care descoperă, odată pus într-o situație limită, că viața lui depinde de ceilalți și el nu este o ființă izolată pe acest Pământ. Sigur, acest punct de vedere este argumentat de modul în care amintirile și halucinațiile își fac loc în agonia sa de 127 de ore. Dar, pe de altă parte, filmul poate fi văzut și ca triumful acestui individ, care ia o decizie dificilă și își continuă viața de aventurier în ciuda handicapului. Chiar dacă „morala” este interpretabilă (în funcție de sensibilitățile fiecăruia), asta contează mai puțin. Ca oricare alt film al lui Danny Boyle, „127 Hours” este o orgie de imagini dirijată de un soundtrack hiperactiv și antrenant. Din fericire, acesta este unul dintre experimentele sale mai reușite, încurajat probabil și de faptul că Oscar-ul pentru ”Slumdog Millionaire” i-a adus un plus de libertate creativă.

La fel ca și ”Slumdog...” și - parțial - ”28 Days Later”, ”127 Hours” este filmat în digital (diferite formate). Chiar dacă mi s-a părut distracting de câteva ori, în general digitalul aduce o savoare aparte acestui film.. De la vistele impresionante care ne prezintă canionul în toată splendoarea sa, inundat de o arzătoare lumină portocalie, până la close-up-urile lui James Franco prins între bolovan și piatră, Boyle alături de directorii săi de imagine (Anthony Dod Mantle și Enrique Chediak) reușesc să creeze o experiență în principal vizuală, toată forța filmului avându-și originea în forța imaginilor. În plus, mai există „confesiunile” lui Ralston, pe care acesta le filmează singur, cu ajutorul unei camerei digitale de buzunar și care îmbogățesc expresivitatea cinematografică a filmului. Boyle nu se sfiește să folosească split-screen-uri, cadru în cadru și alte tipuri de colaje pentru a surprinde și, în mare, efectele sunt reușite.

Trebuie totuși amintit, în final, și James Franco, care este în cadru de la început până la sfârșit. În ciuda extravaganței vizuale și a decorului natural care invită la contemplare/epatare, Boyle nu uită că punctul de interes este personajul său principal și îl pune pe acesta în centrul fiecărui set-up, iar Franco se achită mai mult decât onorabil de toate îndatoririle sale de unic protagonist. Nu cred că are rost să înșirui cele mai reușite secvențe ale sale, pentru că nu vreau să minimalizez meritele pe care le are pentru prestația sa în filmul ca întreg.

”127 Hours” s-ar putea să fie mai mult stil și mai puțină substanță. Dar cred că esența este acolo, pentru cine vrea să o caute, iar subiectul său nu este incredibilul canion, nici senzaționala „evadare”, ci elementul uman (sintagmă intenționat impresonală) din centrul tuturor acestora. Nominalizarea sa la Oscar, chiar dacă oarecum surprinzătoare (un film atât de „mic”!), are sens și recunoaște, în continuare, talentul filmic al lui Boyle, care pare să nu se dea la o parte de la cele mai periculoase aventuri cinematografice.